0

Charlotte Lowenskold – Selma Lagerlof

Cartea se citește ușor, pentru că nu are multă filosofie în ea, nici urmă de idei asupra cărora să meditezi. Ea urmărește un destin, al lui Karl-Artur, fiul iubit al unei mama pline de savoare atât în conversație cât și în atitudine, o mamă de multe ori mai preferată decât fiicele ei, care erau lipsite complet de personalitate. Fiul este eroul principal, deși primele capitole se ocupă în mod deosebit de mama lui, dintr-un motiv foarte simplu: pentru a scoate în evidență curăția sufletească a acestuia. Greșește față de ea folosind un ton ridicat, nu-și cere iertare, dar pentru că are un examen și se teme că nu-l va lua pentru că Dumnezeu e supărat pe el pentru acea atitudine față de mama lui, pornește spre casă, preferând să piardă examenul, dar să se împace cu ea decât să se prezinte și să nu-l ia, din cauza vinovăției sau să îl ia, fără să fie în pace cu cea care îi dăduse viață.

Acesta este momentul când înțelegem că, de fapt, există un misticism ciudat în cei doi, iar Karl îi va da curs mult mai adânc: va merge pe calea arătată de prietenul lui, pietistul, și va deveni preot, își va găsi o logodnică și va dori să fie cu ea toată viața, dar…va afla că aceasta l-a refuzat pe un mare bogătaș, nu pentru că nu era interesată de el, ci pentru că își imagina că mult mai departe va ajunge Karl – decan, episcop, așa că va fi mult mai importantă în societate decât ca soție de industriaș…

Din acest moment, Karl ia decizia să se căsătorească aleatoriu, cu prima fată necăsătorită care-i va ieși în cale.

Vă las să descoperiți care sunt posibilitățile de care va avea parte, vă invit să vă puneți în situația lui și să răspundeți cu mintea voastră… Dacă ați fi în aceste zile și ați avea orgoliul lui Karl, rănit de așa declarație de iubire din partea Charlottei, ce ați face?

Vă avertizez, însă, că tot ce pare că o acuză pe eroina principală este doar în mintea lui Karl, că ea nu are nicio vină, iar lipsa de comunicare dintre ei este cea care stârnește și mai mult disprețul lui Karl pentru ea.

Îmi vine să râd, dar voi folosi această întrebare pentru a vă motiva să citiți cartea: Vi se pare că relația cu partenerul de viață este luptă cu morile de vânt, pentru că una spuneți și alta înțelege? Ei bine, cartea despre aceasta este, deci citiți-o – și, dacă se poată să o faceți împreună, cu atât mai bine. Mai ales după mijlocul romanului – ce se întâmplă până atunci, povestiți-i. 🙂

Eu vă spun sincer că am un capitol preferat intitulat Dorințe, un capitol pe care mi l-am copiat special, pentru că aduce în discuție foarte multe idei omenești despre cât de potrivite sau nepotrivite sunt dorințele, despre cât de mult se joacă omul cu focul, crezând că, dacă e la adăpost, într-o căsuță de fier, focul n-o să ajungă niciodată la el…

2

The Lord of the Dance – Michael Flatley

Cand vorbești despre ceva cunoscut, nu o faci pentru că are nevoie de reclamă. Nici măcar pentru a populariza un astfel de fenomen. Oricum, nu ești dintre cunoscuții lui Michael Flatley să te apuci să spui din culisele spectacolului și nici specialist în domeniu să iei la puricat fiecare scenă. Despre reprezentația *Dangerous Games* scria pe undeva că este o abordare nouă a spectacolului „Lord Of The Dance” din multe puncte de vedere. Flatley a decis să păstreze, pentru public, câteva dintre numerele celebre din „Lord of the Dance”, la care au fost adăugate proiecții holografice 3D, un sistem ce combină iluziile optice cu tehnologiile de ultim moment, pentru a crea efecte vizuale tridimensionale.

Puteți să încercați să vedeți spectacolul pe youtube, mulți și-au propus să le fie de folos celor ce nu vor ajunge acolo, dar, pe langă efectele vizuale, au fost și *viruși* 🙂 care au făcut imposibilă filmarea. Am privit și filmările de la Londra, de la Malmo… niciuna nu este clară. Concluzia: pentru a vedea lumea mitică în care se dă bătălia dintre personajele pozitive și spiritele rele trebuie să plătiți, nu să deschideți internetul.

Dacă am ales să vorbesc despre ceea ce am văzut azi a fost nu neapărat spectacolul în sine, ci omul din spatele lui. Pentru cei interesați o întreagă emisiune despre el, aici.

A avut un vis în care nu a crezut nimeni și care a devenit nu numai realitate, ci chiar *viral*.

Ar trebui să ne fie profesor în vanarea împlinirii propriilor dorințe…

Pe de altă parte, în timp ce urmăream scenele mă gandeam la faptul că o scenă semăna cu dansul ielele noastre, o alta cu o secvență din viața de toate zilele în care două femei luptă pentru același bărbat, o a treia cu o ceartă între două bande de cartier… Să iei ceea ce vezi, ceea ce e foarte cunoscut, și să faci din acel ceva un lucru măreț înseamnă să-ți lași talentul să se manifeste. Una e să vezi două femei luptandu-se pentru un bărbat la emisiunile de la ora 5 p.m. și alta pe scenă la The Lord of the Dance.

Un alt gand a fost că aș prefera să văd un spectacol de dansuri irlandeze fără tematică – acesta a avut un subiect, se urmărea firul istoriei, derularea ei. Eu aș fi vrut să văd pur și simplu dansurile de dragul lor, de dragul mișcării perfecte, nu în contextul unei idei… Ar fi ca și cand ai vedea cele mai bune clipe din viața unui om, fără să-i vezi viața de zi cu zi… Decat să vezi încleștarea în care se află la un moment dat și cum se zdrobește să iasă din ea, mai bine ai vedea cele 12 momente de triumf din viața lui. Spun asta poate tocmai pentru că ne-am obișnuit prea mult să ne concentrăm pe *cum se ajunge la final* decat să ne lăsăm încantați și să fim recunoscători pentru final…

Trecem prea repede la lupta următoare, în loc să poposim ceva vreme acolo, pe culmea triumfului și să respirăm adanc, în acea atmosferă… (Exemplul cel mai bun este lupta de a ajunge pe Everest – dai bice să atingi varful și apoi dai bice să cobori; speriat și la venire și la plecare de aceeași teamă de moarte! Everestul și toate visele noastre ar trebui să mai aibă și niște *platouri* unde să stăm măcar cateva luni și să ne odihnim! 🙂 )

Un ultim gand ar fi cel spus de cineva care trăiește în Irlanda… *Atmosfera de basm a Irlandei este dată de cei care vor să-i facă reclamă. Și reușesc, facandu-te să crezi că acolo e un loc princiar. Realitatea e alta… Nu-s inorogi, păduri fermecate sau spiriduși cu fluier mangaietor… Dar noi toți credem ce ni se spune pentru că ni se spune tare frumos… * Poate așa ar trebui să facă fiecare cu propria-i ființă – dar 🙂 nu în ochii celorlalți, ci în proprii ochi. Pentru că, uneori, cei din jur ne văd valoarea, iar noi, nu… Dacă ne facem curaj și ne povestim despre măreția noastră, poate în cele din urmă ajungem să o trăim – și spre mulțumirea noastră, nu numai în fața celorlalți.