Te lepezi de copii?

Când știristele spun: Atenție urmează imagini care vă pot afecta emoțional! nu închizi televizorul. Te pregătești mental și reziști. Ne-am obișnuit cu multe în ultimul timp, dar trebuie să recunosc uciderea propriilor copii este o faptă care chiar mă lasă fără suflare. În perioada comunismului, pe când femeile făceau avorturi cu andreaua, aveau un ajutor care le ducea ligheanul cu sânge și bucăți din copil la toaletă sau duceau ele acel lighean, târându-se prin casă, ținându-se de pereți, leșinând între hol și baie, în vreme ce tații erau la vreun birt și se pregăteau să vină acasă să aplice corecția – atât nevestei cât și copiilor pe care îi aveau în dotare. Acum copiii sunt *aspirați* și nu mai mănâncă nimeni bătaie pentru că există adăposturi unde sunt duse femeile agresate.

Totuși, când credeai că poți merge înainte prin viață, cu eleganță, a venit vremea în care bărbații își împușcau soțiile care erau la coafor sau le străpungeau cu o sabie de samurai, de colecție. Dacă totuși femeile se străduiesc să fie independente și dacă societatea le ia apărarea sau dacă ești femeie și nu reușești să-ți stăpânești emoțiile, ce e mai bine să faci decât să aplici răzbunarea supremă?

Să te sinucizi cu copiii sau să-i îneci într-un lac. Nu cred că mai e nevoie de filme de groază, încercați să înțelegeți această realitate: părinți care-și ucid copiii.

Am realizat acum 28 de ani o emisiune despre familie și invitatul le vorba cu înțelegere mamelor – *Dacă vreodată ați fost tulburate de gândul că e atât de mic bebelușul încât i-ați putea face rău, nu vă lăsați pradă acelui gând. Și dacă ați ajuns chiar la ideea că mâinile dv sunt atât de puternice încât s-ar putea strânge în jurul gâtului firav al celui mic, nu rămâneți în ea. Puteți avea o depresie, puteți avea o stare nefericită. Nu trebuie să dați curs unor stări sau emoții. Nu sunteți acea emoție.*

Nu aveam nici în plan să am copii, așa că nu înțelegeam despre ce vorbește; totuși mi s-a părut exagerat să abordezi un astfel de subiect. Nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată că poți face rău propriului copil – deși am fost un copil bătut zilnic.

Dar moderna și dezvoltata noastră societate a ajuns să aibă de luptat cu așa ceva – și, de vreme ce se întâmplă cazurile unul după altul, de ce nu ne-am gândi că, de fapt, vinovată este mediatizarea faptelor din care unii se inspiră?

Dar nu, nu despre aceasta am dorit să vorbesc – pentru că normal că televiziunile vor cere mereu libertatea cuvântului (mai ales a faptelor dure, care cresc audiența, aș adăuga eu). Mă voi întoarce la decăderea umană de a face rău copiilor. Ajungi să te lepezi de copil pentru că nu îl vrei, pentru că nu ești în stare să îl crești, pentru că vrei să-l tachinezi pe celălalt părinte, pentru că nu te controlezi și te lași pradă dezechilibrului psihic.

Prin 2003 a apărut un film în Suedia Seeking Temporary Wife. Eroul principal, cel care-și căuta mireasă, nu o făcea pentru că avea nevoie de soție, ci pentru că dintotdeauna și-a dorit copil. Un bebeluș pentru el însemna cea mai mare bucurie. Nu știa să se descurce cu femeile, pentru că erau foarte complicate, dar copiii erau o încântare pentru el. Își crescuse și sora. Filmul se deschide cu el mângâind burta femeii cu care urma să se ducă la o petrecere și spunând copilului din interior: Tu ești viitorul meu.

În 2003, un scenariu vorbea despre cum un bărbat punea la cale o ilegalitate – căsătoria cu o femeie oarecare – pentru ca să poată primi un puiuț de om pe care să-l crească. Nu faci un scenariu decât în două situații: când reprezintă tendința societății (așa că ești sigur că oamenii se vor regăsi, deci îl vor urmări) sau când vrei să influențezi societatea (așa că investești, chiar dacă nu vei câștiga, în speranța că vei crea o tendință).

Nu mă interesează motivul pentru care a fost realizat, dar cred că în prezent România are nevoie de o asemenea idee (nu situația umoristică ce decurge din gestul celui care calcă legea!) – respectul pentru copii, în indiferent ce stadiu se află ei – de la bob de muștar la 6 ani.

