4

Ziua Mondială a Scriitorului

Mă uit uneori pe FB la activitatea nepotului meu. Cum construiește el Lego. De mic a avut cele mai simple modele, acum are cele mai sofisticate sisteme de dus la capăt. Îl urmăresc și văd cât de fericit este în lumea lui. Apoi îmi dau seama că încerc, studiindu-l pe el, să înțeleg lumea fiecărui om din jur – și lumea mea. Pentru că și cei care scriu o fac pentru a intra în lumea lor, nu pentru altceva. E ca și când afară ar fi frig și ți-ai căuta mănușă și-ai strecura degetele în cele cinci locuri speciale. Sau ca atunci când, pe caniculă, te apuci să bei ceva rece – acum depinde de tine dacă ești înțelept și bei apă sau ești pofticios și iei suc (prima, te astâmpără, celălalt, te determină să iei și mai mult – iar zahărul nu e totdeauna prietenul nostru! 🙂 ).

La Summitul Social Media din 28 februarie 2018, am aflat că există 200.000 de bloguri în România, dintre care doar 7.500 active. Trecem peste faptul că scriitorii în vârstă din țara noastră nu au tendința de a publica pe blog. Ajungem la ideea că acest loc este pentru cei cărora le place să scrie, și, chiar dacă au vârste înaintate, nu sunt scriitori de profesie. Asta înseamnă că cel puțin 200.000 de persoane dintre noi au simțit că ar avea ceva de spus. Unii au vrut să o facă imediat și de aceea au deschis un blog. Alții au realizat că nu vor găsi niciodată o filieră de publicare și de aceea s-au bucurat că măcar prin intermediul internetului ar putea fi citiți vreodată.

Apoi, din 200.000, socotiți voi câți, s-au retras. A, sigur că pot scrie pe hârtii sau pe computer… Cred că un vreo 18 luni și blogul meu a fost inactiv, dar asta nu a însemnat că eu nu am scris – dimpotrivă, am și publicat. Însă unii se retrag pentru că își dau seama că instinctul de a scrie a fost pe moment, au avut ceva de zis, dar după ce s-a terminat tot acel bagaj nu mai există nimic de lăsat în scris…

Și eu mă gândesc în fiecare zi că acelea vor fi ultimele povești scrise. Așa de intensă este munca și atât de mult aștern pe computer încât mă tem puțin – să știi că mâine n-am ce să mai zic… Pentru unii dintre noi nici nu contează dacă nu mai au ce zice – asta e, un simplu blog închis, o chestie care nu are relevanță decât la statistici. Pentru mine, însă, ar fi o problemă – nu numai pentru că din asta trăiesc, din creativitate, ci și pentru că, dacă nu scriu, simt că mă pierd într-un canal din care nu mai am ieșire.

… Și vine a doua zi, mă așez la scris, ideile curg, apoi se materializează și în înregistrare… 🙂 Spaima e mare, pentru ca realitatea să vină ulterior – eliberatoare. Ce bine că am mai avut inspirație și azi.

Despre Anita Shreve afirmă specialiștii că este unul dintre cei mai buni autori ai timpului său. Citind Nuntă în decembrie, am descoperit un personaj de-al ei, Agnes, care se apucă de scris, după ce doar a predat despre scriitori. După ce petrece toată noaptea vorbind despre întâmplări zguduitoare pe care le inventează ea după o știre din istoria Canadei, (m-a năucit pur și simplu modul în care a putut să redea situația de atunci, eu considerând că nu va putea scoate nimic din acea situație, iar ea conducându-mă în acel port pentru a-i vedea pe toți cei care au orbit din cauza exploziei navei încărcate cu muniție!) Agnes *își încrucișă brațele pe piept. Așadar, Louise (eroina ei) orbise. Păi, așa trebuia, nu? Agnes știa că în mai puțin timp decât i-ar fi luat să scrie o propoziție, ar fi putut-o face sănătoasă, i-ar fi putut reda vederea. Dar Agnes nu prea voia asta. Realitatea exploziei fusese cu siguranță mult mai crudă decât Agnes își putea imagina, cu toată bibliografia pe care o citise. De exemplu, Innes ar fi putut-o făsi foarte ușor pe Louise cu cioburi de sticlă înfipte în ochi. Ar fi operat-o în condițiile acestea? Ciudată satisfacția pe care i-o dădea faptul că o făcuse pe Louise oarbă pe viață. Imensă și satisfacția de a putea scrie povestea lui Innes Finch.*

