Era o modă și prin baruri și pe stradă și la tv și la spectacole. Dacă ți se spunea *Pisi*, erai ceea ce se numește una ușor de agățat, puțin prostuță și fără siguranța că cel care te agață rămâne cu tine mai mult de seara aceea. Țin minte că o persoană excepțională mi-a zis odată, *văd totuși că bărbații se dau în vânt după Pisi, mai mult decât după faptul că ai frumusețe naturală, deșteptăciune, bunătate. Ia să-mi spui Pisi că poate s-o prinde de mine ceva pisicesc – unit cu celelalte calități ale mele, ajung și eu, în sfârșit, să găsesc omul potrivit.*
În grupul nostru de prietene, spunem Piiiiiiisiiiiiiii, cu un fel de indulgență, celor care dau ochii peste cap, ca să cucerească și celor care sunt stridente în încercarea lor de a lua soțul alteia…
Nu mi-am imaginat niciodată că acest cuvânt are conotație, poate avea și conotație (insist!) pozitivă. Dar, când ești la terapie intensivă, te simți jumătate de om sau chiar sfert, și vine zâmbind o asistentă glumeață și-ți spune cu duioșie: *Să vedem unde ai vena, Pisi; ești ciuruită, dar trebuie să mai găsim noi un loc pentru ca să te faci bine.* sau *Pisi, tu o duci tare bine aici, ți se face masaj, ești o răsfățată…*
Intonația pentru Pisi e atât de drăgăstoasă încât te bucuri că ți se oferă atâta iubire. Îți place să fii Pisi – fără a te coborî, fără a fi folosită, ci pur și simplu pentru că cineva a urcat la nivelul suferinței tale și a priceput că ești om, chiar dacă pari jumătate de om, sfert de om…
Aș vrea să le mulțumesc tuturor din sistemul sanitar, care în ultimii 2 ani, sub ochii mei, au dat dovadă de astfel de sentimente, de înțelegere și de compasiune în care nu simți niciun pic de umilire.
Despre sufletul meu 