Personajul principal feminin din filmul amintit nu-și dorea copil pentru că în coșmarurile ei vedea cum copilul i se transformă într-o banană și, cum ea nu era atentă, uita banana pe un scaun și apoi se așeza pe ea, transformând-o în piure. Dacă treceți prin astfel de momente, ori țineți-vă departe de sex, care ar putea duce la formarea unui embrion, ori protejați-vă în timpul sexului, ori mergeți la psihiatru, dacă deja aveți un copil.

Nu este normal ca o minune, așa cum este copilul, să aibă de suferit din cauza problemelor celor maturi. Nu, nu este normal să te lepezi de copii, ci să-i lași pe ei să te influențeze pozitiv pentru că au doar trăsături plăcute.

Publicitate

Christopher Robin – arta de a nu face nimic

Nu că ar fi pentru cunoscători, dar realitatea este că acest nume aparține unei părți a lumii – cea care a citit despre Winnie the Pooh și care i-a acceptat existența ursulețului fără a-l judeca după … prejudecăți (oare de ce e ursuleț și are nume de fetiță etc etc). Mie îmi place Winnie, ani de zile mi s-a spus Tigrilă (prietenul lui cel vesel), pasiunea pentru bufnițe am deprins-o odată cu citirea cărții și descoperirea prietenei lui înțelepte, înaripata cu idei. Așa că eu nu vreau să scriu despre personajele filmului, ci despre o … nelămurire.

Tema principală a filmului este timpul – pe care nu-l ai pentru tine sau pe care îl ai pentru munca ta cea atât de importantă. (De aici pleacă toate ideile celelalte: relația cu cei din familie, lipsa de lângă ei, îndepărtarea de propria-ți persoană, uitarea dorințelor pe care le aveai cu privire la viitorul tău, pur și simplu netrăirea vieții pentru tine, ci pentru un ideal al cuiva care te folosește ca o treaptă… etc)

Petrecerea timpului făcând nimic este o adevărată artă pentru că cere un echilibru perfect: sunt destui care nu fac nimic și-și fac un deserviciu și sunt atât de puțini care nu fac nimic pentru a-și face o plăcere…

Coloana sonoră a filmului ne aduce aminte o melodie veche care vorbește despre minunata stare de a fi ocupat cu a nu face nimic, lucru care-ți iese foarte bine. Cel mai bine. Dar nu ceva în genul celor care se află pe marginea drumului de dimineața până seara și cer ajutoare sociale. Nu ceva care să te încadreze în categoria *trântor*; eram în Grecia și un cerșetor avea un casetofon care urla în disperare, în vreme ce el fuma și înjura cât de greu o duce, se ridica și mai dansa puțin, apoi se apuca să strige: Ajutați-mă și pe mine, ajutați-mă și pe mine… Nu, nu statul acesta pe bară numai pentru că ți-e așa de lene să lucrezi încât preferi să te manifești zgomotos decât să pui osul la treabă. Este vorba despre înțelepciunea de-a face o pauză în miezul activității, dacă este nevoie de ea, despre inteligența de a ști când cei dragi trebuie să fie cu tine și a alege atunci să fii și tu cu ei, nu cu munca, despre mintea din urmă care vine odată cu îmbolnăvirea, dar care devine mintea de la tinerețe – să nu ajung sclavul stresului și depresiei: voi sta puțin.

M-am întristat pentru oamenii care sunt pe drumuri 20 de ore din 24, dar m-am săturat și de oamenii care se plâng că n-au de niciunele, dar nu s-ar da duși din cârciumă, de la tv sau de pe banca din fața blocului…

Arta de a nu face nimic înseamnă să te oprești la timp și să pornești la timp – să fii un fel de ceas … uman. Nu, nu ai 24 de ore numai pentru locul de muncă și nici numai pentru distracție. Ai 8 ore pentru împlinit meseria, 8 ore de odihnă și 8 ore de bucurie, pe lângă celelalte 16 ore de până acum – căci și meseria și somnul tot bucurii sunt.

 

De 19 ori Katherine – John Green

O poveste trebuie să aibă dragoste, aventură, morală – acestea înseamnă totul. Da, noi știam că o poveste trebuie să conțină introducere, cuprins și încheiere, dar se pare că în fiecare dintre acestea trebuie să se afle cele trei aspecte – totul! – pentru ca să fie interesantă. Cel puțin așa susține Lindsey, prima prietenă de-a lui Colin pe care nu o cheamă Katherine.