În cercul nostru de scriere, NaNoWriMo, am o prietenă care spune că-i e foarte greu să nu-și omoare eroii. Ai mei sunt reprezentați de verbul a învăța: ori predau o lecție, pe care au primit-o și ei, la un moment dat, ori își însușesc un sentiment, o idee, ca niște adevărați eroi dintr-o întâmplare care merită cunoscută de toți pentru simplul fapt că e amuzantă și înțeleaptă. Fiecare dintre noi, cei care scriem, am putea să ne definim scrisul printr-o frază, o propoziție sau un cuvânt. Am putea. Sau fugim de toate acestea pentru că ni se par îngrozitoare, dintr-un motiv simplu: avem prea multe de zis și nu știm cum să le abordăm. Ne vin toate în minte, copleșitoare, și nu le facem față. Ne lăsăm păgubași.

Poate de aceea e nevoie de momente de acest fel, ca NaNo, când ești dedicat unui proiect de scriere și știi că trebuie să o faci pe bucăți, realizezi un program special de scriere, te ții din scurt și mai ai și prieteni care fac același lucru, care te trag de mânecă dacă te lași pe tânjeală sau alături de care vrei să mergi, când îi vezi ce repede le aleargă pixul pe hârtie…

Mi-ar fi plăcut, recunosc, să fiu doctor, să fac bine 40.000 de oameni într-o viață. Ar fi cu sens o astfel de viață. Mi-ar fi plăcut să fiu profesoară și să văd cum copiii își găsesc un rost în viață datorită impactului pe care îl are răbdarea mea asupra lor. Mi-ar fi plăcut să fiu vatman pe tramvaiul 41, care este cel mai plin tramvai din București și vine cel mai des – aș fi făcut bine celor care stau în ger și pot urca la căldură, aș fi prilejuit întâlnirea oamenilor între ei, ducându-i de la unul la altul…

Asta este… pot să fiu doar scriitoare… 🙂

Cei care aveți copii, poate v-au enervat vreodată greșind cutremurător. Și le-ați aruncat în față: *Eu te-am făcut și tu te porți așa cu mine.* Iar ei v-au replicat: *Nu te-am pus eu să mă faci!* A, și voi ați spus la fel părinților când v-au reproșat asta? 🙂 Eu, oricum, recunosc: am făcut-o! 🙂

Asta e realitatea: nici noi nu am vrut neapărat să-i facem AșA pe copiii noștri, nici noi nu am vrut să fim AșA… Totul este un dat pe care trebuie să-l purtăm și, dacă știm să ne descurcăm cu ceea ce avem, suntem fericiți. Dacă nu, vai de noi 🙂 🙂 🙂 !!!

Sunt scriitoare, indiferent că sunt mulțumită cu atât sau că nu le place unora ce citesc atunci când deschid cărțile mele. Sunt scriitoare – e singurul mod în care pot să exist! 🙂

 

0

Dezvoltare personală

Avem un club al nostru. Desigur, de dezvoltare personală. Ne-am numit Licuricii. Ne întâlnim o dată pe lună, la Galeria Occidentului, și discutăm despre anumite teme care sunt importante pentru viață, pentru emoțiile noastre. Azi a fost despre creativitate.

Jocurile pe care le-am avut pentru această ocazie ne-au învățat multe despre noi:

  1. Scrie câte o propoziție cu fiecare literă a cuvântului IMAGINE… Nu despre orice, evident, ci care să reprezinte părerea voastră despre creativitate. (Chiar sunt curioasă, dacă vi s-ar cere așa ceva cum ați reacționa. Cât de greu v-ar fi? Ar fi fost poate mai ușor dacă în loc să încep ultima propoziție cu NU, aș fi zis: Va fi așa de simplu, căci vor reprezenta părerea voastră despre creativitate! Dacă am început cu NU, ați fost speriați de sarcină? Dacă formulam altfel ar fi fost mai ușor? V-ați pus întrebări în legătură cu ceea ce se așteaptă de la voi? Dacă să începeți cu subiect, predicat, atribut sau complement? V-ați gândit ce așteptări au de la voi cei care vor citi acele cuvinte? V-a fost ciudă că nu vă vin rapid ideile? Sau v-au curs ideile rapid, ca apa pe Niagara?)
  2. Uitați-vă prin cameră și alegeți 10 lucruri care vi se par interesante. Dintre ele, faceți-l câștigător pe cel mai interesant, chiar ciudat. Realizați o poveste despre el. 🙂
  3. Luați o hârtie și împărțiți-o în multe bucăți. Rugați pe cineva să vă scrie 30 de cuvinte pe acele petice și apoi porniți la treabă: a. definiți termenul scris acolo, descriindu-l. b. definiți termenul de acolo printr-un sinonim – sau orice vorbuliță, dar să fie una singură! c. mimați ca cineva de alături să-și dea seama ce e așternut pe hârtie. (Da, uneori, ne e greu în sfera verbalizării, alteori în a limbajului trupului. Cum să definești *conștient*? Dar cum poți spune printr-un cuvânt: pisică? A, da, zici Miau, dar când e de mimat pisica în ce mod realizezi? Pentru că nu trebuie să deschizi gura? Ar cam fi de lins lăbuța, de arcuit spatele, stând în patru labe… Sunteți ok cu manifestarea unor astfel de gesturi?

Personal, am descoperit, când ni s-a cerut să evaluăm când ne-a fost cel mai greu, că nu-mi plăcea faptul că aveam tendința să realizez aceleași gesturi pe care le făceau ceilalți, când ajungeam pe un teren străbătut deja. Eram exigentă. Voiam neapărat să mă manifest altfel, nu să copiez. Nu să mă las influențată, inspirată de ceea ce fusese anterior. Bine, acesta poate fi un lucru bun – de aici poate veni originalitatea. Cauți să descoperi ceva ce altuia nu i-ar trece prin cap, dar trebuie să ne gândim – atunci când avem aceste sentimente! – care este așteptarea clipei: pentru că, dacă nu ni se cere în mod special să fim altfel, nu ar trebui să simțim presiunea de a inova. Ne complicăm singuri. Lucru care s-ar putea să ne facă să nu prea ne placă viața… căci simțim presiunea prea mare de a face orice altfel, ori – după cum spune înțeleptul – *ce-a fost va mai fi, nu e nimic nou sub soare…*

Trebuie să învățăm să facem distincție între momentul care cere trudă și cel în care ne putem relaxa – nu furăm de la ceilalți, ci doar luăm ceea ce, oricum, dacă eram noi primii ne-ar fi trecut prin cap exact la fel să procedăm, iar ei – 🙂 – ar fi copiat după noi.

Succes în a vă spori creativitatea… Eventual, haideți cu noi la cursul de dezvoltare personală. 🙂

0

Perseverență

Sunt cel mai jalnic exemplu de delăsare. Am citit o carte despre unul dintre cei mai renumiți posesori de IQ înalt, care nu a reușit să facă nimic în viață din cauză că nu era ordonat cu timpul lui.

Și oameni cu IQ pe jumătate (sau chiar cu o treime din al lui!) au ajuns mult mai departe decât el, atât în a oferi lumii din capacitatea lor cât și economic.

Eu – și delăsătoare și cu un IQ nedepistat, de teamă că îl voi descoperi a fi foarte mic 🙂 🙂 🙂 .

Perseverența însă am învățat-o în ultima vreme. O dată din plăcere și o dată din obligație. Eu doar voi explica; dacă aceste experiențe vă pot ajuta, mă bucur, dacă nu – străduiți-vă să le veți avea pe ale voastre, absolut originale, pentru că perseverența este una dintre (puținele) trăsături(le) care aduc multă satisfacție în viață.

Voi începe cu obligația: nu am scris ani la rând, deși simțeam nevoia să fac asta, ba chiar (mă) plângeam peste tot pentru că nu o fac. Eram genul de persoană care știe că are o calitate, dar nu o pune în practică pentru că 1. i s-a spus că oricum n-o să aibă succes, 2. i s-a râs în față că nu din așa ceva se trăiește, 3. nu știa de unde să apuce treaba pe care o avea de făcut… Vă regăsiți?

Și deodată mi s-a cerut din programul de lucru să scriu. Povești. Pentru că de 10 ani scriam rubrici motivatoare. Dar acum trebuia să fiu creativă și originală. (Motivator ești din experiența ta, dar și din multe, multe cărți, de la cele de organizare a timpului până la cele spirituale.) Și am început să scriu. 20 de povești pe lună. 40 de povești la 2 luni… La sfârșitul primului an aveam 240 de povești. Și înregistrate.

