0

Boy – 2010

Nu este genul de comedie pe care să o urmăresc, tocmai pentru că la mijloc este suferința unor copii, dar de data aceasta am trecut peste și am reușit să văd filmul. Argumentele mele? Cultura nativilor din Noua Zeelandă. Modul în care pronunță engleza. Curiozitatea pentru cum se poate termina o astfel de poveste, în alt stil decât american.

Avem un băiețel căruia i se spune Boy, îndrăgostit de Michael Jackson. Și responsabil – are grijă de fratele lui mai mic și de verișori, cât timp este bunica plecată din sat. Îl avem pe fratele lui, îndrăgostit de personajele cu puteri, copil bun care merge și desenează pe mormântul mamei lui. Îl avem pe tatăl lor, care apare după ce a făcut pușcărie, pentru a-și recupera banii îngropați pe undeva, pe tarlaua mamei lui…

Boy are de luptat cu prima dragoste, care se înfiripă în inima lui, dar nu și în a fetei, pe care vrea să o vrăjească și repetă continuu *uită-te la mine, uită-te la mine, uită-te la mine*, încearcă să o cucerească pe *prințesa* plictisită de orice face el (dar e foarte entuziasmată când îi vede pe alții care chiar știu ce vor de la ea, așa că îl ignoră apoi!). Are de luptat cu dorința lui ca tatăl să fie iubitor, împotriva realității că de fapt tatăl este o lepră căreia nu-i pasă de micuți. Încercă până la urmă să înțeleagă ce înseamnă cuvântul *potențial* pe care i-l adresează un profesor, dar pentru că trecuse ora până la care trebuia să stea la școală, acesta nu i-a mai și explicat ce înseamnă. Culmea, și tatăl lui avusese potențial, așa că întrebarea este ce se va alege de potențialul din acest copil, dacă celălalt fusese risipit?

(Mi-a plăcut profesorul care se străduia să îl încurajeze pentru răspunsul pe care i l-a dat când discutau despre bătaia dintre Boy și un băiat care-l înjurase de mamă: *Sunt doar cuvinte!* Dacă ar putea înțelege copiii lucrul acesta – am văzut atâtea lupte între pitici și adolescenți pentru simplul fapt că un necioplit a aruncat niște cuvinte care, în fond, nu au nicio putere asupra persoanei despre care sunt spuse. Și dacă cei cărora le spui nu s-ar mai enerva așa, până la urmă și cei ce jignesc s-ar opri, iar certurile ar înceta. Dar atâta vreme cât ne lăsăm copleșiți de intensitatea unor cuvinte, disputele vor continua. Nu înseamnă că încurajez vorbitul urât, ci pur și simplu că unii dintre băieți ar trebui să fie eliberați de ideea că au o datorie față de cei care sunt pomeniți în înjurăturile care li se adresează. Știu persoane care au ajuns la pușcărie din acest motiv… Chiar nu merită!)

Filmul este duios, în străfundurile lui, provoacă în tine o emoție pe care ar trebui să o avem tot timpul – atenția sinceră față de copii, ai noștri sau ai altora, care nu se pot ocupa de ei! Articolele dedicate lui Boy sunt mai mult decât pozitive, fiind considerat unul dintre cele mai importante ale neo zeelandezilor, aducându-le mulți bani. Pe de altă parte, un plus al filmului este natura, încântătoarea coastă de est reușind să te delecteze chiar dacă nu pui piciorul acolo!

Va fi rănit copilul la plecarea tatălui lui, se va ruga de el să-l ia în aventurile prostești pe care sigur le va face sau va prefera să rămână mai departe omul de încredere al bunicii? Pe mine m-a bucurat finalul. 🙂

 

0

NaNoWriMo 2018 (1)

Pentru cei mai puțin obișnuiți cu acest concurs, cu acest stil de concurs, las aici niște informații cât se poate de valoroase. Încă este timp pentru a vă înscrie, chiar dacă teoretic totul începe la 1 noiembrie. Cât se poate recupera, nu e prea târziu. De-a lungul lunii voi mai reveni cu idei sau sugestii, pentru că îmi dau seama că sunt destule persoane care și-ar dori să aibă parte de așa ceva, dar nu știu că …. există.

