3

Cum se citește o carte? (1)

Da, știu, este o întrebare prostească. Dar m-am confruntat cu ea de-a lungul timpului. Nu numai din exterior (*Cum să-l conving pe fiul meu să citească?* sau *Nu înțeleg de ce am eu nevoie de cartea asta care le place tuturor!*), ci și din interior. Deseori mă suprind ducând o luptă intensă cu mine să nu tratez literatura ca pe un articol de specialitate.

Când pregătesc întrebări pentru un invitat sau când realizez un discurs pe care trebuie să-l susțin, nu mai procedez ca cei ce realizează statistici și sondaje. Nu mai văd fiecare stadiu, nu intru în amănuntele procesului care-i duce pe specialiști la o concluzie. Am în fața mea o lucrare de mari dimensiuni, mă uit la premise și la concluzii, sar peste tot ceea ce a însemnat activitatea depusă de cercetători. Sau când citești dintr-o carte căutând un anumit subiect printre cele 15 pe care le are în studiu, normal că te rezumi la capitolul necesar – revii asupra ei data viitoare, când abordezi o altă tematică, dar în niciun caz nu ești fascinat de cartea aceea, ci ești dornic să-ți termini munca pentru care ai pornit să te documentezi.

Noi, cei mari, suntem dornici să terminăm odată proiectul pe care îl avem de făcut și adunăm rezultate din mai multe cărți, iar cei mici nu au nicio idee despre frumusețea unei lumi pe care ar putea-o descoperi dacă s-ar lăsa purtați pe aripile lecturii.

De câte ori iau un roman în mână, lupt cu imboldul – ok, mă uit la ultima pagină și știu ce s-a întâmplat cu ăștia,

că nu am deloc răbdare…

că am atâtea de citit… (adică tot de început și de privit la final, da? 🙂 🙂 )

că pot pune pariu că se petrece asta și că se sfârșește așa…

De câte ori îmi place o carte, pot fi senină și să o savurez, dar și atunci există imboldul de a mă duce la final, să știu care anume este rezolvarea… Nu de altceva, dar să nu mă implic prea mult, nu de altceva, dar sunt foarte curioasă dacă am aceleași idei ca scriitorul sau … De câte ori întâlnesc un pasaj care parcă îmi dă dezlegare să sar peste el – descrieri sau discuții între personaje de care nu-mi prea place! – mâna începe să alunece spre următoarele 5 pagini, dar mintea mă readuce pe drumul cel bun:

  • citești ceva pentru a cunoaște ce vrea să spună autorul, nu pentru a pierde amănunte
  • citești ceva pentru a pătrunde în lumea și starea pe care el le descrie, nu pentru a rămâne cu vechile tale idei
  • citești ceva pentru a te relaxa și a fi într-un alt unghi al situației, nu pentru a sta tot în colțul tău și a analiza lucrurile după cum crezi tu că sunt
  • citești ceva pentru a construi un univers de care habar n-ai, dar pe care mintea ta îl poate reconstitui
  • citești ceva despre ceva în care n-ai mai fost, chiar dacă ai trecut prin așa ceva – toți avem amprente și suntem 7 miliarde; unele pot semăna, dar identice, nu sunt…
  • citești ceva pentru a alătura bucățele de locuri și de sentimente și pentru a simți că trăiești nu numai o viață – pe cea a personajului principal, ci toate viețile posibile (de la personajul negativ până la cel mai neînsemnat din derularea evenimentelor)
  • citești ceva pentru că vrei să intri într-un univers cu totul nou, nu pentru că vrei să-l populezi pe cel vechi și răsștiut 🙂 🙂 cu frânturi din ceea ce mai prinzi pe ici, pe colo
  • citești ceva pentru că tu însuți ai putea să te transformi în ceea ce descoperi acolo, nu pentru a rămâne la prejudecățile tale…

… E o mare victorie – când reușesc să citesc – și pentru mine, care iubesc să citesc! Îmi imaginez cât de dificil este pentru cei care chiar nu au chef să facă lucrul acesta…

