0

Prizonieră în pânza de păianjen

Deși am crescut într-o familie disfuncțională, nu am simțit nevoia să fiu feministă. Mai degrabă mi-am dorit să-și vadă fiecare de locul pe care îl are în planul lui Dumnezeu, după felul cum am fost creați, decât să îmi doresc să le fac eu pe toate pentru a demonstra că sunt puternică. Eu consider că sunt întreagă și dacă apelez la cineva să mă ajute în momentul în care nu reușesc să duc ceva la capăt. Eu mă consider întreagă și dacă las lucrurile în seama altcuiva; nu am nimic de demonstrat cum că le pot face pe toate pentru că sunt Atlas și țin Pământul pe umerii mei.

Pot înțelege feminismul în anumite puncte, în altele nu sunt de acord cu el, dar aceasta nu înseamnă că vreau să-l desființez. (Și spune lucrul acesta o persoană căreia nu-i place să gătească și doar dă la mână soțului ingredientele de pus în mâncare, o persoană care a împărțit creșterea copilului în aceeași măsură cu soțul – de la schimbatul scutecului până la purtatul după noi la locul de muncă; ba chiar pentru că părea că suptul era o chestie prea intimă de care ca bărbat nu avea parte, soțul meu a decis să aibă momentele lui de intimitate cu copilul când îi făcea baie, așa că eu nu am făcut lucrul acesta decât de cel mult 10 ori. Dar acesta nu mi se pare feminism, mi se pare că ne completăm, că fiecare are talentul lui, că fiecare are stilul lui pe care îl aduce în relație și nu e nimic mai frumos decât să ai alături pe cineva care te acceptă așa cum ești, dându-ți o mână de ajutor atunci când mâna ta 🙂 e nițel ciungă 🙂 .)

Prizoniera în pânza de păianjen este genul de film-manifest, prin care trebuie să ne intre bine în cap că cine e determinat își lipeste rana cu superglue (e cam clișeu chestia asta pentru că am mai văzut-o în destule filme) sau cu un aparat de capsat (desigur, și pe asta ați mai întâlnit-o). Și da, cea care luptă este chiar prizoniera, dar ea știe să scape de fiecare dată – oare de ce autoritățile suedeze au acceptat să fie considerate atât de neputincioase încât poliția să fie înșelată de o motociclistă care trece pe apa înghețată, în vreme ce mașinile 🙂 se uită la ea cum se îndepărtează vitează?

Nu, nu râd de film și nici de modul în care au fost realizate scenariul și regia (o, da, în niciun film nu a fost redat mai bine ca în acesta starea de rău prin care trecea personajul, modul în care se clatină – și tu ai senzația de rău, fără a purta ochelarii pentru 3 D). Însă ceea ce propune ca soluție, uneori, depășește sănătosul pe care ar trebui să-l căutăm cu toții: eroina primește o injecție care o face neputincioasă, dar după plecarea celui rău găsește niște amfetamină, o pisează și o inhalează, după care conduce, rezolvă situația și mai ales are grijă de un copil. Cu alte cuvinte, trăiască amfetamina, țineți-o la îndemână, vă puteți baza pe ea în orice criză.

Da, filmul este pentru cei peste 16 ani; dar chiar și ei sunt destul de dornici de a încerca senzații tari și nerealiste – să vezi cum de acum se ridică toate podurile mobile pentru că li s-a dat ideea că ar putea face lucrul acesta! Și că nu e niciun paznic pe acolo, iar poliția nu intervine, cine știe pe unde își face veacul…

Trecând peste lucrurile imorale sau puerile din film, rămân cu durerea reală: aceea a vieților copiilor abuzați. A copiilor violați. Unul are curaj să fugă, preferă moartea decât să mai stea acolo, altul nu își permite să plece. Și apoi cel ce rămâne are reproșuri la adresa primului – de ce nu ai venit să mă salvezi. Poate pentru că ai refuzat de prima dată… Poate pentru că mi-a fost greu să mai trec pe aici, pentru că rănile mele există… Poate pentru că n-am știut că tu vrei să fii salvată, iar eu atunci m-am simțit respinsă și mi-am zis că îți place viața aceea…

Dacă privești filmul prin ochii unui copil traumatizat, ținând cont și de locurile unde se desfășoară acțiunea și de implicațiile unui război mondial, realizezi în ce lume mizerabilă trăim și te bucuri de faptul că, și dacă nu cunoști fericirea, măcar ai pace. Sau fericirea ta, așa cum este ea, are mai multă esență decât a celor care au de toate, dar sunt prizonieri.

