0

Anita Shreve – Nuntă în decembrie

*Detest să mă simt neputincios* – spune Harrison, personajul principal al cărții. De fapt, pentru lucrul acesta luptă toți colegii de clasă, care se întâlnesc după 27 de ani – să nu se lase îngenuncheați de neputință. Iar aceasta nu este la nivelul împlinirii materiale sau al chemării profesionale, ci în domeniul sentimentelor, emoțiilor.

Acum, la noi e la modă să revii la iubirea dintâi. Aș putea enumera 50 de persoane care s-au recăsătorit cu persoana de care s-au îndrăgostit în liceu – așa de ușor de găsești pe Fb și, după 20 de ani de căsătorie, ți se pare simplu să schimbi partenerul cu cineva pentru care ai avut o pasiune cândva. Căci ceea ce ai acum nu mai este interesant, iar pentru cineva necunoscut parcă ți-ai pierdut interesul. Dar la noi nu pare nimic deosebit – nu avem cultul familiei *țesute* din timpul liceului, așa cum îl aveau americanii. Ei își găseau prietenul pe la 15-17 ani și cu el rămâneau toată viața, că le era sau nu bine, nu conta. Acesta era modelul, așa făceau cei mai mulți. (La noi, de regulă, rămâneai cu iubirea din facultate! 🙂 )

Eroii cărții sunt dintre acei americani care nu rămân cu iubirea din liceu, dar tocmai lucrul acesta îi macină. Faptul că se regăsesc după atâta vreme le dă posibilitatea să-și împărtășească simțămintele și să observe care a fost rostul lor în tot acest timp care înseamnă mai mult de jumătate din viață – pentru unii.

Concluzii?

  • fiecare vrea să creadă că este unic
  • durerea, văzută de aproape, este de nesuportat
  • o să-ți pară rău toată viața dacă nu inițiezi o conversație (chiar dacă atunci pe moment ai putea părea penibil)
  • e sexy să spui adevărul – e ca și când ai deschide gura larg pentru un sărut
  • a avea secrete față de cineva cu care ești într-o relație strânsă este complet neproductiv (mda, dar cât de prietenească este relația dintre părinte și copil, în așa fel încât să poți să te deschizi față de el, tu, omul mare…)
  • unii oameni nu se schimbă niciodată (probabil niciunul dintre noi nu ne schimbăm 🙂 , de ce să generalizăm în loc să arătăm cu degetul întâi spre noi? 🙂 )
  • uneori, copiii îți pot lua tot oxigenul. Oricum, creează haos pe care trebuie să știi să-l administrezi, dacă vrei să nu ajungi să-i acuzi pentru deranjul din viața ta

Este poate nedrept să ne începem viața cu starea de bebeluș și mai ales să ne-o continuăm 60 de ani, după ce 20 am fost sub imperiul furtunilor de hormoni. Poate că ar trebui să ne croim drumul cu înțelepciunea pe care o avem pe la 50 de ani, în împăcarea pe care o căpătăm la 55 și cu frenezia pe care ne-o dă cunoașterea de sine pe care o căpătăm la 40 de ani. Este nedrept să existe adolescența înainte de deciziile mari pentru că tot ceea ce este ea își pune amprenta pe noi și cărăm bagajele ei de-a lungul zecilor de ani pe care îi mai avem… pentru a vedea apoi că toate impresiile noastre, toate dorurile noastre erau baloane de săpun și ar fi trebuit să lăsăm totul deoparte și să fim fericiți cu ceea ce aveam, nu cu ceea ce am pierdut….

*Nuntă în decembrie* este o carte pentru nostalgici. Cel mai bine ar fi ca nostalgicii să aibă doar 25 de ani, nu 44, ca protagoniștii și să învețe din experiența altora, nu să vrea să se dea ei înșiși cu fruntea de pragul de sus… 🙂

 

Reclame
0

Luminița, mon amour – Cezar Paul-Bădescu

La Clubul de lectură de la Biblioteca Emil Gârleanu, unde particip în fiecare ultimă zi de joi, de la ora 10.30, am decis să citim această carte – elegant titlu, nu? Luminița, mon amour. Ceea ce pe prietenele mele le-a incitat, mailul care deschide cartea, pe mine m-a blazat. (Oare cum poate același lucru să producă efecte atât de diferite în noi? Bine, acum era vorba despre persoane diferite, dar sunt și situații când lucruri care cândva ți se păreau neînsemnate și tot tu apoi le găsești minunate sau fantastice și apoi le vezi îngrozitoare… Ei, stilurile acestea unice și schimbarea aceasta din noi! 🙂 )