Reclame
0

Speranțe renăscute – Debbie Macomber

Să fim serioși, când o editură vinde 30 de cărți cu 100 de lei, nu te aștepți să-ți trimită cele mai bune titluri, dar când am făcut achiziția de la Lira, nu mi-a păsat să primesc cele mai interesante cărți, ci pur și simplu să-mi fac o idee despre ce înseamnă o carte romantică (nu de alta, dar, cum am scris și aici, nu mai citisem o carte de acest gen, eu fiind preocupată de cu totul alte stiluri!). Necunoscând autorii, nevrând să mă informez despre cărți (ce cred alții sau și mai rău descriere în amănunțime!), eu am parcurs cărțile cu creionul în mână exact pentru un lucru care, de regulă, nu-i interesează pe cititori – cum se scrie, ce înseamnă un roman de dragoste. Am subliniat comparațiile, am încercuit cuvintele deosebite, am pus acoladă la pasajele cheie, am scris în dreptul fiecărui moment care mi s-a părut mie interesant un comentariu, iar la frazele care aveau poante sau ironii am atașat un zâmbet. Nu mai spun că pe pagina de la final, la fiecare capitol am făcut o scurtă prezentare, în 10-15 cuvinte cuprinzând esențialul.

Știți cât costă un curs pentru a învăța să scrii cărți romantice? Între 300 – 500 $. Nu e mai simplu să urmărești în timp ce citești și să-ți faci o idee singur? Cam aceasta a fost dorința mea.

Ei bine, după ce am terminat de citit un autor, l-am căutat și pe net, am văzut dacă are blog sau nu, ce spun cronicile despre cărțile lui. Dar înainte, nu. Așa că am început eu să citesc plină de naivitate această carte care mi s-a părut societatea americană pur sânge. Personaje care nu au probleme materiale, ci doar emoționale. Personaje care sunt în căutare de ceva și acel ceva li se oferă pe tavă. Personaje care se despart și reușesc să nu se urască (a, da, ar trebui să învățăm și noi măcar din această latură a lor).

Un gând mi-a venit ca o boare – la cum se prezintă situația acestor personaje, ar fi meritat un film. Un film gen Diva sau Hallmark. Un film ușor, pentru cele care tricotează și vor în același timp să nu se gândească la ceva anume, că nu mai suportă gândurile lor, așa că vor să aibă pe fundal voci plăcute. Și mai ales să ridice ochii de pe lucru (căci știți că cele care tricotează pot să nu se uite la andrele, exact cum scrie priceputul la computer în metoda oarbă…) și să vadă chipuri din acelea încurajatoare – căci personajele cele mai mult au depășit 50 de ani, dar sigur cu operațiile de rigoare vor arăta așa de bine încât fiecare doamnă se va simți iar tânără și frumoasă precum eroinele.

O să caut pe net, mi-am zis, dar nu acum; trebuie să termin, să nu cumva să mă las influențată în caz că…

Singura mea întrebare, pe parcursul cărții de 381 de pagini, era… totuși, cum va reuși autoarea să încheie atâtea necunoscute, pentru că se apropie finalul cărții și sunt o sumedenie de lucruri care nu pot fi închise precum ușa de la frigider – pac-pleosc. E nevoie de un fel de ușă ca aceea care are arc și se închide încet-încet… Mda, când am ajuns la final cu toate nerezolvate, mi-am spus că mai există un volum. Bine, îl voi căuta la chioșcuri, poate există.

Intru pe net. Pentru toate curiozitățile mele, doar semne de exclamare: sunt mai mult de 10 volume care se ocupă de aceste povești. Și mai sunt și 3 serii de filme realizate de … cine credeți? Exact! Hallmark.

Cedar Cove, îi zice serialului, iar după ce am început să văd episodul pilot m-am cam speriat. Ce diferență poate fi între ceea ce-ți imaginezi tu și ceea ce pun regizorii. Cum vedeam eu personajele și cum apar ele, cum arată ele… Ce să zic, mi-ar fi plăcut să citesc, mai degrabă decât să privesc, dar cum la noi pe piață nu există toate volumele, iată cum încep eu să joc într-o horă a deschiderii ochilor și a acceptării ofertei altuia, nu a bucuriei de a-mi forma eu lumea mea datorită cărții.

Oricum, dacă mă întrebați, stilul lui Debbie Macomber nu m-a cucerit ca al lui Mary Balogh, dar Debbie a vândut 200.000.000 de exemplare în întreaga lume, iar romanele ei au rămas pe lista de bestseller mai mult de 990 de săptămâni. (Doar ca să numeri până la 990 îți ia o viață, dar să-ți imaginezi că pot să fie atât de îndrăgite… ) Și să nu uităm că 16 dintre ele au ocupat prima poziție. 16? Câte altele o mai fi scris și au rămas în umbră? 🙂 🙂 🙂

P.S. Replicile din film sunt mult mai reușite decât cele din carte. Probabil că dacă nu s-ar fi străduit să lungească atât de mult un volum și cărțile ar fi fost la fel de incitante ca filmul. Pe de altă parte, filmul câștigă prin splendidele imagini ale portului…