0

Fiicele doctorului March – Louisa May Alcott

Nu că sunt pretențioasă sau mofturoasă, dar recunosc: nu mă uit la filme care vorbesc despre viața de dinainte de anii *80. Desigur, 1980. Deși, dacă e să fiu sinceră, prefer să fie chiar din 2000 încoace. Dacă mai e un film biografic sau ceva despre istoria care mă pasionează pe mine (un anumit segment), scad anii, cu mare plăcere. Dar pentru ceva care nu mă interesează, absolut deloc nu accept acest compromis. Când a venit vorba despre Little Women am trecut peste, datorită notorietății scriitoarei. Cred că oricine ar trebui să știe ce spun străinii despre ea, dar și să asculte rubrica aceasta despre viața ei.

Cel mai mult m-a determinat să fiu atentă la film ca întreg, să nu privesc superficial lucrurile, citatul din deschiderea peliculei – *Am avut multe necazuri în viață așa că scriu povestiri vesele*. Și da, până la urmă, deși situațiile prezentate se schimbă (nu întotdeauna în bine!) scenariul te determină să vezi viața în mod pozitiv. Poate pentru că există unele conjuncturi care simplifică mult dificultățile care se ivesc sau pentru că rămâne mereu pe buzele eroinei principale un zâmbet care i se datorează celui mai bun prieten al ei – scrisul. Oricine te-ar dezamăgi în viața aceasta, de la familia în care te naști până la cei între care evoluezi, de la omul pe care-l iubești până la cei alături de care faci afaceri, dacă ai ceva care e doar al tău și te ajută să te eliberezi de resentimente și de deznădejde, nu ești pierdut. Scrisul este o astfel de rădăcină, care te păstrează 1. Întreg la minte. 2. În viață. 3. Fericit.

Nu s-a schimbat nimic din 1850 până acum în ce privește cărțile. Editorul i-a spus clar scriitoarei: oamenii vor să fie amuzați, nu să li se țină predici, povestirile trebuie să fie scurte și incitante, iar dacă eroina principală este femeie trebuie să moară până la sfârșit sau să fie măritată.

Contrar așteptărilor, filmul nu este slăbuț – în sensul de romantic, siropos. (Romanul, pentru vremea aceea, este foarte filosofic și revoluționar – dar cum e mama, așa e și fiica. Louisa a fost prima la urnă să voteze când li s-a dat voie femeilor să facă lucrul acesta în 1879 – și cât a militat pentru el!, așa că și eroina ei principală este o persoană care luptă cu lumea din jur.)

Se spune despre carte și despre film că sunt feministe.

Dar acum, serios, nu știu de ce ai spune întruna despre cineva că este feministă, doar pentru că prezintă lucrurile în alt fel decât le prezintă societatea. Și dr Ruth, care a revoluționat viața sexuală a americanilor și îi agasează pe mulți pudici cu modul în care abordează acest subiect, afirmă sus și tare că nu e feministă – deși toate feministele, inclusiv fiica și nepoata ei, ar vrea-o în tabăra lor. Dacă ceri dreptul la fericire pentru femei nu înseamnă că ești feministă, așa cum dacă ceri dreptul la o viață demnă pentru un cal nu înseamnă că ești din herghelia lui. După cum, dacă ești doctor și ești obsedat să găsești leacul unei boli, nu ești catalogat ca nebun, ci ca deschizător de drumuri, dacă ești orice (femeie sau bărbat) și lupți pentru drepturile pe care nu le are o femeie, meriți să fii premiat, nu ironizat.

Revenind la film, nu cred că e feminist. E normal ținând cont că e vorba despre multe tipologii de personaje – toate feminine 🙂 . Bărbații nu se pierd în peisaj pentru că le diminuează femeile importanța, ci pentru că 1. Nu există. 2. Nu au personalitate. 3. Vor altceva decât ceea ce sunt aceste fete.

Eu cred că filmul merită văzut, mai ales cu cineva care chicotește când e ceva amuzant și cu cineva care poate aprecia culorile și lucrurile elegante, care abundă într-o anumită parte a filmului.