V-ați făcut vreodată inventarul prietenilor/prietenelor? Au avut ceva în comun? De regulă, fizicul – se pare că ne cam uităm după același model. Dar la Colin, copilul-minune (nu ca Adi, căruia nu știu de ce-i zice astfel, Colin chiar știa limbi străine și toată materia de la școală de pe când era la grădiniță!), ceea ce contează e numele – a fost de 18 ori cu o Katherine… De ce zice totuși de 19 ori? Vor afla cei care vor citi cartea. 🙂

Recunosc: în ultimul timp sunt inspirată mai mult de umor decât de crize; pe vremuri urmăream filmele franțuzești ca să învăț ceva, acum prefer să citesc ceva scris ironic sau amuzant. Lucru pe care îl reușește de minune John Green, dând naștere unor personaje ca cele amintite anterior sau ca Hassan. Sunt autentice; poate nu foarte obișnuite pentru noi – doi adolescenți care vin din familii cu bani și nu sunt populari, dar autentice pentru că trăsăturile lor sunt bine schițate conform  descrierii inițiale.

În zilele noastre, când în vreme ce unii tineri intră în depresie pentru că nu iau la facultate, există și dintre cei foarte buni cărora li se întâmplă ceva și nu mai vor să meargă mai departe cu învățatul. Un personaj care ar vrea să fie geniu, să facă ceva pentru a nu fi uitat de oameni și unul delăsător (Colin și Hassan) reușesc să ne instruiască prin discuțiile lor și despre istorie (primul război mondial) și despre matematică (teorema Părăsitorilor și a Părăsiților) și despre… schimbare.

Dacă n-aș avea principiul de a nu citi de două ori aceeași carte, cu siguranță că pe aceasta aș reciti-o!

P. S. Este cartea pe care trebuie să o citească și cei care sunt pe cale de a deveni părinți. Nu de alta, dar vor afla (și vor descoperi) că diferența dintre un copil – minune și unul care învață într-un ritm obișnuit nu este foarte mare după 20 de ani. Mai ales în ce privește fericirea!!! Nu-i stânjeniți pe copii cu îndemnul de a face și a drege (cei care aveți această înclinație exagerată! Nu e vorba despre cei care îi încurajați să se pună pe treabă pentru că ei sunt puturoși 🙂 !) , căci veți regreta. Și ei!

Goodbye Christopher Robin!

Am stat o vreme și-am cumpănit dacă acest film s-ar încadra la categoria Despre scris sau Despre depresie. Îl are în centrul atenției pe scriitorul A. A. Milne, tatăl lui Winnie the Pooh. S-ar potrivi la scris. Și-apoi cum să pui un film despre un scriitor care a dat lumii cea mai îndrăgită carte pentru copii între subiectele despre depresie? Dacă-l veți vedea, veți înțelege că era la fel de potrivit acolo, dar nu aș vrea să insist pe urmele războiului sau pe atitudinea de răceală părintească a celor din 1930 sau pe stilul britanic de a-ți înăbuși sentimentele.
Eu vreau să vorbesc despre … intimitatea copilului. Despre cunoașterea propriului copil, relația pe care o ai cu cel mic și faptul că o dai tuturor, poate pentru bani, poate crezând că poți fi de folos prin exemplul propriu, poate doar pentru a face conversație. Îmi aduc și eu aminte câteva momente în care l-am stânjenit pe copilul meu prin ceea ce am povestit despre el sau prin ceea ce am concluzionat datorită experiențelor lui.

De-a lungul anilor, copiii care au crescut citind poveștile mele sau ascultându-le la radio, au rămas în umbră, fără să existe o isterie fantastică. Aceasta și pentru că depinde foarte mult de mediul în care promovezi ceea ce realizezi și de felul în care procedezi.

Cele mai haioase situații erau când copiii veneau și mi se aruncau în brațe și-mi spuneau că mi-au citit cărțile. Cea mai duioasă acuzație era *cum nu-i știu eu pe ei, cei care mi-au citit cărțile, de vreme ce-i culc în fiecare seară*? Pentru că, da, eu i-am făcut să adoarmă ani de-a rândul, ori prin vocea proprie, ori prin vocea părinților, dar prin intermediul poveștilor mele.

Interesant este că niciun băiat nu s-a luat de fiul meu așa cum s-au luat cei din jur de Christopher – dar aceasta și pentru simplul fapt că acolo era multă invidie, pe când aici nu aveau de ce să-l invidieze și nici de ce să-l urască. În schimb, fetele-l înconjurau și-l întrebau despre mama lui, cea care a scris cărțile sau dacă el este personajul unei anumite povești… *Cum este să fii fiul unei povestitoare?* a întrebat cineva odată. *Te distrezi foarte bine, a răspuns fiul meu, dar nu ești niciodată sigur dacă nu cumva prostia pe care o faci nu va ajunge la urechile tuturor. Pentru că nu e numai povestitoare, e și culegătoare, e un fel de spion, care duce totul mai departe.*

Despre băiețelul din Pădurea celor 100 de acri nici măcar nu s-au scris lucruri reale; toate erau fantezii. Pe când noi spunem despre copiii noștri, peste tot pe unde mergem sau pe unde scriem, despre ceea ce trăiesc.