Ceea ce eu nu am reușit printr-o mobilizare personală, am reușit printr-o cerință urgentă de la locul de muncă. Îmi iubesc locul de muncă – printre altele și pentru că este partenerul meu de 25 de ani, multă fidelitate de partea fiecăruia dintre noi! – iar unul dintre motive este și acesta – că a reușit să dezvolte în mine lucruri pe care singură nu aș fi reușit să le conturez.

Câte povești am acum, după 3 ani? Asta în contextul acela, al locului de muncă, dar pentru că mi-am rodat mâna cu așa ceva, în timpul concursului NaNoWriMo, la care particip de un an – am reușit chiar să scriu 365 de povești într-o singură lună. (sigur, un cu totul alt format, dar creativitatea și originalitatea sunt aceleași!)

Sfatul meu? Nu fugiți de ceea ce vine ca o obligație căreia credeți că nu îi puteți face față. Că nu aveți trăsătura necesară pentru a o pune în practică – în cazul meu perseverența. Nu mă vedeam scriind zilnic, nu mă vedea scoțând la iveală idei noi, atât de multe și atât de amuzante – pentru că, pentru copii, trebuie să ai și umor!

Să pornesc acum cu cea de-a doua situația din care am învățat perseverența – concursul NaNoWriMo. Căutați locuri în care să fiți provocați, fără a vă compara cu ceilalți. Acest concurs nu are câștigători unici – cei care lucrează serios și depășesc 50.000 de cuvinte, toți, toți, toți, intră în marea turmă a învingătorilor. Nimeni nu-ți cere socoteală despre ceea ce faci, ești tu cu tine, cu intențiile tale și programul tău. Ai mult ajutor pentru a te dezvolta, dar nicio pretenție…

Vedeți dacă în domeniile care vă plac vouă există astfel de posibilități. Sincer, în România, nu cred că suntem 50 de oameni care participăm la așa ceva. Dar sunt convinsă că acest lucru ne-a ajutat pe toți să ne cultivăm stilul și personalitatea. Poate pentru unii nici nu contează acest sistem de scriere – pentru că nu au auzit de el sau pentru că îl disprețuiesc. Dar la noi a funcționat.

Nu stați după metodele tradiționaliste nici în domeniile voastre. Scotociți pe internet în căutare de soluții și în interiorul vostru, iar când descoperiți ceva revoluționar nu dați înapoi pentru că *alții n-au mai făcut*. Milionari au devenit cei care-au adus ceva complet altfel decât era pe piață sau au integrat ceva ce alții au ignorat! (Nu cei care au urmat rețetele altora.)

Vă doresc un an cât mai rodnic și, dacă perseverența era problema voastră, să vă ocupați de altceva de acum, pentru că pe aceasta ați rezolvat-o! 🙂 🙂 🙂

2

Atelier de Scriere – Iulie fără plastic

13 iulie.

Biblioteca Emil Gârleanu.

De la ora 10 la 17.

Vă aștept între aceste ore pentru a vorbi despre scriere și reciclare. Evident, și pentru a scrie. 🙂

Pot participa toți copiii de la 8 ani în sus. 🙂
Creativitate și zâmbet să aduceți, că restul oferă biblioteca.
Întrebările sau ideile sunt binevenite.
P.S. Cei mici pot veni cu jucăria preferată pentru a scrie povești despre ea și jucăriile celorlalți. Nu vă temeți să le aduceți – eu voi veni cu 10, sper să avem loc în autobuz. 🙂

Cei mari pot aduce cartea preferată, pentru a descoperi împreună cel puțin 3 lucruri de excepție pentru care această carte îi impresionează.

#iuliefaraplastic

0

Camp NaNoWriMo 1 iulie 2017

Pentru mine, ziua de sâmbătă este o zi de odihnă. Dar creativitatea nu este muncă, ci plăcere, atunci când scrisul face parte din tine. Am scris primele două capitole din roman, adică 2450 de cuvinte.

Acum cred că îți dai seama că de-a lungul timpului lucrurile se vor mai schimba: adică vor fi oscilații, voi scrie sau nu, dar mă refer și la faptul că datele problemei din roman s-ar putea schimba, ceea ce înseamnă că voi umbla serios la ceea ce acum pare bătut în cuie.