După cum cartea este un fel de dezvăluire scrisă mai mult terapeutic, scopul ei – vă garantez – este pe noptierele tinerilor îndrăgostiți sau pe al cuplurilor codependente. Tinerii trebuie să o citească pentru a nu ajunge în această capcană, cuplurile – pentru a se rupe din acest circuit bolnav de *ia și dă-mi ce ai mai rău*. Nu este nimic științific. Dar, după ce intri în atmosfera aceea de cuplu în care fiecare e sincer – și în sentimente și în emoții și în durere – te arde palma: ai vrea să tragi una, pe rând, fiecăruia, să se trezească fiecare la realitate.

Pentru cei care au citit cartea, am o întrebare (da, sigur, sunt multe de discutat și mă gândeam să abordez fiecare subiect, dar nu am acum timp, poate vreodată le voi lua pe rând, la disecat, cu atât mai mult cu cât atât de multă lume e afectată de acest fenomen al… relațiilor disfuncționale din cauza unei boli psihice – nu neapărat grave!):

personajul feminin și-a hrănit boala pentru a-l lăsa pe cel masculin să fie un adevărat leu, tocmai pentru că era un timid și un neputincios în prezența altei femei (cum de a ales-o tocmai pe ea, o oarecare cu mult păr – și nu pe cap! 🙂  și a rămas cu ea, în ciuda condițiilor vitrege? 🙂 )

sau

el i-a alimentat boala prin faptul că i-a căutat leacul, drum spre ieșirea din tunel, fără să țină cont de repetatele ei răspunsuri: *nu mă ajuți cu nimic dacă faci asta!*?????

Nu mă interesează ce a vrut să spună scriitorul, ci ceea ce simte fiecare. Pentru că eu am cunoscut pe cineva care a zis: *La 18 ani aveam o părere atât de proastă despre mine încât mi-am dorit să găsesc pe cineva bolnăvicios, pe cineva fără personalitate, de care să am grijă toată viața, pe cineva care să aibă nevoie de mine, altfel nu mi-aș fi găsit rostul în lume…*

Culmea este că o parteneră de acest fel a găsit, dar între timp criza adolescenței disprețuite a trecut și el a devenit un om care ar fi putut muta munții, însă nu mai putea face nimic pentru că trebuia să țină în raza vederii persoana cu handicap (doar un mic neajuns psihic) pe care a ales-o în cel mai de neputință moment al vieții.

Ei, de-asta zic eu că e o carte care merită citită dacă ar trebui să treci pe la terapie – ori cu un psiholog ori cu un psihiatru. Poate nu mai dai banii medicilor, ci revii pe pământ, datorită acestui antimodel…

Succes.

0

Chimie perfectă – Simone Elkeles

*Oricât aș vrea, nu pot să-l uit. Am citit undeva că peștișorii aurii nu-și amintesc decât ce au făcut în ultimele cinci secunde. Îi invidiez. Amintirea lui Alex, iubirea mea față de el, mă vor urmări toată viața.*

Mărturia unei blonde – fată de zăpadă – cu privire la mexicanul care-a trecut prin viața ei, pentru că a făcut un pariu. Sau poate doar pentru că profesoara de chimie i-a pus împreună în bancă pentru a duce la capăt un proiect. Sau poate pentru că ea trebuia să învețe să nu mai disprețuiască oamenii din alte culturi, așa cum făceau cei din jurul ei. Sau poate pentru că e nevoie de oameni în viața noastră care să ne ajute să fim noi înșine, să fugim de teatrul pe care îl jucăm pentru a împlini nevoia celorlalți de perfecțiune.