Eu m-am bucurat de filmul (adus în România de InterComFilm) așa că îl pot recomanda – și repet – nu, nu sunt feministă. 🙂

A mai scris despre film și Rahela (pe larg, cu imagini 🙂 ).

0

Goodbye Christopher Robin!

Am stat o vreme și-am cumpănit dacă acest film s-ar încadra la categoria Despre scris sau Despre depresie. Îl are în centrul atenției pe scriitorul A. A. Milne, tatăl lui Winnie the Pooh. S-ar potrivi la scris. Și-apoi cum să pui un film despre un scriitor care a dat lumii cea mai îndrăgită carte pentru copii între subiectele despre depresie? Dacă-l veți vedea, veți înțelege că era la fel de potrivit acolo, dar nu aș vrea să insist pe urmele războiului sau pe atitudinea de răceală părintească a celor din 1930 sau pe stilul britanic de a-ți înăbuși sentimentele.
Eu vreau să vorbesc despre … intimitatea copilului. Despre cunoașterea propriului copil, relația pe care o ai cu cel mic și faptul că o dai tuturor, poate pentru bani, poate crezând că poți fi de folos prin exemplul propriu, poate doar pentru a face conversație. Îmi aduc și eu aminte câteva momente în care l-am stânjenit pe copilul meu prin ceea ce am povestit despre el sau prin ceea ce am concluzionat datorită experiențelor lui.

De-a lungul anilor, copiii care au crescut citind poveștile mele sau ascultându-le la radio, au rămas în umbră, fără să existe o isterie fantastică. Aceasta și pentru că depinde foarte mult de mediul în care promovezi ceea ce realizezi și de felul în care procedezi.

Cele mai haioase situații erau când copiii veneau și mi se aruncau în brațe și-mi spuneau că mi-au citit cărțile. Cea mai duioasă acuzație era *cum nu-i știu eu pe ei, cei care mi-au citit cărțile, de vreme ce-i culc în fiecare seară*? Pentru că, da, eu i-am făcut să adoarmă ani de-a rândul, ori prin vocea proprie, ori prin vocea părinților, dar prin intermediul poveștilor mele.

Interesant este că niciun băiat nu s-a luat de fiul meu așa cum s-au luat cei din jur de Christopher – dar aceasta și pentru simplul fapt că acolo era multă invidie, pe când aici nu aveau de ce să-l invidieze și nici de ce să-l urască. În schimb, fetele-l înconjurau și-l întrebau despre mama lui, cea care a scris cărțile sau dacă el este personajul unei anumite povești… *Cum este să fii fiul unei povestitoare?* a întrebat cineva odată. *Te distrezi foarte bine, a răspuns fiul meu, dar nu ești niciodată sigur dacă nu cumva prostia pe care o faci nu va ajunge la urechile tuturor. Pentru că nu e numai povestitoare, e și culegătoare, e un fel de spion, care duce totul mai departe.*

Despre băiețelul din Pădurea celor 100 de acri nici măcar nu s-au scris lucruri reale; toate erau fantezii. Pe când noi spunem despre copiii noștri, peste tot pe unde mergem sau pe unde scriem, despre ceea ce trăiesc.

Am stat și eu la masă cu fiul meu, așa cum Milne a stat cu fiul său, înainte ca acesta să plece la război, și l-am auzit pe copilul meu dându-mi iertarea de care aveam nevoie pentru nesăbuința de a trăda intimitatea lui: *Te iert, mami, și-ți dau chiar voie să vorbești în continuare despre mine. Dar măcar nu mai pune numele meu acelor personaje.*

Filmul Goodbye CR  are multe piste pe care poți  merge într-o discuție profundă, dar vă las să le descoperiți singuri. Ceea ce aș vrea să subliniez este că, în mod ciudat?, fiul celebru al scriitorului a refuzat toată viața averea făcută de pe urma cărților scrise despre el și cea cu care a păstrat o relație de prietenie și de dragoste profundă toată viața a fost bona lui, Nou…

