0

Te lepezi de copii?

Când știristele spun: Atenție urmează imagini care vă pot afecta emoțional! nu închizi televizorul. Te pregătești mental și reziști. Ne-am obișnuit cu multe în ultimul timp, dar trebuie să recunosc uciderea propriilor copii este o faptă care chiar mă lasă fără suflare. În perioada comunismului, pe când femeile făceau avorturi cu andreaua, aveau un ajutor care le ducea ligheanul cu sânge și bucăți din copil la toaletă sau duceau ele acel lighean, târându-se prin casă, ținându-se de pereți, leșinând între hol și baie, în vreme ce tații erau la vreun birt și se pregăteau să vină acasă să aplice corecția – atât nevestei cât și copiilor pe care îi aveau în dotare. Acum copiii sunt *aspirați* și nu mai mănâncă nimeni bătaie pentru că există adăposturi unde sunt duse femeile agresate.

Totuși, când credeai că poți merge înainte prin viață, cu eleganță, a venit vremea în care bărbații își împușcau soțiile care erau la coafor sau le străpungeau cu o sabie de samurai, de colecție. Dacă totuși femeile se străduiesc să fie independente și dacă societatea le ia apărarea sau dacă ești femeie și nu reușești să-ți stăpânești emoțiile, ce e mai bine să faci decât să aplici răzbunarea supremă?

Să te sinucizi cu copiii sau să-i îneci într-un lac. Nu cred că mai e nevoie de filme de groază, încercați să înțelegeți această realitate: părinți care-și ucid copiii.

Am realizat acum 28 de ani o emisiune despre familie și invitatul le vorba cu înțelegere mamelor – *Dacă vreodată ați fost tulburate de gândul că e atât de mic bebelușul încât i-ați putea face rău, nu vă lăsați pradă acelui gând. Și dacă ați ajuns chiar la ideea că mâinile dv sunt atât de puternice încât s-ar putea strânge în jurul gâtului firav al celui mic, nu rămâneți în ea. Puteți avea o depresie, puteți avea o stare nefericită. Nu trebuie să dați curs unor stări sau emoții. Nu sunteți acea emoție.*

Nu aveam nici în plan să am copii, așa că nu înțelegeam despre ce vorbește; totuși mi s-a părut exagerat să abordezi un astfel de subiect. Nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată că poți face rău propriului copil – deși am fost un copil bătut zilnic.

Dar moderna și dezvoltata noastră societate a ajuns să aibă de luptat cu așa ceva – și, de vreme ce se întâmplă cazurile unul după altul, de ce nu ne-am gândi că, de fapt, vinovată este mediatizarea faptelor din care unii se inspiră?

Dar nu, nu despre aceasta am dorit să vorbesc – pentru că normal că televiziunile vor cere mereu libertatea cuvântului (mai ales a faptelor dure, care cresc audiența, aș adăuga eu). Mă voi întoarce la decăderea umană de a face rău copiilor. Ajungi să te lepezi de copil pentru că nu îl vrei, pentru că nu ești în stare să îl crești, pentru că vrei să-l tachinezi pe celălalt părinte, pentru că nu te controlezi și te lași pradă dezechilibrului psihic.

Prin 2003 a apărut un film în Suedia Seeking Temporary Wife. Eroul principal, cel care-și căuta mireasă, nu o făcea pentru că avea nevoie de soție, ci pentru că dintotdeauna și-a dorit copil. Un bebeluș pentru el însemna cea mai mare bucurie. Nu știa să se descurce cu femeile, pentru că erau foarte complicate, dar copiii erau o încântare pentru el. Își crescuse și sora. Filmul se deschide cu el mângâind burta femeii cu care urma să se ducă la o petrecere și spunând copilului din interior: Tu ești viitorul meu.

În 2003, un scenariu vorbea despre cum un bărbat punea la cale o ilegalitate – căsătoria cu o femeie oarecare – pentru ca să poată primi un puiuț de om pe care să-l crească. Nu faci un scenariu decât în două situații: când reprezintă tendința societății (așa că ești sigur că oamenii se vor regăsi, deci îl vor urmări) sau când vrei să influențezi societatea (așa că investești, chiar dacă nu vei câștiga, în speranța că vei crea o tendință).