Șefa majoretelor Brittany făcea să se alinieze planetele prin faptul că era prietena echipei de fotbal a liceului. Era scris în stele că ei trebuie să fie împreună. Dar până la stele, te împiedici de propria-ți inimă. Care nu este împovărată de tendințele tale, cât de bunătatea ta. Brittany voia să pară superficială în ochii colegilor, pentru ca nu cumva să se întrebe dacă acea profunzime pe care ar fi arătat-o vine din suferință… Și nu, ca adolescent nu vrei să se știe că suferi. Nu vrei să se știe că există durere în zilele tale. Sau insatisfacție. Și-apoi cu ce îi ajută pe ceilalți să afle că ai o soră paralizată pe care o iubești și pentru care te sacrifici? Mai bine să fii o poză care să placă tuturor și ei să nu-și pună întrebări cu privire la tine; iar din invidie să nici nu îndrăznească să se apropie de tine.

Fără ca această carte să fie originală, fără să fie ceva despre care să nu se mai fi auzit, este una dintre puținele cărți despre nevoile reale ale adolescenților. Fără lupi, vampiri sau strigoi. Deși, uneori, am putea să numim sentimentele de inadaptare – lup, vampir sau strigoi… 🙂

Ținând cont că acest cuplu *băiat rău, fată cuminte* constituie scheletul primului volum dintr-o trilogie, mă bucur să le spun celor care vor să știe cum este lumea în care vor intra – și nu lumea imaginară! – că au posibilitatea să găsească mai multe amănunte și pe net: http://www.perfectchemistrythebook.com și http://www.simoneelkeles.net

Lectură plăcută.

10

#Teapreciez – prima zi

Scurt pe doi: când tata era beat și intra în casă, fără nicio explicație o bătea pe mama, iar eu, ca un copil mai mare, sangvin și care semănam mamei, mă băgam între ei. Pentru impertinența mea, deși obosise de cât o bătuse pe ea, mă lua și pe mine la o rundă de pumni, palme, curele și izbituri, în așa fel încât la final era atât de obosit încât doar somnul îl mai putea salva. Se culca liniștit, sforăind într-o cameră, în vreme ce noi două ne lingeam rănile în camera cealaltă, eu întrebând-o cu reproș: De ce nu divorțezi?, ea răspunzându-mi cu un dramatism care-mi provoca silă: Pentru că-l iubesc.

Acestea au fost momentele copilăriei mele de când mă știu, faptul că mă duceam vânătă la școală nu intriga pe nimeni – copiii mai și cad, se spunea, pentru a nu se căuta un alt motiv, cel real! Cât am fost în clasele primare, mai fugeam de acasă și ne adăposteam la prieteni până adormea el, dar după clasa a V-a lucrurile erau serioase, trebuia să învăț, să fac teme, nu puteam lua pe fugă toate lucrurile, trebuia să rămân acolo și să înfrunt totul. Așa că nu mai plecam, încasam totul, el dormea și eu mă apucam de teme, după ce scriam o scrisoare lungă, plină de nu știu ce… scrisoare pe care o puneam într-un plic și a doua zi i-o întindeam tovarășei diriginte, fără măcar să-i explic ceva.

Cred că am scris cel puțin o sută de scrisori în cei patru ani. În același timp, cred că am fost persoana care a supărat-o cel mai mult pe diriga, de la faptul că mă ridicam în oră și cântam sau puneam întrebări care n-aveau nimic de-a face cu ora de franceză. Uneori, îi dădeau lacrimile și-mi striga: X, stai jos, ești imposibilă. Cred că de multe ori chiar îmi doream să aud această expresie. După ce o auzeam, mă linișteam și mă așezam, nu mai deranjam ora. Era dorința mea de a teroriza pe cineva, așa cum și eu eram terorizată acasă.

La ani după ce am terminat școala, m-am întâlnit cu diriga și i-am adus aminte că eu sunt imposibila care-i mulțumește pentru că nu ținea cont de nesimțirea ei. Mi-a zâmbit: Tu erai imposibilă în cel mai simpatic sens. Îți înțelegeam fiecare reacție, fiecare răutate. Pe cei de acum nu-i înțeleg și nu-i pot stăpâni. Mi-aș mai dori eu imposibili ca tine.

Cred că era ușor să mă ierte pentru că știa despre mine din scrisori. Cred că era ușor să mă ierte pentru că era mai tânără. Cred că era ușor să mă ierte pentru că eram atât de vânătă încât se vedea clar că am o suferință și nu o fac pentru a mă alinta.