Haideți la NaNoWriMo 2018, toți cei care sunteți îndrăgostiți de cuvinte.

0

Bună dimineața, te iubesc…

Sunt cele mai frumoase cuvinte pe care le poți auzi, crede fiecare dintre noi. Și dacă le mai auzi și zilnic, indiferent că ai avut sau nu timp să tragi o fugă până la baie ca să-ți aranjezi părul, să te înfățișezi ca o persoană perfectă, ești cea mai fericită persoană de pe pământ. (îmi amintesc niște imagini dintr-un film în care soția aștepta în fiecare seară – timp de zeci de ani! – ca soțul să adormă ca să poată să se ducă să se demachieze și să-și scoată unghiile false și a treia pereche de gene 🙂 , iar dimineața se trezea cu 10 minute înainte pentru a fi perfectă, el știind că ea arată ca o păpușă Barbie, în niciun caz că ar avea vreun defect fizic)

Bine, este perfect dacă găsești omul care să te iubească așa cum ești – chiar dacă-ți miroase gura, chiar dacă e imposibil să intre după tine când ai fost la baie, chiar dacă nu ai ochii cu străluciri de smarald! Dar dacă nu găsești? Dacă tu chiar ești frumușel/ frumușică, dacă ești deștept/deșteaptă, dacă ai salariu mare și câștigi premii pentru inteligența ta nu numai în țară, ci și în străinătate – și totuși nimeni nu-ți spune Bună dimineața, te iubesc?

Soluția este să fii cel mai bun prieten al tău, cel care când se privește în oglindă își zâmbește și-și spune: Hai să vedem ce lucruri frumoase vom reuși astăzi împreună, chiar dacă ceilalți nu vor avea ochi pentru mine!

Cam aceasta a fost concluzia seminarului Redescoperă iubirea, prezentat de Dana Nălbaru (din experiența ei de viață) și de Diana Luana Frazzei (din experiența de terapeut).

În timp ce o ascultam pe Dana spunând frânturi din viața ei – înregistrările vor fi date publicității curând – mi-am amintit imaginea care mă motiva pe mine de câte ori aveam emoții sau de câte ori eram speriată de câte ceva. Era o imagine pe care ea însăși a încercat să o descrie, dar nu știu câți dintre cei din sală au reușit să o refacă pe retină pentru că cei mai mulți din sală aveau sub 30 de ani, ceea ce înseamnă că nu puteau să-și amintească ceea ce prezenta televiziunea română imediat după Revoluția din *89: modul în care erau ținuți orfanii în cămine. Dana a făcut o comparație – dacă nu erau ajutați și ei tot se ridicau în picioare, cum să nu ne ridicăm noi, care suntem oameni în toată firea și care avem mai mult decât necesar pentru a înfrunta viața. Da, copiii aceia reușeau să pornească la drum, se apucau să meargă pentru că mersul este scris în ADN-ul uman, dar și a fi biruitor asupra emoțiilor negative este darul pe care Cineva de Sus îl face fiecăruia dintre noi, dacă vrem să trăim și să risipim în jurul nostru dragostea.

Dacă mai auziți despre un seminar la care participă Dana Nălbaru, mergeți. Vă veți da seama că se poate să ai puterea de a fi sincer cu cei din jur, de a spune Da la ceea ce te face fericit, dar și pentru a scoate din viața ta ceea ce nu merită să fie păstrat. Atenție mare la ultima parte – cred că a fost o revelație pentru mine acest aspect. Din prea multă politețe pentru cei din jur, nu m-am gândit niciodată la ceea ce nu-mi place – eram ca musafirul care mănâncă tot ce-i pune gazda în farfurie. E otravă? A, mulțumesc, de când îmi doream. Deodată s-a făcut lumină în mintea mea: sunt politicoasă cu toată lumea, inclusiv cu un câine de pe stradă care vrea să mă muște, dar cu mine, nu.

Nu știu cum sunteți voi, dar ar fi bine dacă ați trece testul acesta – ce nu (mai) vreau, nu (mai) păstrez.

