2

Nu facem așa…

Stau în mână cu o carte de comentarii – eseuri, na, dar tot comentarii sunt, ba chiar mai rău! – și explic fiului terminologia folosită de celebrii autori de cărți pentru examenul de bac. Am 7 cărți și niciuna nu mi se pare prietenoasă pentru tânărul de azi. Da, înfoiate precum curcanii sunt toate, au termeni pompoși și citate din belșug (a, mi-a plăcut maxim citatul despre Iona, personajul lui Sorescu – pentru cei care nu știu, spre deosebire de eroul biblic, Iona inventat de ironicul nostru scriitor și poet oltean se sinucide. Iată ce minunat interpretează Nicolae Manolescu finalul operei: *Gestul final al eroului nu e o sinucidere – fiindcă el nu se dă bătut: întoarcerea cuțitului împotrivă-și trebuie interpretată simbolic! – ci o salvare. Singura salvare – care înseamnă că lupta continuă și după ce condiția tragică a fost asumată!* Mă scuzați, care persoană care se sinucide se salvează? A, da, la anii lui Manolescu poți vedea astfel lucrurile, dar cu puștii ăștia emo care mai aud și astfel de idei la școală, în timp ce chipurile se pregătesc pentru viață… – de ce ne ma mirăm că a crescut rata sinuciderilor în rândul tinerilor?).

După ce ai 4 profesoare în 4 ani, dintre care una se plânge că e nemăritată, una că e măritată, una se pregătește de plecare și e doamnă mare, iar alta nu se poate auzi pentru că nu strunește clasa, termini liceul…

A, dar nu despre asta voiam să vorbesc. 🙂 Serios, chiar nu despre asta… Asta a fost așa, cam ca ploaia de azi, după căldura înăbușitoare.

Subliniam pe carte cuvintele cheie și fiul meu zice: *Nu facem așa.* Mă gândeam că vorbește cu vreo jucărie de-a mea, că glumește. Mai încercuiesc niște cuvinte și repetă: *Nu facem așa, nu, nu!* După care o ține una și bună cu această expresie. Eu sunt o persoană care rezistă la presiune, mai ales când e vorba despre cineva iubit, dar la un moment dat îl întreb: *Ce ai de faci așa?*

*Te priveam cum nu faci liniile drepte sub fraze și cum mâzgălești cartea și mi-am adus aminte de tine când eram mic… Mai știi când coloram și îmi ziceai – Nu facem așa, nu, nu! – de câte ori ieșeam din contur? Mai știi când încercam să desenez și ziceai – Nu facem așa, nu, nu! – atunci când îmi cădea vreun creion din mână și se murdărea puțin cartea? Mai știi?*

Da, mai știu… Voiam să coloreze aspectuos. Voiam să respecte cerculețele și ovalurile. Voiam să iasă totul bine. De aceea îl luasem pe *Nu facem așa, nu, nu!* în brațe și nu, nu i-am mai dat drumul până când l-a luat el pe *Nu vreau să colorez și să desenez.* Oricum, pentru el era prea târziu: am și acum vero 30 de cărți de colorat neatinse, pe care le păstrez pentru că-mi plac 🙂 !!!

Și când te gândești că nici măcar nu sunt perfecționistă… Oare ce fac mamele perfecționiste din copiii lor dacă eu, mama permisivă, l-am determinat să i se ia de ceva?

 

 

0

Nu-și aduc aminte, dar au știut tot timpul…

Stăteam de vorbă cu fiul meu despre ce se întâmpla când era mic.

(Sunt mulți copii care nu mai țin minte din copilăria lor, așa că străduiți-vă voi – de exemplu,  faceți un jurnal – dacă mai vreți să regăsiți trecutul!  Nu aveți încredere în ei că vă vor fi recunoscători pentru ce și cum a fost! Își vor aminti lucruri în mare, dar cum vreți voi, ca părinți care așteptați mulțumiri pentru ceea ce ați făcut pentru ei, nu se va întâmpla!)

I-am amintit că avea 3 ani pe când luam 5 cutii de puzzle cu multe chipuri de animale și le realizam la rând, unul după altul:

  • Eu îți spuneam întotdeauna: începi de la contur. După ce termini conturul, țeși tabloul de jos în sus… (îi povesteam eu)
  • Îmi aduc aminte că erai obsedată de contur. Dar eu începeam cu fețele personajelor. (unul dintre puținele amănunte pe care le mai ține minte)
  • Da, acum te înțeleg. Erai perspicace și vânai culorile. Dar eu încercam să te învăț să fii logic și rațional, îi explic eu, cu emfază.
  • Waw, cine încerca să facă asta cu mine. Adevărul e că tu erai și ai rămas specialistă în logică și rațional!!!  mă ironizează el și realizez că nu-l poți înșela nici măcar pe un țânc. (încă de atunci se vedea că nu am nimic în comun cu cele două pe care voiam să le sădesc în el pentru că ai mai mult de câștigat dacă ești astfel, însă eu eram cea care pierdea mereu, fiind invers!)

Am ajuns la o concluzia în urma acestei discuții: Ceea ce ești se vede, se simte de la distanță și nu ai niciun credit atunci când te apuci să ceri altceva decât poți oferi tu!

P.S. Îl întreb: Și cum sunt eu, dacă logică și rațională nu…?

Haotică, răspunde el. Dar o haotică simpatică, te prefer așa. Nu ești o mamă obișnuită. De aceea ne și înțelegem.

🙂