Nu mă interesează motivul pentru care a fost realizat, dar cred că în prezent România are nevoie de o asemenea idee (nu situația umoristică ce decurge din gestul celui care calcă legea!) – respectul pentru copii, în indiferent ce stadiu se află ei – de la bob de muștar la 6 ani.

Personajul principal feminin din filmul amintit nu-și dorea copil pentru că în coșmarurile ei vedea cum copilul i se transformă într-o banană și, cum ea nu era atentă, uita banana pe un scaun și apoi se așeza pe ea, transformând-o în piure. Dacă treceți prin astfel de momente, ori țineți-vă departe de sex, care ar putea duce la formarea unui embrion, ori protejați-vă în timpul sexului, ori mergeți la psihiatru, dacă deja aveți un copil.

Nu este normal ca o minune, așa cum este copilul, să aibă de suferit din cauza problemelor celor maturi. Nu, nu este normal să te lepezi de copii, ci să-i lași pe ei să te influențeze pozitiv pentru că au doar trăsături plăcute.

6

Anii de acasă (unde casa înseamnă și grădi)

Credeți că în timp de pace nu există asuprire? 🙂 Vă dau un exemplu: pe vremea când eu eram studentă, era o libertate deplină în România, dar aveam colege care plăteau scump ceea ce erau…

Curioși? 🙂

Cum venea un profesor în sală întreba: *Care dintre voi sunt educatoarea sau învățătoare?* Fetele se ridicau stinghere, disperate. Erau cele care aveau să primească întotdeauna un punct în minus (sau chiar 3) la lucrările scrise și de multe ori erau chemate la examene în toamnă. Spuneau profii universitari: *Să împărțiți cu noi banii pe care-i luați pe nemeritate.*

Nu știți la ce se refereau? Poate că și acum este valabil, dar sper că, între timp, profii au ieșit la pensie și nu se mai răzbună pe sărmanele ființe: educatoarele și învățătoarele care făceau facultate erau plătite ca profesorii, ceea ce era de neacceptat pentru invidioșii formatori de personal pentru Ministerul Învățământului.

Astăzi, la cursul Oanei Moraru, dedicat copiilor între o zi și 6 ani, #aniidegrație, am auzit un cu totul alt discurs: *Educatorii ar trebui să fie plătiți cu salariul chirurgilor pe creier (desigur, din Occident! 🙂 ) pentru că ei sunt cei care modelează creierul copilului, în perioada cea mai importantă din viața lui.*

Câteva lucruri interesante aflate pe parcursul celor 8 ore:

(pe care le recomand cu căldură oricui își dorește să se îmbogățească într-un timp scurt cu experiența de 25 de ani a unui dascăl important în România de azi: părinți sau educatori!)

1.Copiii lăsați să se plictisească în doze normale, ajung buni cititori.

2. Când copilul nu reușește să-și însușească ceva, se dă vina pe profesioniști, pentru că părinții sunt mai aproape de cei cărora le-au dat viață decât de educatori, nu? Însă ar fi bine dacă părinții ar ține cont nu numai de faptul că vor să-și împlinească golul prin realizările copiilor lor, ci mai ales de faptul că educatorii îi cunosc altfel pe copii decât îi cunosc ei! (sunt alte condiții, alte situații în care îi văd aceste două categorii)

3. Părinții trec ușor de la o extremă la cealaltă când e vorba despre copiii lor: ori îi văd ca pe cei care vor ajunge curând la cufărul cu aur, cei care vor rupe gura târgului, ori se tem că vor ajunge homeless, imediat ce află că nu au reușit să deseneze, să execute o mișcare sau să asculte instrucțiunile date de  educatori.

4. Reproșul pe care îl facem copiilor noștri – că le-am luat atât de multe! – este complet neîntemeiat: noi le-am luat mai mult decât ne-au cerut ei, iar când ei și-au dorit ceva nu eram obligați să le spunem Da, am făcut-o din proprie decizie. A le cumpăra nu înseamnă că au o datorie față de noi, iar faptul că le scoatem ochii nu-i ajută să ne iubească mai mult, ci să ne ceară mai mult! (e un cerc vicios pe care îl vom conștientiza la un moment dat, dar ar fi bine să facem aceasta mai devreme, nu după ce se scurg anii!)