Eu am ales-o pe diriga pentru a mă confesa pentru că mi s-a părut cea mai de încredere. Mă întreb dacă adolescenții de azi au un profesor în care să aibă încredere, un profesor către care să se ducă și să spună ceea ce cred și căruia să-i spună ce-i doare.

Vorbesc acum nu numai cu adolescenții care au necazuri în familie, ci și cu tinerii care au plecat de acasă, dar n-au reușit să rezolve dramele sau tragediile prin care au trecut: există oameni pe care să vă puteți baza? Căutați-i. Nu stați singuri. Durerile inimii sunt moarte sigură, te stingi și nu-ți dai seama de ce. Nu toți vor veni spre voi pentru a vă spune: Hei, tu ai o durere, despre ce e vorba?

Dimpotrivă, mulți nu văd, mulți nu vor observa asta niciodată. De aceea trebuie să-i căutați voi. Iar îndemnul meu este acesta – căutați-i. În primul rând pentru că aveți nevoie de ei, în al doilea rând pentru că au nevoie de voi. Da, omul are nevoie să facă bine și, pentru că prea o ducem ca-n Rai toți, ni se pare că nu mai avem niciun rost pe lume. Dar chiar o ducem ca-n Rai? Câte iaduri ascund Raiurile noastre?

Simțeam nevoia, odată cu acest început de octombrie, să spun #Teapreciez, dirigintei mele Florica Masay, singura care m-a cocoloșit, iertându-mă fără să-mi cer iertare, suferind din cauza mea, deși existența ei mă făcea să fiu fericită.

…….

Vorbesc acum direct cu cei care citesc articolele mele și au blog – dacă simțiți nevoia să vă alăturați acestei idei, de a aprecia pe cineva pentru cât a însemnat în viața voastră, vă rog, după scrierea articolului, așezați-l și la mine la comentarii, pentru că mi-aș dori foarte mult să vă cunosc, din acest punct de vedere.

De asemenea, vorbesc direct cu cei care mă citesc, fără a avea blog: dacă vi se pare că aveți ceva de spus cuiva care v-a fost alături într-un moment greu, mergeți direct, scrieți o scrisoare sau, dacă aveți nevoie de ajutorul meu, să scriu pentru voi, trimiteți-mi un mesaj la despresufletulmeu@yahoo.com. Mă voi alătura vouă și vom redacta ceva care să arate câtă importanță a avut persoana respectivă.

Cred că nemulțumiri sunt cu miile în lumea asta, dar despre bucurii vorbim prea puțin. Așa că în această lună, voi spune #Teapreciez, atât celor din trecutul meu, cât și celor pe care îi întâlnesc întâmplător. Ei, da, vreau ca lumea să fie un loc al zâmbetului și satisfacției, ajung comentariile dificile, interminabile și fără rezolvări pe care le văd peste tot.

#Teapreciez, drag om fără chip care treci pe aici, de mai mult timp sau de curând, și care citești ceea ce scriu eu, cu drag.

P. S. Aprecierile nu sunt de ieri, de azi. Și nu sunt descoperite numai de unii… Toți avem nevoie să le rostim și să le auzim. Mulțumesc, M, pentru că mi-ai oferit linkul spre blogul tău pentru a se vedea că dintotdeauna a existat în om această dorință…

https://miara20.wordpress.com/tag/te-apreciez/

2

Pentru când durerea bate la ușă

Râdem noi, glumim, dar când ne așteptăm mai puțin vine un diagnostic. Țin minte când mama a fost nevoită să se întoarcă din Suedia pentru că doctorul i-a spus: *Aveți cancer*. Și-a zis: *Cum să mor, mamă, departe de casă? Trebuie să vin acasă.* Nu, nu a murit pentru că lupta cu cancerul are și sorți de izbândă în mai multe situații:

  • dacă lupți
  • dacă folosești și oferta medicală și alte idei naturiste (nu numai una dintre ele!)
  • dacă ai un scop pentru care să te ții cu dinții de viață
  • dacă te rogi
  • dacă nu ți-ai terminat misiunea pe pământ
  • dacă l-ai descoperit la timp
  • dacă nu dai înapoi de la a crede în minuni

Ultimii ani mi-au fost marcați de prieteni bolnavi de cancer. Ultimul caz m-a topit. De 10 ani, cel mai vesel coleg al meu așteaptă să devină tată. Acum, când soția mai are 7 luni până să nască gemenii, el face chimioterapie pentru că are o boală agresivă. (Da, aș zice eu, așa, deodată, ca una care a trecut pe la multe spitale pentru a îmbrățișa bolnavii, orice necaz ai avea, dacă ești sănătos, fă-ți suferința să tacă și bucură-te de viață.)