#prizonierainpanzadepaianjen #girlinthespidersweb

 

Reclame
0

Peppermint 2018

După cum nu-mi place să privesc filme *cu proști* (tineri nepricepuți, dezmățul de prin colegii), nu-mi plac nici filmele cu urmăriri în care sare totul în aer și la final câștigă cel bun. În general. Pentru că există și momente când nu mă ridic din fața televizorului deși nu mă regăsesc niciun pic din punct de vedere al valorilor în ceea ce văd acolo. Este poate curiozitatea celui care scrie și vrea să vadă cum o scoate la capăt scenaristul sau este cârligul acela de idee care seamănă cu viața mea și sunt curioasă alții cum ar proceda, știind deja cum aș vrea eu să procedez.

Peppermint a fost filmul în care am stat cu mâinile pe sus de bucurie, deși acolo ardea totul, deși era incredibil că o femeie poate face singură așa ceva, deși gloanțele o ocoleau și-i nimereau pe dușmanii ei. Poate a fost nevoia aceea de a simți că femeia poate pune lucrurile în ordine, nevoie resimțită din când în când de copilul din mine care n-a avut nimic sub control în timpul adolescenței. Sau poate că a fost satisfacția pe care o simte o persoană care reușește să-și răzbune durerea – pierderea copilului și soțului.

Da, știu, creștinește este să iertăm, nu să ne răzbunăm, da, știu, a lua în mâini viața ta și a-ți face singur dreptate duce la mai multe încâlceli decât dacă L-ai lăsa pe Dumnezeu să conducă lucrurile, tu nefăcând altceva decât să ierți. Da, știu. Dar când vezi că lucrurile oricum merg spre a nu câștiga prea des cel oropsit, te bucuri 2 ore de  o iluzie dintr-un film, apoi te întorci la atitudinea sănătoasă – cel puțin din punct de vedere emoțional, dacă nu sufletesc – de a trece cu vederea când ești nedreptățit, de a aștepta clipa când fiecare o va lua peste bot, nu de la tine, care nu ai cine știe ce putere, ci de la Dumnezeu, Care chiar știe unde să lovească pentru a durea.

Soțul meu mă privea cum jubilam în timpul filmului și la final am avut o discuție – pentru că mie Blonda Atomică mi s-a părut un film jenant: el spunea că Blonda atomică i-a adus aminte de istorie, de comunism, de modul cum se desfășurau lucrurile, deci nu i s-a părut chiar așa de rău, eu ziceam că prefer Peppermint pentru că rezolvă lucruri cu care te întâlnești zi de zi. Politica nu mă atinge atât de rapid în cei 60 de ani cât trăiesc, dar distrugerea unei relații, pierderea unui copil te pot face să simți că nu exiști, chiar dacă apuci 90 de ani.

Ei, fiecare cu gusturile și gândurile și logica și abordarea lui, doar suntem diferiți.

2

De ce te doare capul dacă nu ești bolnav?

Mărturisesc: sunt dependentă de activitate.

Mărturisesc: îmi place să-mi ocup fiecare clipă cu ceea ce-mi place.

Mărturisesc: mi se pare că, dacă nu fac eu nu lucru pentru a convinge o persoană de o anumită chestie, persoana aceea nu-l va pune în practică, nu se va implica și … ea va avea de pierdut. Așa că, pe lângă tot ce-mi place, încerc să mai dau câte o mână de ajutor și altora să facă *ce le-ar plăcea, dar încă nu știu*… 🙂

Era miercuri. Zi de aerodance, sportul meu preferat. Apoi urma să merg la cineva căreia îi împrumutasem o carte, să-mi iau înapoi averea. După care, să alerg să-l ascult pe Rebengiuc în spațiul cultural 🙂 . Era miercuri. Dar nu orice miercuri. Era miercuri, ziua surorii mele. Era o miercuri în care sigur nu reușeam să ne întâlnim pe FB, din cauza programului meu aglomerat.

Și a venit o durere de cap. Una așa, brutală, care te izbește de pereți, care mătură cu tine gresia și te pune și să faci cunoștință cu faianța… Bubuia capul meu – putea fi oricine la bețele lor – de la un îndrăgostit de percuție, care strunește cu furie sclavul său, până la un copilaș care dă cu entuziasm în tobă. Acum, să fiu sinceră, dureri și mai mari decât aceasta au fost în viață, geruri și mai mari așternut pe reumatismul meu, dar în acel moment totul a luat o formă de pulovăr care se deșiră și am dat telefon pe rând – nu mai vin la aerodance, nu ar putea veni altcineva să aducă acea carte, cineva din familia ta…? A, bine, actorului nu era cazul să-mi cer scuze, oricum, nu pe mine mă așteapta la acea întâlnire, sunt convinsă că a avut sala plină – nu-i făceam eu lui cinste că mergeam să-l ascult, ci pentru mine era o onoare să-l văd.