5. Pentru ca atenția copilului să nu fie distrasă de la activitățile pe care le are de făcut, în țările din Nordul Europei, aspectul hotelier al grădinițelor este bej-neutru, în vreme ce la noi totul trebuie să fie cât mai colorat (lucru care strigă copiilor 🙂 și le atrage atenția spre altceva decât lucrurile pe care ar trebui să se concentreze. (Pentru că subiectele din această întâlnire nu sunt rețete simple, ce să faci, ce să nu faci, am să redau și unul dintre subiectele atinse în mod tangențial: Într-un mod care poate fi ciudat pentru cei care privesc din exterior, în locurile unde există cea mai bună educație există cea mai mare rată de sinucideri – există un fel de fericire, dar Fericirea nu este atinsă. Fericirea înseamnă mai mult decât să ai de toate sau să fii educat înseamnă a-ți fi bine cu tine însuți, nu a depinde de ceilalți, așa că lipsa ei este eșecul personal, nu al unui sistem de învățământ! Educația te formează pentru viitor; ceea ce trăiești este rezultatul a ceea ce faci tu din tine, în împrejurările în care ești pus.)

6. Cei 6 ani ai începutului sunt importanți pentru dezvoltarea celor 3 CO ai multinaționalei care este viața umană: autoreglarea impulsurilor, autoreglarea emoțiilor și atenția. (În materialele primite odată cu prezența la curs primiți o sumedenie de idei sau de soluții. Toate acestea nu sunt dezbătute, de vreme ce le putem citi acasă. Subiecte întâlnite în viața de zi cu zi sunt disecate și analizate!)

7. Copilul este ca… cititorul de carduri. Scanează emoțiile părinților și știu exact ce e în interior (suma pe care o are cardul! :)). Așa că emoțiile negative ale celor mari sunt ușor de intuit și de … manipulat…

Sunt foarte multe de spus cu privire la lucrul acesta, dar nu vreau să vă lipsesc de oportunitatea pe care o veți avea, peste ceva timp, de a afla de la sursă despre toate amănuntele importante ale anilor de grație. Urmăriți-i activitatea Oanei Moraru și veți putea să o ascultați personal.

Participând la seminarul ei primiți 7 scenarii diferite, pentru cele 7 zile ale săptămânii!
• Informații documentate științific despre cele mai importante pietre de hotar în dezvoltarea preșcolarului;
• Tehnici de conștientizare a obiectivelor pentru fiecare interval de vârstă care marchează un salt cognitiv, fizic sau emoțional;
• Strategii, jocuri și activități pentru stimularea inteligențelor, a atitudinii față de învățare și a operațiilor gândirii;
• Modalități specifice de a coopera cu cel mic, de a regla comportamentele nedorite și a le întări pe cele pozitive;
• Setul de 7 scenarii zilnice pentru stimularea tuturor ariilor de dezvoltare hotărâtoare pentru succesul școlar de mai târziu;

Suportul de curs conține toate informațiile, grafice și orare posibile ale activităților cu copiii – atât pentru educatoare, cât și pentru părinți. Plecați acasă cu un portofoliu și bibliografie pe termen lung!

Nu ezitați să o contactați sau să vă informați de la sursă cu privire la activitatea ei.

Eu vă pot spune că este liniștitor să nu regreți, privind în urmă, modul cum ți-ai crescut copiii!!!

0

Maggie*s plan, 2015

Când am început să văd filmul, nici nu m-am uitat la distribuție. M-a cucerit descrierea și privirea nu mi-a alunecat spre cei care interpretează. Și am avut surpriza să fie și actorul meu preferat… (la această oră! 🙂 )!!!

Se zice bine *ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să și primești* – și poate primești mai mult decât te aștepți. Maggie vrea un copil și primește mai mult decât un copil – o familie. Doar că nu realizează nicio clipă că relația ei se duce de râpă nu neapărat datorită faptului că nu poate să o păstreze, cât pentru faptul că prea poate să o ghideze, prin toate sinapsele zilei și anilor.