Ceea ce trebuie știut e că NaNo nu este timpul când scoți, tai, elimini lucruri, ci când introduci tot ce-ți vine în cap, după care ai să strici 🙂 , la editarea personală sau după ce te sfătuiește cineva…

La Camp NaNo, fiecare dintre participanți are o căsuță poștală în care primește informații, zilnic. Un mesaj conține câteva sfaturi de la scriitori (ne)cunoscuți, ponturi pentru scriere, dar și *afirmația* zilei, oferită ori de cineva dintre organizatori, ori de unul dintre aspiranții la scrierea romanului său (cine răspunde invitației de a împărtăși experiența sa nu va fi respins niciodată!).

Pentru cei interesați, programul lunii care ne stă în față este următorul:

miercuri, 5 iulie

10:00

 Tweet Chat: #CampNaNoAdvice
ora 13 (13:00 – 14:00 Ora coastei Pacificului)
 Camp NaNoWriMo Virtual Write-In
miercuri, 12 iulie

13:00

 Camp NaNoWriMo Virtual Write-In
miercuri, 19 iulie

13:00

 Camp NaNoWriMo Virtual Write-In
miercuri, 26 iulie

11:00

 Camp NaNoWriMo Virtual Write-In
Țineți cont că ora e a Americii (că doar toate aceste lucruri se desfășoară sub generoasa ofertă a scriitorimii de acolo!).
Ce înseamnă Virtual Write-In?
Pentru că e mult mai ușor să scrii în compania celor care fac același lucru, scriitorii de pretutindeni pot să se întâlnească sub aceeași umbrelă.
Ce se va întâmpla atunci?

Asigurarea organizatorilor este:

  • We write together!
  • We challenge each other to word sprints.
  • We offer suggested prompts to help you find inspiration.

Dacă cineva este interesat de o astfel de experiență, la treabă! Există posibilitatea să aveți o comunitate alături de care să vă dezvoltați.

Pentru înscriere și informații pe larg aici.

 

8

Ce mai scriu prietenele mele

În prezentarea ei din cadrul unuia dintre seminarele de la Bookfest, Stina, o scriitoare suedeză, a afirmat că aceeași parte a creierului este responsabilă și cu creativitatea și cu jocul. Sigur, nu vreau să ridic semne de întrebare cu privire la oameni ca Bacovia sau Van Gogh, creativi și deloc jucăuși, ci pur și simplu vreau să mă bucur de cei care, creativi sau nu, pun mâna pe o carte cu idei de jocuri și, indiferent de vârsta lor, se apucă de joacă.

https://maminudoarme.ro/retete-de-jocuri/

Una dintre pasiunile mele se poate materializa și aici, în România. După ce am vizitat Cappadocia, cu greu poate ceva să egaleze frumusețea de acolo și nu că ar fi vreun festival, ci că pur și simplu asta se întâmplă zilnic… Dar se pare că în septembrie, în acest an, am de mers pentru destindere prin nordul României la două festivaluri ale baloanelor cu aer cald.

http://loredanaionescu.ro/festivaluri-de-baloane-cu-aer-cald-in-romania/

Ca să ne mai liniștim puțin după joacă și zbor, o carte

https://copiisimame.wordpress.com/2017/05/24/cele-sapte-capre-zburatoare/

Iar acum ne întoarcem la lucruri dintre cele mai responsabile:

a. relația cu adolescentul tău – mai ales când este creativ și te cam pun pe jar manifestările lui

http://www.blogdefamilie.ro/2017/05/adolescenta-pregateste-plecarea-de-acasa-interviu-cu-oana-moraru.html

b. ce putem face pentru ca un copil cât două pachete de unt să aibă totuși șansa la viață (vă spun, acest articol pare desprins dintr-un film sf, dar filmele sf nu se fac având atâta emoție și-ar pierde privitorii… eu sper ca oamenii înțelepți să-și dorească să vadă despre ce e vorba!!!)

http://www.revelatiideparinte.ro/2017/05/cat-costa-viata-unui-copil-nascut-inainte-de-vreme-in-romania.html

c. un interviu descoperit de curând, pentru ca relația de cuplu să fie vindecată, să aibă o șansă. Aici.