Unora dintre noi li se întâmplă lucruri rele și cei mai mulți nu știu ce se întâmplă în spatele acestor nenorociri. Specialiștii spun că doar 25 % dintre cancere au drept cauză stilul de viață neglijent, 5 % sunt genetice, celelalte 70 % lovesc aleatoriu, neexistând o explicație coerentă pe care să o oferi sărmanului pacient care poate a trăit mâncând sănătos, fără să fumeze sau să se atingă de alte droguri. O posibilă explicație pentru lupta aceasta crâncenă în care suntem implicați cu toții din momentul în care ni se pune un diagnostic dureros este următoarea întâmplare:   

Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi* de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor şi s-a înfăţişat înaintea Domnul. Domnul a zis Satanei: „De unde vii?” Şi Satana a răspuns* Domnului: „De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el*. Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană* şi curat la suflet. El se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău. El se ţine tare** în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd† fără pricină. Şi Satana a răspuns Domnului: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui.

Dar ia întinde-Ţi* mâna şi atinge-Te de oasele** şi de carnea lui, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.

Domnul* a zis Satanei: „Iată, ţi-l dau pe mână: numai cruţă-i viaţa. Şi Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea, din talpa* piciorului până în creştetul capului. Şi Iov a luat un ciob să se scarpine şi a şezut pe cenuşă*

Nevastă-sa i-a zis: „Tu rămâi* neclintit** în neprihănirea ta! Blestemă pe Dumnezeu şi mori! Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce, primim* de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul?” În toate** acestea, Iov n-a păcătuit† deloc cu buzele lui.

Aș dori ca, după ce am intrat în intimitatea acestei scene, să scoatem ideile principale pentru că ele ne pot fi de folos în momentele în care noi sau cineva drag trecem/trece prin asemenea situații:

  1. discuțiile dintre Dumnezeu și fiii Săi sunt frecvente și sunt convinsă că de cele mai multe ori ele se ocupă de binele nostru;
  2. fiii lui Dumnezeu au venit și s-au înfățișat înaintea Lui… și a venit și Satana. Într-un fel, pare că unii fac parte dintr-o categorie, în vreme ce Satana face parte din alta, însă chiar și așa: de vreme ce are acces în incintă împreună cu ei demonstrează că Satana este acceptat, așa cum orice om deosebit lasă să fie în jurul său chiar și dintre cei mai puțin de treabă, special pentru a-i întoarce pe calea cea dreaptă. Așa cum într-o școală sunt pe lângă cei buni și derbedei, într-o familie sunt pe lângă cei iubitori și cei ce strică bunul ei nume.
  3. Dumnezeu i se adresează lui Satana, pentru că știe că el se plimbă, el cutreieră – aceasta este o lecție pentru noi. Niciunul nu este scutit de prezența celui rău pentru că se află pe vreun vârf de munte sau ascuns pe vreo insulă, ori după vreo stâncă la mare. Satana cutreieră și încearcă să debusoleze pe oricare dintre noi.
  4. Dumnezeu Se laudă cu ceva în acest univers. Nu cu perle, nu cu bogății, nu cu ceea ce are și noi nu vom avea niciodată, ci cu oameni ca Iov. Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet. El se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău. El se ţine tare** în neprihănirea lui şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină.” Poate că ar trebui să citim această caracterizare în fiecare dimineață, atunci când plecăm spre locul de muncă pentru a ne reaminti să fim asemenea lui Iov, pentru că doar un astfel de om este bucuria lui Dumnezeu și mai ales un astfel de om se pune în postura de a fi apărat de Dumnezeu, indiferent prin ce va trece…
  5. Satana este impertinent și cere îmbolnăvirea omului până la pragul de pierdere a vieții. Spunem greșit: *dacă Domnul a vrut așa…* *O vrea Domnul să-i aibă la El pe cei mai buni… * Greșit, fals… Cel care se joacă de-a haideți în gașca mea este Satana. Să înțelegem astfel cine ne e dușmanul și cum se desfășoară lucrurile.
  6. Durerile fizice de multe ori vin asupra noastră îngăduite de Dumnezeu, dar se are în vedere vindecarea noastră holistică. De aceea, când suntem năpădiți de o boală pe care nu am adus-o noi asupra noastră prin neglijență sau impertinență, ar trebui să avem încredere în ceea ce va veni, pentru că minunile sunt specialitatea lui Dumnezeu. De multe ori cedăm nervos și atunci boala se poate manifesta mult mai puternic, dar credința într-un Dumnezeu care e gata să ne salveze, să ne vindece este adevărata, singura cale prin care ar trebui să acționăm.
  7. Dacă aveți în jur persoane care vă descurajează încercând să vă ațâțe, să vă stârnească împotriva lui Dumnezeu pentru ceea ce este în viața dv, amintiți-vă că atitudinea cea mai potrivită este – nu primim numai binele, ci și răul pentru că El chiar știe cum să-l extragă din mâna noastră. Îl va lua mult mai repede decât ne imaginăm noi, dacă avem încredere în El, în schimb, dacă nu ne raportăm la El, rămâne singuri în fața vitregiilor vieții.

