Când ții cont de ceilalți

Uneori, facem gesturi pe care le socotim simple, dar care, pentru cei din jur, sunt fapte eroice. Pentru că îi ajută sau pentru că nu s-ar fi gândit niciodată la un astfel de dar sau pentru că erau atât de deprimați încât credeau că nu mai au nicio șansă să se mai bucure de ceva – și când colo văd raza de soare care poate să-i anime. (Alteori, facem fapte mărețe și oamenii nu le iau în seamă, așa că de supărare nu mai oferim nimici, nici măcar atenție. Aici trebuie să fim și noi înțelepți – ori ținem cont de proverbul *nu arunca mărgăritare în gura porcilor*, ori tăiem din așteptările noastre. Îmi spune mie în primul rând aceasta pentru că uneori mă sacrific prea mult și nu înțeleg de ce lucrurile mele nu se rezolvă – pentru că le-am rezolvat pe ale altora, iar dacă eu nu am timp de mine, cum să aibă alții pentru mine!)

Revenind la gesturile mici – unele dintre ele nici nu știm că vor salva vieți. Niște bani pe care îi dai cuiva care nu mai are cu ce să-și cumpere medicamente, niște lucruri de care cineva are nevoie urgentă, o excursie sau o carte. Habar nu avem cât de mult contează. Unii dintre noi nu știm pentru că nu am oferit și atunci nu ni s-a povestit cât de necesare erau acele daruri. Alții pentru că au vrut să rămână anonimi, așa că nu au văzut chipul fericit și nu au putut auzi mulțumirile. A treia categorie – mulți dintre cei care primesc nu știu să arate fericirea sau recunoștința așa că nu se poate pricepe reacția, dar există încântarea gestului frumos făcut din inimă.

Darurile pot avea orice formă. Pentru mine, azi, darul a fost un telefon. O prietenă de departe a sosit în oraș și mi-a spus: *Vrei să vii să stăm împreună la cafenea, să urmărim un seminar și să mai discutăm printre picături?* Acum, eu nu am povestit, dar de 3 săptămâni am o problemă de sănătate care m-a izolat în casă (nu vă gândiți la covid, că nu e el!). Parcă nu mai știu nici să merg, parcă nu mai am curaj să ies. Plus dureri, plus inconfort. Tristețe multă, ce să mai. Telefonul a picat ca o bombă pentru că, deși părea ceva interesant, nu știam dacă fac față – să plec, să stau acolo, să rezist la informații… Cum nu prea mai sunt eu, voi fi în stare să fac lucrurile pe care le făceam cândva?

M-am codit o oră. În 15 minute am ajuns … și au urmat 4 ore de bucurie continuă. Ideile din cursul urmărit au fost excelente, zâmbetul provocat de prietena mea – autentic, seninătatea – marcă înregistrată. Am întrebat-o cum de s-a gândit să mă cheme, de vreme ce știa în ce situație sunt – *mi s-a părut normal să fim împreună.* Habar nu avea că va aduce înapoi curajul pierdut, habar nu avea că aveam nevoie de această ieșire, habar nu avea că gestul ei contează cât greutatea ei în aur.

M-am întrebat, mergând spre casă, ce-ar fi dacă zi de zi ne-am luat 2 minute ca să ne gândim cui să dăm ceva din ce avem sau pentru cine putem să facem o faptă bună. Ne plângem de societatea în care suntem singuri și ignorați. O putem schimba cu două minute de bunătate. Pentru că cineva care este influențat pozitiv de sinceritatea noastră, va repeta gestul, dorind ca și alții să încerce acele emoții…

Bunătatea nu doare și aduce beneficii. Bunătatea, chiar dacă doare, aduce roade. Ne ghidăm prea mult după zicerea din popor *când ești bun ești luat de prost* și uităm că ceea ce avem pentru alții chiar dacă nu e apreciat de ei este chiar pentru noi o mare victorie – nu numai asupra egoismului, ci și asupra amărăciunii.

Încercați și vedeți dacă (nu) am dreptate.

Publicitate

Câte îmbrățișări există pe lume

Am urmat un curs de scenografie, apoi unul de regie. În cadrul cursului de regie, una dintre colege susținea că filmul este doar artă, în vreme ce alții considerau că filmul este educativ, este pentru a milita sau este pentru a-ți susține părerile.

Dacă urmărești cel puțin un film (pe care îl alegi tu, nu pe care ți-l servește televiziunea) pe zi, după 30 de zile ajungi la o concluzie – așa cum unii preferă să-și consume timpul cu jocuri de societate sau să aibă un fond economic pe care să-l ruleze în fel de fel de investiții, așa sunt și persoane care scot filme – pur și simplu pentru distracția lor, pentru a-și mări bugetul sau pentru a se alinia unor idei.

Aș vrea câteodată să recomand unele filme pentru că ideile lor sunt foarte bune pentru copiii de 13 ani, doar că pe film este precizat clar că nu se poate vedea sub 16 ani, iar după părerea părinților chiar ar fi mai bine să nu se privească așa ceva. Atunci de ce se mai fac astfel de filme care ar fi de folos celor de 13, dacă nu intră în grupul țintă? Poate pentru că sunt mai numeroși cei de peste 20 de ani care sunt gata să plătească pentru el decât cei de 13 care încă nu sunt atât de copți încât să accepte un subiect de acest fel?

Hur många kramar finns det i världen (It*s all about friends), din fericire, este un film pentru oricine și ține cont de lucrul acesta. Acum, mai trebuie să și vrei să rămâi până la capăt, pentru că după ce-l vezi pe regizorul din SUA care are de toate, este plictisit de binele lui și e gata să se sinucidă, parcă n-ai vrea să mergi mai departe cu el în Suedia, țara natală, unde se duce ca să-și întâlnească un păcălici de prieten care se plânge de o angină ca de un infarct și preferă să se îngrijoreze decât să aibă grijă de sănătatea lui. Niciunul dintre cei doi nu o duc bine, iar profesori pentru ca cei doi să-și schimbe viața sunt câteva persoane cu deficiențe… Sunt curioasă câți care să nu aibă în familie autiști, sindrom Down, schizofrenie, rămân în fața micului ecran până la final.

Dar realitatea este că acest mic grup de oameni îți aduce zâmbetul pe buze și te determină să te întrebi – La cât de binecuvântat sunt eu pentru că am atât de multe, m-am interesat și de ceilalți care au parte de mai puțin? Am fost destul de atent cu cei care ar avea nevoie de timp din programul meu?

Peisajele filmului sunt deosebite, pădure și lac, toamna; până la urmă, te bucuri că nu ai pierdut 90 de minute din viață, ci ai câștigat o nouă viziune a ei: e nevoie de bunătate pentru ca cei ce vor îmbrățișări să aibă parte de ele.

Filmul este din 2013 și poate fi un bun început pentru discuții atât din copilărie – ora de dirigenție, cât și din terapie – în special pentru cei care, răsfățați fiind de soartă, nu mai cred că e ceva bun în jur sau pentru cei dependenți, care nu mai văd cât de mulți oameni ar putea să-i bucure sau câtor oameni le-ar putea fi de folos.

Bucurați-vă, transformându-vă viața datorită interviurilor care redau exact ideile personajelor principale.