Da, cred că e un film care vorbește despre scriere și parentaj, la fel de mult ca și despre depresie – pentru că prezintă spaimele scriitorului proaspăt întors de pe front, care nu suporta nici zgomotul de muște, fiindcă-și amintea cum stăteau muștele pe cadavrele tovarășilor săi morți…

P.S. Nu mă pot abține. Soția lui Milne (aș numi-o jalnică făptură, dar nu vreau să vă influențez sau să intrăm în polemici) rostește o frază memorabilă, una singură, în tot filmul: *A scrie o carte antirăzboi e ca și când ai scrie o carte antimiercuri. Poate nu-ți place miercuri, dar  nu o poți opri pentru că sigur va veni. Dacă azi nu e miercuri, va fi curând.*

0

Camp NaNoWriMo 2 iulie 2017

Nu știu alții cum sunt, dar eu sunt foarte curajoasă la început. În orice domeniu. Cu atât mai mult când e vorba despre scris. Am reușit să scriu cinci capitole, în doar două zile. Dar mă întreb dacă o voi putea ține tot așa pentru că, evident, abia de acum încep să se complice lucrurile și ițele ar trebui să se țeasă cât mai întortocheat.

Da, despre momentele când se vor duce ideile și paginile vor rămâne albe, se ocupă organizatorii la NaNoWriMo, atunci când oferă în scrisoarea zilnică, atât explicații – cum ar trebui realizată o scenă, cum ar trebui să alegi numele eroilor, cum…, cât și *afirmații* puternice – în care puteți scrie și voi.

Sportivii folosesc fraze pozitive, psihologii încurajează persoanele în crize ale vieții să aibă fel de fel de propoziții cu care să se mobilizeze. Scriitorii de ce nu ar avea?

Sincer, unele dintre cele propuse mi se par prea simple și nu cred că m-aș așeza pe scaun pentru a scrie doar datorită lor. De aceea, folosesc altceva în locul lor. (voi oferi câteva exemple dintre ale scriitorilor din campus în zilele următoare)

Deocamdată eu vă spun ce anume mă încurajează mereu. Fraza cu care eu nu dau niciodată greș. Este o promisiune simplă, care sună arhaic: Te voi face cap, nu coadă.

Răsuflu ușurată. Am pe Cineva pe care mă pot baza, inclusiv în momentul în care mi se pare că, gata, după 5000 de cuvinte, s-a terminat cu imaginația.

A, da, și despre foaia albă trebuie să vorbim. O vom face, avem timp. Azi e abia a doua zi, au mai rămas 29.

Spor celor care nu vă înscrieți în cabina noastră, dar încercați să vă faceți un program NaNoWriMo personalizat, să vedeți dacă vă puteți integra în el.

Mai jos vă las un articol al Sonei Charaipotra – reporter cunoscut la People, TeenPeople și  TeenPeople, New York Times și TeenVogue.  Nume importante legate de cultură (CAKE Literary, Tiny Pretty Things, Shiny Broken Pieces, We Need Diverse Books) pot fi alăturate numelui ei.

“When you begin to plan your project, start small! Then let it snowball. I admit, my longest outline was a hefty 40-plus pages. But you don’t have to go that far to get yourself on the road to a happy, fulfilling Camp NaNo experience. Even a skeleton outline will do as long as it keeps the story going. Here’s what I do to get moving:

1. Start with your elevator pitch (a one-sentence run down of the who, what, where, when, and especially why of your story).

2. Expand that one sentence into three: beginning, middle, end.

3. Expand those three sentences into three paragraphs for beginning, middle, and end, adding details to each section.

4. Break those three paragraphs into multiple paragraphs for each section, adding even more details—and turning those details into potential scenes.

5. Group the scenes (and use flash cards if you want to, for easy movement) into paragraphs of action, which then magically become chapters!

6. Voila, you should now have a skeleton outline featuring three sections of multiple paragraphs outlining your chapters by beginning, middle and end.”