Dana, abia așteptăm materializarea proiectelor despre care ne-ai vorbit. Succes în toate.

1

Parenting PR – de 15 luni pentru educația celor ce educă părinți

Lucrez de 26 de ani în radio, iar lucrul acesta este o mare bucurie pentru că simt mereu că sunt aproape de oameni. Da, sunt jurnaliști care lucrează pe teren și jurnaliști care stau la birou – fac parte dintre cei din ultima categorie. Oare cum pot să simt astfel că sunt aproape de oameni? Prin simplul fapt că merg în grupuri pe care le respect sau de care sunt interesată. În felul acesta, cunosc gândirea unora și am despre ce să scriu mai apoi.

Unul dintre evenimentele care mi-au dat posibilitatea să cunosc oameni, dar și să înțeleg ce înseamnă bloggingul și social media este cel organizat de Parenting PR – pentru comunitatea Digital Parents Talks: Scrierea textelor care generează engagement.

În cadrul ediției cu numărul 15 (da, atât de multe au fost, lunar se desfășoară!), au fost mai multe invitate care să vorbească decât de obicei pentru că a fost vorba despre două dezbateri: din prima am aflat cum se scrie, din cea de-a doua – cum să fii pentru a putea să scrii pentru social media.

Subiectele abordate au fost interesante, dar și foarte multe, așa că nu poți să te referi la toate acele lucruri într-un articol simplu – mai ales că, pe lângă gândurile celor care vorbesc în față, le mai ai și pe ale tale care vin să confirme sau să infirme ceea ce auzi.

Cum ne place nouă să alcătuim sau să citim liste cu număr de ordine – de parcă nu ne-am săturat să fim niște numere și-n viața de toate zilele, vrem să fim și formați în doi timpi și trei mișcări, prin etape clare și ordonate, am ales să scriu despre 5 idei. Și să vă invit să le citiți pe toate celelalte prietene care au participat la evenimentul organizat de Parenting PR.

  1. A avea blog înseamnă a scrie. De ce scrii? Pentru că îți place, pentru că dorești să transformi pasiunea într-o posibilitate de a face bani. Uneori, îți iese, alteori, nu. Te-ai împăcat cu ideea că, de cele mai multe ori, nu? Atunci fă lucrul acesta cu talent – dacă nu-l ai, e dificil (dacă nu ai studii, nu e mare lucru, dar talentul trebuie să existe!) și vei fi fericit pentru că, și dacă nu ai bani din ce scrii, sigur îți faci prieteni. Și prietenii sunt mai valoroși decât banii.
  2. Întotdeauna vei avea success dacă vei înțelege vremurile pe care le trăiești – lumea nu are răbdare să citească un milion de cuvinte pentru ca tu să ajungi la miez. Blogul cere să scrii scurt și pe înțelesul omului – nu te gândi că te citesc doar doamnele rasate dintr-un oraș mare; pe lângă ele pot fi 39878 de puștoaice de la țară, că și ele au net.
  3. Articolele care apar pe aceeași nișă pornesc de la aceleași nevoi – a crește un copil este într-adevăr un lucru unic – pentru părinte, dar foarte comun – pentru societate! E minunat să fii prietenă cu toate celelalte mame care scriu despre educație, dar dacă vrei să fii citită trebuie să ai ceva aparte. (Că e vorba despre stilul de-a scrie, despre umor sau despre imagini, că e vorba despre emoție sau despre scurtimea textului ori despre rubrici Știați că… e decizia ta!)
  4. De unde iei idei? Sigur că din experiența ta, dar trebuie să fii atentă și la ceea ce e în jur, la ceea ce dezbate pe forumuri, la ceea ce spun știrile că se mai întâmplă prin țară – cam care sunt problemele oamenilor.
  5. Te ajută sau nu cariera din jurnalism? A fost o întrebare. Eu nu am făcut Jurnalism, ci Filologie, dar am urmat o sumedenie de cursuri. Voi spune că dacă e ceva care îi determină pe oameni să arunce cu pietre în cei din nișa de parenting este tocmai întrebarea: ce-mi pasă mie ce-mi spune X, dacă nu e documentată. Ori jurnalismul îți spune că trebuie să existe surse – și nu una, ci trei – care să confirme. Atunci când vorbești doar ca mamă și nu ai un specialist (a, nu, trei!) care să te secondeze – lasă-i pe ei să se bată cap în cap și cele ce vor citi se vor dumiri ce vor să aleagă! – s-ar putea să fii considerată apă de ploaie.