0

Skin Novels

A fost odată un concurs: care dintre organele corpului era cel mai lung. Cine să câștige, cine să câștige? Evident că Pielea: un conglomerat de peste 3 milioane de celule, având între 100 și 300 de glande sudoripare, 150 de terminații nervoase și aproximativ 1 kilometru de vase de sânge. Ea măsoară aproape 7 metri pătraţi. Într-o viață, omul își reînnoieşte de cel puţin 1000 de ori stratul de piele, loc unde găzduiește peste 30 de milioane de bacterii diferite. Pielea ar putea fi sora mai mare a rinichilor deoarece contribuie la reglarea necesarului de apă al organismului şi la eliminarea toxinelor prin transpiraţie.
O astfel de regină ar trebui abordată cu respect, creativitate și posibilitatea de a-i prelungi sănătatea…
Ceea ce s-au gândit să facă cei de la
Mai mult decât orice, pe pământ, îmi place Povestea. Despre povestea celor care au grijă de piele, atât de o parte, cât și de alta a organismului 🙂 aici.
Încercați și apoi spuneți ce nu vă place.
Pentru că se va ține cont de părerea voastră.
6

Concurență, competiție versus prietenie în scrierea de toate felurile

Ia să vorbim noi despre un subiect spinos. (Spinos mai este și un purcel, despre care se spune că, atunci când se enervează, își încordează țepii și aruncă în dușmani cu ei. Spusa e falsă, dar în ce privește subiectul nostru cam așa e – trebuie să te ferești de țepi!)

Cât de mult vă place să aveți concurență? Nu în dragoste. Ci concurență în ceea ce faceți!

La locul de muncă sau în manifestarea talentelor dv. Cât de mult vă doriți să fiți înconjurat de oameni care realizează același lucru, toți dorind să câștigați bani din această activitate?

Cred că nu se repede nimeni cu mâna pe sus. Poate doar cei care au fost învățați că într-un mediu concurențial te poți dezvolta. Dar chiar așa să fie? Comparația te face să te simți nepregătit – ca începător, penibil – dacă realizezi altceva decât marea masă, deși în același domeniu, inadecvat – dacă nu păstrezi ritmul celorlalți. Concurența nu te face mai bun, ci te sperie. Îi vezi pe ceilalți ca pe un Bau-Bau care îți va lua premiul spre care aspiri, căci sunteți mii pe o singură bucățică de tort!

Am participat anul trecut la un cenaclu literar căruia am promis că nu-i voi mai călca pragul. Erau acolo oameni care au publicat sau care doreau să publice, în special poeți. Când unul dintre ei începea să citească, ceilalți nu se puteau abține din critică: *nu trebuia folosit cuvântul ăla, rima aia nu era potrivită, nu îmi spune nimic imaginea creată de tine*. Cei care la început se pupau – că nu se văzuseră de o lună! –  în timpul discuției se bălăcăreau, negăsind nimic frumos în ceea ce auziseră, pentru ca la final să se ia din nou în brațe, la un pahar de vin. Evident că, în luna care urma, niciunul nu-l căuta pe celălalt, pentru că nu erau prieteni și nici nu se ajutau între ei. Dar se pupau și se certau cu ardoare. Interesantă a fost reacția lor față de mine – mi-au aplaudat poveștile citite. Nu că ar fi fost bune sau că i-ar fi mișcat. Pur și simplu, nu concuram cu ei, nu aveam același domeniu. Să fii un neînsemnat de scriitor de povești între poeți e, oricum, o pedeapsă destul de mare așa că ce să mai dea și cu țepi în mine – îi păstrau pentru cei pe care i-ar fi văzut că le-o iau înainte pe domeniul lor, pe tărâmul poeziei (a, cei care visați când citiți o poezie, întrebați-vă cât a fost de urât, de confrații săi!, omul care a scris-o!).

Am vorbit despre lumea celor ce scriu și publică, folosind tiparul. Cum este în lumea celor care scriu și materialul lor nu se materializează în cărți, ci rămâne pe internet, pe un blog, pe un site? Oamenii se invidiază la fel de mult, se urăsc, se ironizează, se lovesc?