Perfecțiunea ei atrage dorința celorlalți de a se ridica la nivelul ei, iar prietenul ei bun spune bine ce spune… *micuța quaker care vrea să fie totul bine – după planul ei*! Ai impresia că e fragilă, e puternică, ai impresia că o să tacă, vorbește, ai impresia că nu se descurcă, ei, lasă că iese și din asta…

Este un film excelent pentru cei obsedați de control: chiar dacă au intenții bune, mai trebuie să țină cont și de cei din jurul lor.

0

Despre daruri

Copilul meu se joacă. Evident că, dacă spui *copil*, acesta nu poate face decat un singur lucru: să se joace (și Blaga o zice bine de tot aici). Doar că la aproape 17 ani, nimeni nu prea mai e copil și cu atat mai puțin să se joace. Al meu, însă, se încăpătanează să ia jucăriile și să se distreze cu ele…

Ce cadou îi faci unui copil – necopil de 17 ani?

Un joc de construcție este cam 500 de lei sau chiar mai mult… Ce-ar fi, mi-am zis eu, dacă aș reuși să-i găsesc ceva care să fie mai valoros decat prețul? 🙂 Pretenții, nu? Dar de ce să nu ai pretenții, cand trăiești într-o lume în care unele lucruri costă mai mult decat merită și multe altele se oferă pe mai puțin decat ar trebui să investești?

Și uite-așa, din idee în idee, am ajuns la Escape rooms din strada Bălcești, nr. 9. Aproape de centru. Două experiențe inedite – camera samurailor, camera închisorii comuniste. Am cumpărat experiențe pentru 4 băieți. Căci dacă vrei să-ți bucuri copilul și ceilalți nu dau doi bani pe așa ceva, iar copilul doar cu prietenii lui se simte bine – ce poți face? Să fii Moș Crăciun pentru 4 copii. 🙂 (bravo, răspuns corect)

Am avut însă o maaaaaare problemă: în prima zi, cel de-al patrulea băiat nu a putut veni. Și a anunțat cu 0 oră înainte. A, nu, nu a anunțat, am aflat întamplător, pentru că l-a sunat fiul meu și l-a întreba: *Pe unde ești, în cat timp ajungi?*

Fiul meu mă invită: Mergi cu noi?

Tentația era mare.  Mare de tot. Dacă nici mie nu-mi plac șaradele de acest fel, atunci cui? Dar mi-am dat seama că, dacă aș fi acolo și băieții nu s-ar descurca, ar fi o povară de două ori pentru ei și o dată pentru mine: pentru ei, pentru că 1. nu se descurcă și 2. îi mai văd și eu cat de neputincioși sunt, pentru mine pentru că am cheltuit banii degeaba, nu? 🙂

Pe de altă parte, gandul meu a fost următorul: *Dacă ei ajung aproape de final și mai au de gand să stea pe acolo, uite-așa, de distracție, nu sunt eu o povară pentru ei? Vor ei să vorbească ceva și eu sunt o ureche nedorită? De ce să-i deranjeaz cu prezența mea?*

Și le-am găsit rapid un copil de clasa a 6-a. Ei fiind de-a 10-a și a 12-a… Fiul meu, bățos, mă ceartă la telefon: *Te pomenești că acum trebuie să am și grijă de el!*

I-am închis telefonul, fără să mai scot un cuvant. I-am pus față în față, le-am făcut prezentările și la final, cand vorbeam la telefon cu ei, după distracție, el îmi mărturisește: *Am greșit cand am zis că nu trebuie să vină altcineva. El nu avea nevoie de cineva care să-l supravegheze. A avut idei foarte bune, ca să reușim. Mă bucur că l-am cunoscut.*

Iar copilul de-a 6-a îmi spunea pe drumul spre camerele de evadare: *M-am gandit prima dată că ce să caut eu cu cei mai mari decat mine? Pot doar să mă fac de ras. Dar pe urmă am zis că merg.*

Ceea ce ți-a dat posibilitatea să experimentezi de la 12 ani ceva ce ei nu au trăit decat la aproape 17 sau chiar 19… 🙂 – am adăugat eu.

Daruri pentru copilul personal? Cuprindeți-i și pe prietenii lor în acele daruri, de la o anumit varstă! E mai interesant astfel – și pentru copil și pentru voi.