1

Septembrie fără zahăr: când sunt doi în unul

Ceea ce urmează este, probabil, cel mai interesant articol al campaniei #SeptembrieFărăZahăr, susținută de mine. (pentru că celelalte prietene au și ele *cel mai interesant* articol al lor) Este scris de cineva care a luptat și nu prea cu zahărul, lăsând, uneori, pofta să o ia înaintea raționalului – fără zahăr! După cum spuneam, nefiind profesionistă în ale medicinii, eu nu voi da niciodată cifre cu privire la boli, nu voi prezenta statistici, dar ceea ce vreau să scot în evidență este că avem de luptat cu ceva: atracția, viciul, cheful, dorința, tendința spre zahăr. Aceasta dacă, desigur, dorim să avem o viață bună.

……………

*La 20 de ani, am fost diagnosticat cu diabet zaharat de tip I, așa că în viața mea se strecurau, uneori, două personaje: eu și diabeticul.

Să luăm pe rând aceste personaje…

Eu eram cel care până atunci mânca aproape orice fel de dulciuri existente pe piața. Aveam totuși, din fericire, niște limite: în primul rând financiare, :-), apoi cele legate de diversitatea produselor existente la vremea aceea pe piață (da, erau mai puține, dar oricum erau mult mai sănătoase ca cele de astăzi).

Pe atunci, viața cu zahăr nu era pentru orice muritor, era doar pentru privilegiați. De fapt, în nicio boală nu exista vreo contraindicație cu privire la zahăr, exceptând diabetul zaharat. (Astăzi sunt mult mai multe, lucru care mi se pare normal și esențial.)

Celălalt, adică diabeticul, intrase nechemat în viața mea. Ce-o mai fi vrând și ăsta? Ce caută, ce-i trebuie? Am aflat câteva răspunsuri la ieșirea din spital din Brașov, unde locuiam la acea dată.

O vreme m-am conformat cu recomandările, dar corpul meu tânăr și-ar fi dorit uneori mai mult de 200 de hidrați de carbon pe zi (cât îmi recoomandase la externare nutriționistul).

N-au trecut nici măcar ani până am început testele, pe el, personajul egoist, plin de personalitate. Diabeticul oricum era destul de plăpând, firav și nebăgat în seamă. Am mâncat o prăjiturică, făcută acasă de mama soacră – o maestră în ale dulciurilor. Apoi o înghețată de casă, apoi un biscuite, o napolitană de pe piață, un suc din sirop natural (cu zahăr).

Nu-mi luam niciodată glicemia după ce mâncam pentru că la acea dată nu eram înzestrat cu glicometru. Nici nu vroiam să știu și nici nu mă simțeam cumva bolnav, însă astăzi mă gândesc cu tristețe la ce făcem. Făceam totul în ciuda faptului că deja cunoscusem oameni ce erau în aceeași situație cu mine și care, nu după mult timp, am aflat că-și încheiaseră existența cu picioare amputate sau orbi. Asta pentru că la mine lucrurile arătau încă bine, eu eram în general cuminte, respectam în mare regimul fără zahăr cu excepția acestor glumițe, normale ziceam eu, ca orice tânăr inconștient.

A mai trecut un timp destul de lung și am descoperit că fructele chiar și cele foarte dulci (banane, pere, prune, struguri, pepene verde) trebuie să facă parte din viața lui, a acelui personaj fără restricții. În tot acest timp diabeticul creștea, se maturiza devenise chiar major. Începuse să-și ceară drepturille: neuropatia diabetică, bolile asociate ochiului, pierderea simțurilor la extremități, dar pe ansamblu credeam eu că lucrurile păreau a fi bune.

Apoi a sosit pe neașteptate vremea când diabeticul devenise personajul mai în vârstă, ar fi trebuit respectat mai mult, dar cine să țină cont de toate acestea? Eu? Nici vorbă, acest personaj era atât de ocupat cu de-ale traiului, cine mai avea timp și de diabetic. Și chiar îmi producea multe neplăceri acest al doilea individ din mine, diabeticul. El trebuia să-și facă insulină zilnic și era deranjant acest lucru în concediu, la o terasă, la un chef cu prietenii sau oricând eram plecat de acasă. Un deranj produs de un disconfortul creat de grija pentru ce mănânci, ce bei etc.

Un incident s-a însă petrecut anul trecut, în care datorită neuropatiei diabetice destul de avansate mi-am rupt metatars-ul IV la piciorul drept. Nici măcar nu am știut când s-a întâmplat. Vestea că va trebui să stau cu piciorul într-o orteză timp de șase luni m-a zguduit un pic. M-am uitat și pe net să văd cum stau lucrurile. Ce-am văzut m-a trezit de-a binelea. Eram diagnosticat cu picior Charcot, după numele celui care a studiat această maladie. După o scurtă vreme de întrebări fără răspunsuri, obligat fiind într-un fel de situație, am făcut o analiză la rece a celor două personaje din viața mea. Și am hotărât ca diabeticul să fie personajul principal al vieții mele. Da, adică cel cu restricții la zahăr. Mi-aș dori acum ca celălalt personaj Eu să nu mai existe. Datorită poftelor lui, egoismului său, dezordinii pe care a produs-o în viața mea; datorită a ce vreți voi. Îl voi păstra pe diabetic atât cât Dumnezeu va îngădui să mai fiu aici.