Și, cum sunt dependentă de fapte, să citesc în timp ce am dureri de cap nu mi se pare o soluție. Așa că sun pe FB – și stau de vorbă cu sora mea 2 ore, fără să mai simt nici măcar un pic apăsarea de dinainte. Eram proaspătă, de parcă atunci mă modelase mama, din cea mai bună făină, cea mai curată și mai pufoasă.

Mda, să ne ferească Dumnezeu de momentul când vom fi atât de indiferenți față de *a fi* și obsedați de *a duce la îndeplinire* încât se va arunca spre noi o minge de suferință, doar așa, pentru a simți că trăim, că existăm, că viețui, că ființăm, că suntem… Căci atunci când ducem la capăt o sarcină – care ne place sau nu! – s-ar putea să pierdem din vedere lucrurile de preț. Chiar dacă ne distrăm bine, chiar dacă ne împlinim visul copilăriei, chiar dacă suntem cei mai fericiți, teoretic…

8

A fi tată (1)

Nu e prea plăcut ce vreau să povestesc acum, așa că cei care căutați lucruri amuzante îndreptați-vă privirea spre alte zări.

Se știe sau nu, tatăl meu era alcoolic. Un alcoolic violent, afemeiat, cheltuitor și domn de societate, dacă era treaz. Dar în casă nu era treaz. Când se îmbăta, îi era foarte greu să se mai ridice din pat sau se ridica dar doar pentru un metru, doi și acolo considera că este toaleta. Așa că se ușura omul și a doua zi spunea că eu am fost cea care am făcut lucrul acesta. După obișnuita bătaie pe care trebuia să o mănânce cineva care procedează în felul acesta lipsit de bun simț, zilnic îmi repeta că eu nu reușesc să ajung la baie.

Lucru pe care, copil mic fiind, l-am crezut. Deși mergeam la baie în timpul nopții și eram conștientă de lucrul acesta, îmi imaginam că o dată totuși greșesc drumul și ori nimeresc în camera lui, ori pe hol… Era tatăl meu. Îl credeam, orice ar fi spus, oricât de mult m-ar fi bătut și chinuit. Era un zeu pentru mine.

Problema cea mai mare a apărut când am început să visez că am ucis pe cineva. Pur și simplu, am visat lucrul acesta. Și că am ascuns cadavrul. A fost la fel de real ca acuzația pe care mi-o aducea tata că nu-mi găsesc wc-ul, încât ani de zile am trăit cu sentimentul că eu am ucis pe cineva și l-am dus într-un loc anume – despre care nu mai știu, dar pe care curând îl vor descoperi cei din miliție și mă vor duce la casa de corecție.

Cam aceasta a fost starea emoțională a unui copil între 8-18 ani. Eram sigură că voi fi descoperită de miliție, așa cum eram descoperită și de tata că nu nimeresc baia.

Nu e o glumă. Și nu e ceva povestit pentru ca să treacă timpul. Este ceva care iese la iveală acum pentru a vă confrunta și voi poate cu trecutul vostru sau pentru a ști cum să nu se întâmple lucrul acesta cu cei mici ai voștri.

Eliberarea mea nu a venit prin psiholog, pe vremea aceea nici nu exista această meserie, dar și dacă ar fi existat nu aveam eu bani să ajung acolo, nu mă ducea pe mine tata ca să se dea el de gol cu ceea ce făcea, iar mama oricum îl credea și ea orbește… Eliberarea, spuneam, a venit într-o zi când ne aflam în vizită la niște cunoștințe și dormeam toți trei în pat – eu, sora mea și tatăl meu. El era, evident, beat criță și s-a ridicat din pat, a avut senzația că se află la toaletă și a început să facă pee, din picioare, în pat. Zgomotul m-a trezit și am sărit direct la întrerupător și, plină de fericire, eliberată, a început să strig: *Uite cine face așa ceva, uite cine face așa ceva; nu eu, nu eu…*

Aveam 18 ani și săream într-un picior, la ora 3 dimineața, în vreme ce tatăl meu nu mai știa ce să facă – să-și continue necesitatea, să mă lovească sau să se repeadă la toaletă, ca să nu fie surprins de gazde, poate-poate mai are șansa să dea din nou vina pe mine.