Mai jos aveți articole foarte cuprinzătoare despre ce înseamnă a scrie, a avea blog, a putea ieși în social media cu rezultatul creațiilor voastre:

https://prescolar.ro/cum-a-fost-la-digital-parents-talks-15/

https://mamicaurbana.ro/social-media-si-comunitati/

https://mamicaurbana.ro/cum-sa-scrii-articole-care-sa-genereze-engagement/

https://meritopoveste.ro/2018/07/22/cum-a-fost-la-digital-parents-talks-15/

http://iulianaroca.ro/scriu-pentru-voi-din-suflet-nu-dupa-o-reteta/

https://www.revistamargot.ro/digital-parents-talks-15-o-captivanta-calatorie-informationala/

https://casutaoliviei.ro/2018/07/25/cum-sa-scrii-texte-care-sa-genereze-engagement/

https://plecinlume.ro/2018/07/despre-texte-frumoase-si-povesti-la-scoala-de-blogging-pentru-parinti-digitali/

https://carmenradu.ro/recomandari/cum-si-pentru-cine-scriem/

http://www.simoneciel.ro/digital-parents-talks-15/

Evenimentul la care au participat peste 50 de bloggeri a fost sponsorizat de Lidl, Lupilu și OK Center.

 

0

Dezvoltare personală

Avem un club al nostru. Desigur, de dezvoltare personală. Ne-am numit Licuricii. Ne întâlnim o dată pe lună, la Galeria Occidentului, și discutăm despre anumite teme care sunt importante pentru viață, pentru emoțiile noastre. Azi a fost despre creativitate.

Jocurile pe care le-am avut pentru această ocazie ne-au învățat multe despre noi:

  1. Scrie câte o propoziție cu fiecare literă a cuvântului IMAGINE… Nu despre orice, evident, ci care să reprezinte părerea voastră despre creativitate. (Chiar sunt curioasă, dacă vi s-ar cere așa ceva cum ați reacționa. Cât de greu v-ar fi? Ar fi fost poate mai ușor dacă în loc să încep ultima propoziție cu NU, aș fi zis: Va fi așa de simplu, căci vor reprezenta părerea voastră despre creativitate! Dacă am început cu NU, ați fost speriați de sarcină? Dacă formulam altfel ar fi fost mai ușor? V-ați pus întrebări în legătură cu ceea ce se așteaptă de la voi? Dacă să începeți cu subiect, predicat, atribut sau complement? V-ați gândit ce așteptări au de la voi cei care vor citi acele cuvinte? V-a fost ciudă că nu vă vin rapid ideile? Sau v-au curs ideile rapid, ca apa pe Niagara?)
  2. Uitați-vă prin cameră și alegeți 10 lucruri care vi se par interesante. Dintre ele, faceți-l câștigător pe cel mai interesant, chiar ciudat. Realizați o poveste despre el. 🙂
  3. Luați o hârtie și împărțiți-o în multe bucăți. Rugați pe cineva să vă scrie 30 de cuvinte pe acele petice și apoi porniți la treabă: a. definiți termenul scris acolo, descriindu-l. b. definiți termenul de acolo printr-un sinonim – sau orice vorbuliță, dar să fie una singură! c. mimați ca cineva de alături să-și dea seama ce e așternut pe hârtie. (Da, uneori, ne e greu în sfera verbalizării, alteori în a limbajului trupului. Cum să definești *conștient*? Dar cum poți spune printr-un cuvânt: pisică? A, da, zici Miau, dar când e de mimat pisica în ce mod realizezi? Pentru că nu trebuie să deschizi gura? Ar cam fi de lins lăbuța, de arcuit spatele, stând în patru labe… Sunteți ok cu manifestarea unor astfel de gesturi?