Nu sunt trist pentru că, față de acum 35 de ani când mie mi-au pus alții restricție la zahăr, astăzi lucrurile sunt mult mai clare. Zahărul este acum atât de rafinat în a-și face răul în organismul nostru, iar numărul oamenilor cu diabet din lume s-a dublat în ultimii 30 de ani. Da, suntem prea mulți… Din păcate, astăzi am putea forma una dintre țările cele mai populate din lume: 422 de milioane … în 2014.

Viața fără zahăr are rost. Și ar fi de ales acest lucru atunci când sănătatea ta e bună. Nu aștepta să fii obligat să o faci, nu o să te simți bine nici tu în pielea unui diabetic la fel cum am fost eu.

Îți doresc sănătate, într-un septembrie fără zahăr!*

Eugen Mihai, Codelines Web SRL,  Dezvoltare site-uri și aplicații web

….

Mulțumesc mult, Eugen, pentru sinceritate și pentru semnalul de alarmă pe care l-ai tras: dacă ni se părea că ne putem juca și cocheta cu dușmanul alb 🙂 (pe vremuri era rechinul, acum este zahărul! 🙂 ) , acum am înțeles că este timpul pentru cumpătare și chiar pentru renunțare.

O zi bună, cu cât mai puțin zahăr.

 

 

1

Septembrie fără zahăr, experiment

Cred că trebuie să ai ceva bani sau stăpânire de sine ca să faci ceea ce propun eu acum, dar cine se încumetă la așa ceva va avea de învățat.

Ce să zic? Am inventat metoda aceasta privindu-l pe tatăl meu, care, alcoolic fiind și făcând dezalcoolizare după dezalcoolizare, reușea câte 6 luni să nu bea și să nu fumeze (de fapt, de fumat se apuca mai devreme, i se părea că fără pachetul de tutun moare mai repede decât fără vodkă!). De vreme ce 6 luni nu cheltuia banii pe alcool și tutun, pensia era intactă – nu plătea nimic pentru că locuia cu noi, așa că mâncare și cazarea erau asigurate. Din momentul în care se întorcea la vechile lui vicii, într-o singură lună, toți banii economisiți se cheltuiau.

Așa că am tras o învățătură din experiența lui. Ceva de felul următor: cheltui pe dulciuri, da? Ei bine, am de ales între două lucruri.

Primul: cum am chef de ceva bun, mă duc în oraș, văd cât costă lucrul respectiv, scot banii din portofel, mă prefac a plăti și a mânca, iar banii îi pun într-o pușculiță specială. Zi de zi repet acest lucru. Nu, nu mă las dusă de val, să cumpăr, în momentul în care sunt în fața galantarului. Pur și simplu, scot banii și-i pun deoparte.

Ghiciți cam câți s-ar strânge într-o lună?

Pe de altă parte, un test stil Oprah. Îți place ceva, îți cumperi, dar nu mănânci. Îl pui într-o pungă, unde zi de zi adaugi tot ceea ce ai cumpărat. Dar, repet, nu te atingi de nimic. La sfârșit de lună, te uiți și-n buget, cât ai cheltuit și te uiți și la punga sau pungile care-ar fi trebuit să fie în corpul tău, observând cam cât și ce ai fi vârât în trupul tău care, o, da, trebuie să te mai care mult și bine, între 20 și 50 de ani!

Nu știu ce test ați alege dintre cele două – vă spun drept, eu eram numită Hârcioguța acasă, pentru că tot strângeam și strângeam, așa că sigur aș opta pentru primul. Nu aș suporta să fiu și cu banii dați și cu lucrurile nefolosite.

Dar poate pentru alții șocul ar fi mai mare dacă ar proceda ca în cel de-al doilea caz și atunci ar fi mult mai sigur că ar face pace cu ideea de a-și îngriji și veniturile și sănătatea.

7

Septembrie fără zahăr – Ziua 1

Începe  #SeptembrieFărăZahăr .

Am intrat în această campanie dintr-un motiv pe care-l regăsesc ușor într-o poantă. La fiecare masă festivă, merg la colțul cu dulciuri și-mi umplu farfuria (evident, înainte de a mânca restul!). Dacă mă întreabă cineva cum pot mânca atât de mult eu spun: *E pentru toți cei care suntem în acel colț*. Dar nu-i adevărat. E doar o scuză. Dulciurile sunt doar pentru mine.