Acela a fost momentul când am realizat că nu numai că nu fac lucrurile de care eram acuzată, dar nici cele de care mă acuza visul meu repetat – uciderea aceea oribilă și ascunderea cadavrului.

Acela a fost un moment de eliberare. A fost salvator. Deși visam săptămânal așa ceva, din acel moment, nu am mai avut nicio imagine care să-mi amintească despre mine ca o criminală.

Cum ați crescut? Cum vă creșteți copiii?

Da, e un articol trist, dar fiecare ar trebui să-și treacă în revistă viața și să-și dea seama de unde are obsesiile, cine l-a condamnat la autoînvinuire, de ce visează nebunii, când e un om atât de așezat…

Cred că mi-aș dori să știu cum este un tată adevărat pentru fiica lui, dar în același timp, mă bucur măcar că mi-am reparat viața singură, chiar dacă n-am avut un tată care să merite această titulatură. În plus, mi-a plăcut că L-am descoperit pe Tata, Care mereu îmi poartă de grijă.

Căci, da, eu cred în Dumnezeu, Care m-a salvat să nu înnebunesc din cauza oamenilor cărora nu le păsa decât de ei și dependențele lor.

0

Pestriții – împreună pentru prima dată

În tabăra de vară la care am participat în cea de-a doua săptămână, unii instructori veneau cu tinerii lor, alături de care petreceau tot restul anului. Eu am avut în grupa mea dintre cei care nu locuiesc în România, tineri care s-au născut în străinătate, din părinți români, și pentru care părinții consideră că e bine să aibă măcar câteva zile de vorbit în limba română pentru că, oricum, toată școala o fac în limba țării în care stau, iar în casă rar reușesc să-i convingă să se exprime în română.

Din 17 tineri, am avut un canadian, o franțuzoaică, trei din Spania, unul din Italia; chiar și ceilalți români, necunoscându-se anterior, au fost ca un fel de … vorbitori de limbi străine între ei, pentru că nu găseau un numitor comun. Din start. Timpul a făcut însă ca aceștia să se unească, mai ales jocurile i-au atras, dar trebuie să recunosc, mie cel mai mult mi-a părut că s-au deschis datorită unui joc pe care l-am avut la mine și l-am folosit cu totul altfel decât în mod normal.

Poate că ați jucat până acum DIXIT. Fără a lua tabla de joc și iepurașii care înaintează, fără a urma regulile jocului, am întins cărțile cu fața în sus și le-am spus să aleagă o carte (erau tot felul de desene interesante pe cartonașe). Aceasta trebuia să redea o situația din viața lor sau un principiu de viață.

Fiecare a ales: dintre ei, vreo 4, deși au ales, nu au explicat, doar au arătat ce i-a impresionat. Dar chiar și cei care au tăcut la început de drum, pe parcurs s-au deschis și am reușit să comunicăm. Fetița care nu a scos niciun cuvânt, la finalul taberei, pe cartea de amintiri, mi-a scris în franceză: *Îmi veți lipsi. O să-mi fie dor de dv.*

Uneori, oameni care nu au nimic de-a face unii cu alții, puși în același context, pot să-și scoată ochii sau pot să devină una.

Sunt fericită pentru dedicația unei tinere studente la medicină din Spania, care și-a cerut scuze că se exprimă atât de greu în română, dar m-a rugat să înțeleg dincolo de cuvintele ei stângace (nu mi s-au părut deloc, ce să vrei mai mult decât atât?):

*Vreau să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a creat o făptură minunată precum ești tu. Tot binele pe care îl faci e incredibil și mă bucur că Dumnezeu te-a ales pe tine pentru a realiza această lucrare: cuvintele tale pot salva vieți.*

Cred eu că se referea și la faptul că nu am lăsat pe nimeni în urmă pe trasee dificile și am încurajat fiecare copil care spunea că nu mai poate să ajungem la obiectele de geocaching sau la stânca de rappel ori pe traseul spre fantastica Tamina, o cascadă de care prea puțini au auzit… Dar mai cred că se referea și la faptul că, dacă observam că cineva e dezamăgit sau are o nostalgie, reușeam să-i schimb starea: e destulă vreme de tristețe acasă. În excursie, e cazul să ne bucurăm, nu?