Personal, am descoperit, când ni s-a cerut să evaluăm când ne-a fost cel mai greu, că nu-mi plăcea faptul că aveam tendința să realizez aceleași gesturi pe care le făceau ceilalți, când ajungeam pe un teren străbătut deja. Eram exigentă. Voiam neapărat să mă manifest altfel, nu să copiez. Nu să mă las influențată, inspirată de ceea ce fusese anterior. Bine, acesta poate fi un lucru bun – de aici poate veni originalitatea. Cauți să descoperi ceva ce altuia nu i-ar trece prin cap, dar trebuie să ne gândim – atunci când avem aceste sentimente! – care este așteptarea clipei: pentru că, dacă nu ni se cere în mod special să fim altfel, nu ar trebui să simțim presiunea de a inova. Ne complicăm singuri. Lucru care s-ar putea să ne facă să nu prea ne placă viața… căci simțim presiunea prea mare de a face orice altfel, ori – după cum spune înțeleptul – *ce-a fost va mai fi, nu e nimic nou sub soare…*

Trebuie să învățăm să facem distincție între momentul care cere trudă și cel în care ne putem relaxa – nu furăm de la ceilalți, ci doar luăm ceea ce, oricum, dacă eram noi primii ne-ar fi trecut prin cap exact la fel să procedăm, iar ei – 🙂 – ar fi copiat după noi.

Succes în a vă spori creativitatea… Eventual, haideți cu noi la cursul de dezvoltare personală. 🙂

0

Pestriții – împreună pentru prima dată

În tabăra de vară la care am participat în cea de-a doua săptămână, unii instructori veneau cu tinerii lor, alături de care petreceau tot restul anului. Eu am avut în grupa mea dintre cei care nu locuiesc în România, tineri care s-au născut în străinătate, din părinți români, și pentru care părinții consideră că e bine să aibă măcar câteva zile de vorbit în limba română pentru că, oricum, toată școala o fac în limba țării în care stau, iar în casă rar reușesc să-i convingă să se exprime în română.

Din 17 tineri, am avut un canadian, o franțuzoaică, trei din Spania, unul din Italia; chiar și ceilalți români, necunoscându-se anterior, au fost ca un fel de … vorbitori de limbi străine între ei, pentru că nu găseau un numitor comun. Din start. Timpul a făcut însă ca aceștia să se unească, mai ales jocurile i-au atras, dar trebuie să recunosc, mie cel mai mult mi-a părut că s-au deschis datorită unui joc pe care l-am avut la mine și l-am folosit cu totul altfel decât în mod normal.

Poate că ați jucat până acum DIXIT. Fără a lua tabla de joc și iepurașii care înaintează, fără a urma regulile jocului, am întins cărțile cu fața în sus și le-am spus să aleagă o carte (erau tot felul de desene interesante pe cartonașe). Aceasta trebuia să redea o situația din viața lor sau un principiu de viață.

Fiecare a ales: dintre ei, vreo 4, deși au ales, nu au explicat, doar au arătat ce i-a impresionat. Dar chiar și cei care au tăcut la început de drum, pe parcurs s-au deschis și am reușit să comunicăm. Fetița care nu a scos niciun cuvânt, la finalul taberei, pe cartea de amintiri, mi-a scris în franceză: *Îmi veți lipsi. O să-mi fie dor de dv.*

Uneori, oameni care nu au nimic de-a face unii cu alții, puși în același context, pot să-și scoată ochii sau pot să devină una.

Sunt fericită pentru dedicația unei tinere studente la medicină din Spania, care și-a cerut scuze că se exprimă atât de greu în română, dar m-a rugat să înțeleg dincolo de cuvintele ei stângace (nu mi s-au părut deloc, ce să vrei mai mult decât atât?):

*Vreau să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a creat o făptură minunată precum ești tu. Tot binele pe care îl faci e incredibil și mă bucur că Dumnezeu te-a ales pe tine pentru a realiza această lucrare: cuvintele tale pot salva vieți.*

Cred eu că se referea și la faptul că nu am lăsat pe nimeni în urmă pe trasee dificile și am încurajat fiecare copil care spunea că nu mai poate să ajungem la obiectele de geocaching sau la stânca de rappel ori pe traseul spre fantastica Tamina, o cascadă de care prea puțini au auzit… Dar mai cred că se referea și la faptul că, dacă observam că cineva e dezamăgit sau are o nostalgie, reușeam să-i schimb starea: e destulă vreme de tristețe acasă. În excursie, e cazul să ne bucurăm, nu?