Oare cum este în lumea acelei nișe intitulate de *parenting*? Cel mai mult scriu mamele! Fiecare mamă blogger e îngrozită de ideea că cealaltă îi poate lua locul, fiecare se teme de creativitatea celor din jur, fiecare se ascunde de restul, cu realizările sale, pentru ca nu cumva să dea idei și să nu mai poată profita doar ea de ele?

O competiție în acest domeniu ar face ravagii. Comparația într-o lume în care fiecare este unic (inclusiv în slăbiciunile sale care chiar îl recomandă pentru un anumit public – asta este, lumea noastră e diversă, nu suntem toți pe același calapod!) ar fi lipsită de sens. Lucrul acesta a fost conștientizat și de aceea s-a născut ideea #DigitalParentsTalks .

În fiecare lună, toată lumea care scrie despre ce înseamnă să ai copii și ce înseamnă să crești un copil poate participa la seminarele organizate de Parenting PR. Subiectele cele mai interesante sunt dezbătute pentru ca fiecare să fie ajutat să-și ducă la capăt *chemarea*. Unele au nevoie să priceapă cum se rezolvă lucrurile la care s-au înhămat fiind bloggeri. Altele doresc socializare. Oricare ar fi dorința se ține cont de ea și nimeni nu e nemulțumit când se termină o astfel de întâlnire; nemulțumirea este că se termină! 🙂

Mi-ar plăcea dacă și copiii noștri ar crește într-o atmosferă de cooperare, nu în aceea de concurență. Nu, concurența nu aduce nimic bun, ci *tuflește* personalitatea celor mai mici și nesiguri (dar asta nu înseamnă că nu sunt buni de nimic). Prietenia este atitudinea cea mai bună pentru că e loc pentru fiecare pe marele internet, pentru că fiecare are farmecul său și originalitatea sa, pentru că fiecare își va găsi metoda potrivită pentru un contract sau pentru o sponsorizare.

Felicitări celor care au înțeles aceasta și lucrează împreună.

1

Premiile de Excelență Itsy Bitsy

Să-mi fi spus, ca adolescentă, *Itsy Bitsy* mă gândeam la melodia pe care dansam în discotecă. Spune acum aceste două cuvinte și cei mai mulți vor zice:

  • doi extratereștrii colorați care-mi amuză copiii
  • *Spiritul bun să-ți lumineze mintea.*
  • Zăpă – zăpăcești poveștile

Sigur că radio Itsy Bitsy înseamnă mult mai mult: nu numai că-i amuză pe copii, îi și formează pentru viață, nu numai că le luminează mintea, îi și dezvoltă, nu numai că oferă bucurie celor mici – strânge familia împreună.

Pentru acest concept de *familie împreună*, radio Itsy Bitsy a luptat (și a reușit) să facă din 1 Iunie – Ziua internațională a copilului, o zi liberă și a părinților – pentru ca timpul respectiv să fie dedicat copiilor.

Andreea Marin, aseară, (1 februarie 2017) la premierea celor care au luptat pentru acest vis, spunea despre fiica ei care o întreba: *Se poate să petrecem doar o jumătate de zi împreună*? Aceasta pentru că vârsta copilului decide de multe ori cum să fie folosit timpul. Dacă la adolescenți deja 1 iunie e o zi cu prietenii, nu cu familia, pentru cei micuți ar fi bine *să fie câte un mini 1 iunie în fiecare zi* (Felix Tătaru)!

Orele Galei Itsy Bitsy petrecute în sala Teatrului Excelsior au avut un gust al victoriei, dar și un miros de bebelușie 🙂 – pentru că unii dintre angajații postului de radio (care au prezentat finaliștii de la fiecare categorie!) au fost însoțiți de bebelușii lor și da, toți cei care sunt părinți știu cum este să simți mireasma unui copil mic – și nu mă refer la cea de sconcs, ci la *lavanda* lui. 🙂

Emoțiile tuturor, de la maturi la copii, au fost delicioase și ușor de digerat, dar mai ales … ușor de asimilat! 🙂

Pe lângă mulțumirile aduse celor care s-au implicat în transformarea zilei de 1 iunie în zi liberă legală, la gală s-au acordat și 15 premii:

La Categoria BINE PENTRU COPII: Asociatia Salvati Copiii Romania, pentru intreaga activitate de sustinere a drepturilor copiilor, educatie, siguranta.

La Categoria BINE PENTRU FAMILIE : Danone Romania, pentru proiectul Danonino „Spune DA”, care a indemnat parintii sa creasca independenta si autonomia copiilor.