Le-am spus copiilor mei *Pestriții* pentru că erau din atâtea locuri și, în acealași timp, erau atât de asemănători. Mi-am amintit de prepelițe și mai ales de Sandy, al lui Al. Brătescu Voinești. Adevărul este că atunci când ai grijă de cineva și vede lucrul acesta, se dezvoltă. Dacă se încăpățânează să facă doar ce-i pare lui corect, s-ar putea să rămână fără o aripă.

Pestriții mei au reușit nu numai să-și folosească aripile, ci și să mai facă rost de altele – ne tot împrumutam aripile de la unii la alții, la greu.

2

Pentru când durerea bate la ușă

Râdem noi, glumim, dar când ne așteptăm mai puțin vine un diagnostic. Țin minte când mama a fost nevoită să se întoarcă din Suedia pentru că doctorul i-a spus: *Aveți cancer*. Și-a zis: *Cum să mor, mamă, departe de casă? Trebuie să vin acasă.* Nu, nu a murit pentru că lupta cu cancerul are și sorți de izbândă în mai multe situații:

  • dacă lupți
  • dacă folosești și oferta medicală și alte idei naturiste (nu numai una dintre ele!)
  • dacă ai un scop pentru care să te ții cu dinții de viață
  • dacă te rogi
  • dacă nu ți-ai terminat misiunea pe pământ
  • dacă l-ai descoperit la timp
  • dacă nu dai înapoi de la a crede în minuni

Ultimii ani mi-au fost marcați de prieteni bolnavi de cancer. Ultimul caz m-a topit. De 10 ani, cel mai vesel coleg al meu așteaptă să devină tată. Acum, când soția mai are 7 luni până să nască gemenii, el face chimioterapie pentru că are o boală agresivă. (Da, aș zice eu, așa, deodată, ca una care a trecut pe la multe spitale pentru a îmbrățișa bolnavii, orice necaz ai avea, dacă ești sănătos, fă-ți suferința să tacă și bucură-te de viață.)

Unora dintre noi li se întâmplă lucruri rele și cei mai mulți nu știu ce se întâmplă în spatele acestor nenorociri. Specialiștii spun că doar 25 % dintre cancere au drept cauză stilul de viață neglijent, 5 % sunt genetice, celelalte 70 % lovesc aleatoriu, neexistând o explicație coerentă pe care să o oferi sărmanului pacient care poate a trăit mâncând sănătos, fără să fumeze sau să se atingă de alte droguri. O posibilă explicație pentru lupta aceasta crâncenă în care suntem implicați cu toții din momentul în care ni se pune un diagnostic dureros este următoarea întâmplare:   

Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi* de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor şi s-a înfăţişat înaintea Domnul. Domnul a zis Satanei: „De unde vii?” Şi Satana a răspuns* Domnului: „De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el*. Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană* şi curat la suflet. El se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău. El se ţine tare** în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd† fără pricină. Şi Satana a răspuns Domnului: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui.

Dar ia întinde-Ţi* mâna şi atinge-Te de oasele** şi de carnea lui, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.

Domnul* a zis Satanei: „Iată, ţi-l dau pe mână: numai cruţă-i viaţa. Şi Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea, din talpa* piciorului până în creştetul capului. Şi Iov a luat un ciob să se scarpine şi a şezut pe cenuşă*

Nevastă-sa i-a zis: „Tu rămâi* neclintit** în neprihănirea ta! Blestemă pe Dumnezeu şi mori! Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce, primim* de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul?” În toate** acestea, Iov n-a păcătuit† deloc cu buzele lui.

Aș dori ca, după ce am intrat în intimitatea acestei scene, să scoatem ideile principale pentru că ele ne pot fi de folos în momentele în care noi sau cineva drag trecem/trece prin asemenea situații:

  1. discuțiile dintre Dumnezeu și fiii Săi sunt frecvente și sunt convinsă că de cele mai multe ori ele se ocupă de binele nostru;
  2. fiii lui Dumnezeu au venit și s-au înfățișat înaintea Lui… și a venit și Satana. Într-un fel, pare că unii fac parte dintr-o categorie, în vreme ce Satana face parte din alta, însă chiar și așa: de vreme ce are acces în incintă împreună cu ei demonstrează că Satana este acceptat, așa cum orice om deosebit lasă să fie în jurul său chiar și dintre cei mai puțin de treabă, special pentru a-i întoarce pe calea cea dreaptă. Așa cum într-o școală sunt pe lângă cei buni și derbedei, într-o familie sunt pe lângă cei iubitori și cei ce strică bunul ei nume.
  3. Dumnezeu i se adresează lui Satana, pentru că știe că el se plimbă, el cutreieră – aceasta este o lecție pentru noi. Niciunul nu este scutit de prezența celui rău pentru că se află pe vreun vârf de munte sau ascuns pe vreo insulă, ori după vreo stâncă la mare. Satana cutreieră și încearcă să debusoleze pe oricare dintre noi.
  4. Dumnezeu Se laudă cu ceva în acest univers. Nu cu perle, nu cu bogății, nu cu ceea ce are și noi nu vom avea niciodată, ci cu oameni ca Iov. Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet. El se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău. El se ţine tare** în neprihănirea lui şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină.” Poate că ar trebui să citim această caracterizare în fiecare dimineață, atunci când plecăm spre locul de muncă pentru a ne reaminti să fim asemenea lui Iov, pentru că doar un astfel de om este bucuria lui Dumnezeu și mai ales un astfel de om se pune în postura de a fi apărat de Dumnezeu, indiferent prin ce va trece…
  5. Satana este impertinent și cere îmbolnăvirea omului până la pragul de pierdere a vieții. Spunem greșit: *dacă Domnul a vrut așa…* *O vrea Domnul să-i aibă la El pe cei mai buni… * Greșit, fals… Cel care se joacă de-a haideți în gașca mea este Satana. Să înțelegem astfel cine ne e dușmanul și cum se desfășoară lucrurile.
  6. Durerile fizice de multe ori vin asupra noastră îngăduite de Dumnezeu, dar se are în vedere vindecarea noastră holistică. De aceea, când suntem năpădiți de o boală pe care nu am adus-o noi asupra noastră prin neglijență sau impertinență, ar trebui să avem încredere în ceea ce va veni, pentru că minunile sunt specialitatea lui Dumnezeu. De multe ori cedăm nervos și atunci boala se poate manifesta mult mai puternic, dar credința într-un Dumnezeu care e gata să ne salveze, să ne vindece este adevărata, singura cale prin care ar trebui să acționăm.
  7. Dacă aveți în jur persoane care vă descurajează încercând să vă ațâțe, să vă stârnească împotriva lui Dumnezeu pentru ceea ce este în viața dv, amintiți-vă că atitudinea cea mai potrivită este – nu primim numai binele, ci și răul pentru că El chiar știe cum să-l extragă din mâna noastră. Îl va lua mult mai repede decât ne imaginăm noi, dacă avem încredere în El, în schimb, dacă nu ne raportăm la El, rămâne singuri în fața vitregiilor vieții.

Acestea fiind zise, meditați asupra adevărurilor ce se află în spatele unei nenorociri care se abate asupra dv sau a unor prieteni. Spun asta pentru că m-am săturat de toate bolile prietenilor mei și, mai ales, pentru că cei mai mulți dintre ei au învins, iar doctorii le-au spus: *Mare v-a fost credința. Nu am crezut că scăpați.*

1

Mănăstirea Sucevița

Aflată în renovare, mănăstirea nu duce lipsă nici de vizitatori, nici de credincioși care să serbeze de toate pe pămantul sfințit. Locul este relaxant, atata doar că nu există toaletă pentru public, lucru destul de greu de digerat de părinții care au venit cu copii mici pentru a-i învăța despre Doamne-Doamne. Pe scări, spre ziduri nu se poate urca, în schimb poți vizita noul muzeu, deschis de puțină vreme, în care găsești lucruri ce te uimesc – de la hainele fețelor bisericești pană la cărțile spirituale ale vremilor de mult apuse și chiar pană la armele demult folosite.

Prin faptul că e mănăstire de măicuțe, Sucevița se remarcă prin curățenia desăvarșită și liniștea, ordinea, eleganța locului. Mana de femeie, dom*ne!

Răuvoitorii povesteau stand pe un buștean despre lacul din spatele mănăstirii pe care l-au secat în epocă, pe cand era mănăstirea de maici și … taici, și ceea ce au găsit acolo i-a determinat să-i despartă. Dar cine-i ia în seamă pe răuvoitori? Chiar dacă sunt din partea locului, chiar dacă au participat la deshumarea sutelor de copii avortați? Nici nu vreau să mă gandesc.

Religia nu este ceva ce fac sau se spune că fac niște călugări, ci este iubirea lui Dumnezeu pentru omul pierdut. Unde omul pierdut este fiecare dintre noi.

Sucevița este singura mănăstire pe care n-o vizitasem, dar acum am ajuns și la ea. De-acum aștept Catedrala Neamurilor.