Am stat și eu la masă cu fiul meu, așa cum Milne a stat cu fiul său, înainte ca acesta să plece la război, și l-am auzit pe copilul meu dându-mi iertarea de care aveam nevoie pentru nesăbuința de a trăda intimitatea lui: *Te iert, mami, și-ți dau chiar voie să vorbești în continuare despre mine. Dar măcar nu mai pune numele meu acelor personaje.*

Filmul Goodbye CR  are multe piste pe care poți  merge într-o discuție profundă, dar vă las să le descoperiți singuri. Ceea ce aș vrea să subliniez este că, în mod ciudat?, fiul celebru al scriitorului a refuzat toată viața averea făcută de pe urma cărților scrise despre el și cea cu care a păstrat o relație de prietenie și de dragoste profundă toată viața a fost bona lui, Nou…

Da, cred că e un film care vorbește despre scriere și parentaj, la fel de mult ca și despre depresie – pentru că prezintă spaimele scriitorului proaspăt întors de pe front, care nu suporta nici zgomotul de muște, fiindcă-și amintea cum stăteau muștele pe cadavrele tovarășilor săi morți…

P.S. Nu mă pot abține. Soția lui Milne (aș numi-o jalnică făptură, dar nu vreau să vă influențez sau să intrăm în polemici) rostește o frază memorabilă, una singură, în tot filmul: *A scrie o carte antirăzboi e ca și când ai scrie o carte antimiercuri. Poate nu-ți place miercuri, dar  nu o poți opri pentru că sigur va veni. Dacă azi nu e miercuri, va fi curând.*

Delicatețe

Am și eu o rugăminte: nu mai comparați persoanele cu lucrurile. În niciun caz.
Citeam ieri despre o persoană care a intrat într-o depresie severă pentru că și-a pierdut tatăl și apoi bunicul. La finalul experienței ei, rostea ceva de genul: cei care pierdeți obiecte, nu vă mai gândiți la ele, e mai ușor să pierzi obiecte decât persoane.
Aș vrea să spun ceva referitor la acest lucru: generalizarea nu e cel mai bun lucru și, cu tot respectul meu pentru persoane, există cazuri când lucrurile sunt esențiale.
Când pierzi o persoană, e o durere fantastică, dar imaginează-ți ce înseamnă să pierzi o casă în care locuiai cu cei 3 copii mici, pe care acum nu mai ai unde să-i duci.

În urmă cu mulți ani, pe când stăteam în gazdă în București, și nu aveam bani ca să-mi plătesc chiria la timp, la ora 23, gazda mi-a pus cele două bagaje care constituiau averea mea în brațe și mi-a zis: pa! Unde să te duci la ora aceea? Aveam o mătușă care îmi spusese că nu are cum să mă ajute cu cazarea, în rest nu știam pe nimeni în oraș. Mi-am luat lucrurile și m-am dus într-un parc.
Dacă fac o socoteală, prin 93, câinii comunitari erau mai mulți și mai periculoși decât vagabonzii, iar aurolacii împânziseră străzile capitalei cu pungile lor, nu numai parcurile. Așa că a pierde un lucru (camera în care locuiam) nu era mai prejos decât a pierde o persoană: pentru că urma, poate, să-mi pierd viața, ținând cont că, din 10 în 10 metri, târând bagajele după mine, mă loveam de haite de câini și de 2-3 băieți cu *fumuri*! (nu, nu mai circula nicio mașină ca să mă adăpostesc în ea… și oricum n-ar fi circulat toată noaptea!)

Nu știu de ce trebuie să comparăm durerile sau pierderile. Fiecare trece prin întâmplări grele și fiecare are necazul lui care-și pune amprenta.

Ar fi culmea, pentru că eu am avut probleme în relația cu tatăl meu, să spun oricui își pierde tatăl: *hai și ce-l plângi atât…?*
Poate ne mai gândim și noi la sensibilitățile celorlalți atunci când ne lăudăm cu durerile noastre… Ce ziceți?

Definind altfel ceea ce ni se pare rău

Depresia este un dar oferit omului pentru ca să se gândească la propria persoană. – Mihail Litvak, psihoterapeut, primul care a dezvoltat un sistem de soluționare a conflictelor.

 

Depresia (4)

Fiul meu avea audiții pentru lucrarea de la Muzică Bisericească. Printre ele și următorul concert, pe care din fericire l-a găsit pe youtube cu un filmuleț pe care îl recomand oricui, de la mic la mare.

Toate personajele din film sunt în depresie. Fiecare încearcă să-și schimbe starea printr-un anumit comportament. Studiezi atitudinea, faptele și alegi cu cine semeni.

Depinde doar de noi ce comportament vom aborda 🙂 .