Le-am spus copiilor mei *Pestriții* pentru că erau din atâtea locuri și, în acealași timp, erau atât de asemănători. Mi-am amintit de prepelițe și mai ales de Sandy, al lui Al. Brătescu Voinești. Adevărul este că atunci când ai grijă de cineva și vede lucrul acesta, se dezvoltă. Dacă se încăpățânează să facă doar ce-i pare lui corect, s-ar putea să rămână fără o aripă.

Pestriții mei au reușit nu numai să-și folosească aripile, ci și să mai facă rost de altele – ne tot împrumutam aripile de la unii la alții, la greu.

0

Camp NaNoWriMo 6 iulie 2017

Scriitori mai înceți pot scrie 800 de cuvinte pe oră, cei care au viteză la împușcarea tastaturii reușesc 1600 de cuvinte pe oră. Concluzia este că în 55 de ore se pot realiza 50.000 de cuvinte. Vă dați seama că, dacă cineva ar putea scrie 8 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, într-o săptămână și-ar termina porția de 50.000 de cuvinte, norma de la NaNoWriMo – pentru că, în cadrul campurilor, fiecare în parte îți stabilește ținta, care poate consta în cuvinte, dar și în paragrafe, fraze, pagini etc… Nu există nicio îngrădire. Fiecare cum se cunoaște. Iulie este deci posibilitatea cuiva de a-și antrena mâna, pentru a se pregăti de NaNo din noiembrie. Despre Nano am mai scris și aici, despre experiențele mele din noiembrie și aprilie.
Limita de 50.000 de cuvinte reprezintă scheletul unei cărți. Dacă se mai adaugă 20.000-30.000, se obține un roman, în concepție americană.
Acum, trebuie să fim realiști: scrii 8 ore pe zi dacă ești secretară și ți se dictează sau găsești un manuscris și-l transcrii. Dar ca să compui la comandă 8 ore este puțin probabil. Dacă ar fi așa de ușor, fiecare dintre noi și-ar lua o săptămână de vacanță, poate cei mai ambițioși nu și-ar mai păstra locul de muncă și la lună ar scoate 4 cărți. Dar cărțile nu se scriu numai cu tastare, ci și cu ideile pe care le tastezi.
Cu alte cuvinte, mai trebuie și imaginația pe care s-o iei ca pe Clopoțica pe umărul drept și să-ți șoptească ce anume să așterni pe foaia goală.
Evident, acest aspect este cel care îi determină pe mulți să nu se înscrie sau să abandoneze proiectul de a aduna cuvinte pentru un roman: lipsă materie pentru conținut. Dar când ai găsit acest lucru din care poți să scoți ceva la lumină, este clar că te poți înhăma la NaNo. Sigur că este nevoie de o anumită tactică pentru fiecare.
…….
În ce privește romanul meu:
îmtâmplător, mi-s picat în mână o carte care seamănă bine cu ceea ce aveam eu de gând să scriu în această lună. Se mai întâmplă astfel de lucruri, bine că la mine a apărut la începutul lunii și nu pe 29, când nu se mai putea face nimic. Ce anume voi face, încă nu știu: dacă renunț de tot la poveste sau dacă voi păstra ideile principale, schimbând puțin încercările la care sunt supuși participanții.
Se întâmplă oricui, se întâmplă și la case mai mari, de ce să mă supăr eu acum pentru că am idei la fel de strălucitoare ca ale unui mare scriitor din zilele noastre?
Ei, mai e o zi și mâine.
Somn ușor – și nu uitați de joi… 13 iulie, la Biblioteca Emil Gârleanu.