La Categoria IMI PASA: OMV PETROM, pentru proiectul “Tara lui Andrei” care de mai multi ani sustine cetatenii din Romania care vor sa se ajute singuri, care gandesc si se implica in proiecte care fac viata mai buna pentru toti.

La Categoria PARINTE IMPLICAT: Ioana Chicet – Macoveiciuc, pentru ca este o voce puternica in sprijinul parintilor si copiilor romani, o mama care sustine comunitatea de mamici sa lupte cu succes pentru nevoile si drepturile copiilor si parintilor.

La Categoria PARENTING PENTRU TOTI:  Cristina Trepcea, psihoterapeuta, jurnalista, realizatoarea radio si TV, care sustine activ in emisiunile si evenimentele la care participa nevoia copiilor de a petrece timp de calitate cu parintii, nevoia parintilor de a se dezvolta personal.

La categoria ALTFEL DE EDUCATIE: Centrul Step by Step pentru Educatie şi Dezvoltare Profesionala, pentru ca promoveaza un invatamant  modern.

La categoria CURSURI PENTRU COPII: Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti”, care reuseste an de an sa imbine traditia si valorile romanesti cu metode moderne de educatie prin joaca.

La Categoria INVESTIM IN EDUCATIE: Asociatia Environ pentru proiectul  Baterel si Lumea NON-E care a dus educatia ecologica in sute de scoli din tara.

La categoria SPORT PENTRU COPII: Fundatia Tiriac, care a dus la deschiderea singurului patinoar modern cu investitie privata 100% – Telekom Arena, care va stimula dezvoltarea sportului de iarna printre copii.

La categoria PROIECTE ARTISTICE PENTRU FAMILIE: KINOdiseea – International Children Film Festival, pentru profesionalismul si energia cu care promoveaza arta cinematografica in randul copiilor si parintilor.

La Categoria ARTA SPECTACOLULUI PENTRU COPII: Teatrul Ion Creanga, institutie care aduce povestile in viata copiilor din anul 1964, pentru ca imaginatia si teatrul sprijina dezvoltarea sanatoasa a copiilor.

La categoria MUZICA PENTRU FAMILIE: Mirela Rizea Marinescu, coordonatoarea grupului de copii MINITON, compozitoare, textiera, producatoare si mai ales invatatoare care promoveaza armonia si inocenta in muzica pentru copii.

La Categoria CARTI PENTRU PARINTI MAI BUNI: Editura TREI, pentru sustinerea pe care o ofera parintilor prin editarea anuala a unui numar semnificativ de carti care ofera informatii actuale, diverse si folositoare parintilor.

La Categoria LITERATURA PENTRU COPII: Victoria Patrascu, pentru cartile ei pline de candoare, iubite de copii, pentru textele actuale si intreaga activitate in domeniu.

La categoria OAMENI CARE INSPIRA au fost finalisti personalitati-model pentru parintii si copiii din Romania, care se implica in imbunatatirea calitatii vietii acestora: Andreea Marin– pentru toate proiectele si mesajele ei care motiveaza milioane de mame din Romania, Virgil Iantu – un model de tata implicat ce a ales sa lucreze si direct cu cei mici pentru dezvoltarea lor personala, Oana Moraru – specialista in educatie care trezeste constiinte si militeaza pentru imbunatatirea educatiei in scolile romanesti. Marele premiu la aceasta categorie a fost primit de Magician Marian Ralea, actorul care a inspirat mii de copii si parinti peste 20 de ani, oferind adevarate lectii de curaj si creativitate tuturor prin povestile si jocurile sale. El este omul care ne-a invatat ca fiecare este “erou de poveste” si “poate orice, pentru ca e magician” in viata sa.

Dintotdeauna am considerat că Itsy Bitsy nu este numai un radio al copiilor și al părinților obligați de soartă, ci unul al tuturor celor care vor să-și împrospăteze creativitatea, starea de bine și tonusul emoțional. Așa că audiție plăcută tuturor celor de lângă aparatele de radio sau din on-line, iar celor implicați în proiectul IB – *bucurie în familie!*.

 

Despre eveniment, a mai scris în stilul ei minunat, Olandeza – https://mihaelaroxana.ro/2017/02/08/tare-mi-e-dor-de-mirosul-de-bebelus/