Au fost singurele mele prietene când luam bătaie, când luam note mici, când pierdeam un examen, când mă despărțeam de cineva, când mă răsplăteam pentru cineva.

Acum am alți prieteni. Nu le mai vreau. În această lună, chiar deloc. Și, dacă mă voi putea obișnuit să-mi iau mângâierea dulce doar din fructe, nu mă mai întorc la dulciuri.

E un vis.

Vă voi spune zilnic evoluția stării mele, pentru că va fi precum a alcoolicului ținut pe patul de spital, legat cu funiile acelea, pentru că face crize de sevraj – și știu la ce mă refer când vorbesc despre alcoolic, doar l-am văzut pe tatăl în meu în vreo 4 astfel de încercări.

Deci succes mie – și tuturor celor care vă alăturați acestei campanii.

În prima zi, pur și simplu voi fi foarte atentă la fiecare lucru pe care îmi vine să-l cumpăr, voi face o listă cu ceea ce aș fi mâncat dacă nu eram în această încercare și o listă cu ceea ce am mâncat.

P.S. Pentru cei care vor să afle mai multe despre campanie, inițiatoarea a scris articolul http://www.noidoisibebe.ro/incepe-septembriefarazahar-facem-gasca/ , iar părerea mea este că ea va avea niște demoni mai dificili de înfruntat decât ai mei, ținând cont de stresul continuu în care va trăi în această lună, stress în care îți vine să întinzi mâna spre o bombonică pentru alinare.

P.S. Vă voi spune și dacă nu mă țin de programul serios. Nu trișez. 🙂 🙂 🙂

Succes nouă.

1

Cuptorul moldovencei – Iași

Citesc eu aici despre acest loc pe care-l declar rapid un rai. Cum sunt în Iași, ce altceva pot să fac decât să trag o fugă până acolo? Și acum haideți să descoperim lecția despre ce înseamnă a spune povești fără a te gândi ce înțelege celălalt din ce spui tu și cum trebuie spus în așa fel încât să se confunde cele două idei: ce zici și ce pricepe cititorul.

Ce am înțeles eu: că o moldoveancă de peste Prut a venit la Iași și a realizat dulciurile copilăriei ei. Adică o copilărie din Moldova, îmi imaginez eu. Adică o copilărie cu patiserie de care ai noștri, românii de partea cealaltă a Prutului, obsedați de merdenele, nu au auzit. Am salivat la gândul că voi lua câte o bucățică din fiecare plăcintă moldovenească (adică de peste Prut, da? 🙂 ), dornică să cunosc și eu specialitățile lor.

Ajung la Cuptorul moldovencei – loc micuț, intim, cu o pisică pe frontispiciu. În galantare: amandine, savarine, cartofi, eclere. Mă frec la ochi. Astea sunt prăjituri din copilăria mea și din actualitatea Bucureștiului, nu trebuie să ajungi la Iași ca să te delectezi cu așa ceva.

Bine, haide să luăm prăjituri făcute de casă cu 60 lei kg. Promisiune: fără margarină, fără zahăr, doar cu miere, chestii de-astea care-ți prelungesc viața până la 4879 de ani. Bine. Cumpărăm din fiecare câte una. Mă îndrăgostesc de Sărbătoare și de Albinuța. Dar astea există și la noi, în București, sub alte denumiri.

Am venit cu inima deschisă la Cuptor, dar nu am găsit ce căutam pentru că cineva, în poveste, nu a știut să pună punctu pe I – ce oferă! Niciun exemplu, nicio idee. Doar eu mi-am imaginat ce ar fi acolo.

Lucrul bun al Cuptorului moldovencei este prețul. Nu știu cât costă în alte locuri din Iași prăjiturile (eu m-am păstrat pentru locul acesta, nu degeaba am citit reclama în ziar, eu chiar am încredere în publicitatea de acolo și am urmat drumul – doar asta mă interesează, nu mai iau altceva!), dar acolo toate prăjiturile copilăriei nostre – amintite anterior – sunt 4.5 sau 5 lei. Dacă prin Iași sunt 3.5 sau 4, ținând cont de certificatele că la Moldoveancă totul este curat, fără E și fără alte mizerii care înlocuiesc ingredientele sănătoase, prețul este foarte bun. Pe de altă parte, față de București, unde o prăjitură este între 7-12 lei, să iei cu 4.5 ceva fără chimicale e un vis…

Mda, trecând peste confuzia din mintea mea și așteptările mele, Cuptorul moldovencei ar fi un loc de vizitat, chiar dacă în Mall, la Palace sunt multe alte oferte – și acelea gustoase, (preț 5.5), dar – toți specialiștii cu care am fost – mi-au făcut capul calendar că se simt chimicalele în ele…

Faceți ce vreți, eu v-am informat.