Acestea fiind zise, meditați asupra adevărurilor ce se află în spatele unei nenorociri care se abate asupra dv sau a unor prieteni. Spun asta pentru că m-am săturat de toate bolile prietenilor mei și, mai ales, pentru că cei mai mulți dintre ei au învins, iar doctorii le-au spus: *Mare v-a fost credința. Nu am crezut că scăpați.*

3

Articulo(-)ruginoza

Proful de spinning: Aveți grijă de articulații. Asta nu e vreme pentru blugi tăiați, nici la genunchi, nici mai sus, nici mai jos. Și cu atât mai puțin de pantaloni până la gleznă, fără șosete sau cu șosete discrete 🙂 . Și nu uitați de extremități: acoperite și mai ales încălzite.

Articulații și extremități. Nu uitați că nu sunteți roboți, ci aveți niște încheieturi care, dacă încep să scârțâie, vă fac să chițăiți. De durere.

#MSMdelaSecom #Articuloruginoza #MSM750mg #parentingpr #secom #secomromania #articulatii #viatadeblogger #menssanaincorporesano #stildeviata #viatasanatoasa #momblogger #blogger #catalogulprovocarilormoderne

1

Dragoș Barbălată – Lead your life

Nu mă întrebați pe ce pagină de net am găsit evenimentul… Că era gratuit nu a contat foarte mult, cat că era peste drum de casă… (în sensul că eu merg și la evenimente la care plătesc, fără să-mi pese că arunc banii 🙂 , dacă subiectul acela chiar mă interesează.)

Mie, care îmi plac mai mult cărțile (nu decat oamenii, ci decat manifestările exaltate ale oamenilor 🙂 ), nu-mi place comportamentul de tip: *Sunteți pregătiți?* (cu strigăt, ca la trupele de rock)… *De cand ne-am născut!* (săracii, și ei veniseră acolo pentru că sunt praf! Dar trebuie să joace un rol!).

Însă seminarul m-a încantat.

A existat un test de 16 întrebări care să scoată în evidență cat de multă energie (fizică, mentală, spirituală, emoțională) ai… sau ai pierdut… Aveam doar 5 semnale de alarmă – deci un scor bun, însă mi-a atras atenția faptul că unul dintre cele 5 reprezintă totuși problema mea cea mare – *există un decalaj imens între ceea ce e important pentru mine și ceea ce fac efectiv…*

Și da, chiar dacă-s doar 5 probleme – față de alții care aveau 14! – trebuie neapărat să fac și eu o schimbare. O caut.

Trebuie să recunosc – deși am participat la mai multe seminare de acest gen, deși credeam că nu mai există nimic nou – mi-a fost de mare folos să văd pe tablă formula care m-a mobilizat serios…

*Recompensă minus durere trebuie să fie mai mare decat frica de a face ceva…* – doar atunci te vei mișca…

Cred că acesta va fi noul moto al vieții mele… Doar cand voi realiza cat de mare e recompensa, voi învinge frica… 🙂

Eu vă recomand să treceți pe la evenimentele organizate de DB… Merită!