Posts Tagged ‘Editura Trei’

Jonas Jonasson – Bărbatul de 100 de ani…

…care a sărit pe fereastră și a dispărut. Editura Trei.
Când mi-am propus să citesc literatură suedeză în luna aprilie, odată cu Nano Camp, am făcut-o datorită acestei cărți. Aflasem despre ea că în 2010 a fost cea mai bine vândută carte a Suediei, cam 6 milioane de exemplare, rapid s-a făcut și film după ea (am văzut filmul, dar nu are farmecul cărții!) și înțelesesem istoria scriitorului cărții: după o carieră lungă de jurnalist, consultant media și producător TV, JJ a decis să înceapă o altă viață. Se mută pe malul Lacului Lugano, din Elveția, aproape de granița italiană, și produce acest fenomen de piață suedez…
Cartea este despre Allan, un bătrân de 100 de ani, genul lui Forrest Gump, dar mai mut și mai subtil decât acesta. Trecând prin mâna controversatului Bernhard Lundborg, specialist în biologie rasială, care decide că unul ca Allan nu are dreptul să se reproducă pentru că nu e perfect, Allan se bucură de viață mai departe pentru că este atașat profund de dinamita lui care sare în aer și îl răzbună sau îi aduce contracte cu fel de fel de firme.
Incult, dar calculat, total apolitic, se implică totuși în cele mai dificile momente ale secolului XX, fiind alături de Franco, Stalin, Truman sau Mao, așa cum și tatăl său a fost lângă Faberge și un ou de-al acestuia, ajuns în Suedia a fost complet desconsiderat, pentru că cine știa despre importanța creației lui *Fabe*?
Punctul forte al cărții este rapiditatea cu care se întâmplă totul, deși personajele principale au 100 de ani, 70, iar celălalt e … mort. Pentru cei care scriu, volumul este un exemplu de conciziune și mai ales de ceea ce înseamnă să ai de spus o sumedenie despre lucruri care par a nu putea fi descrise și care-ți ocupă totuși 460 de pagini.
Da, zâmbiți, cartea are cel puțin 3 observații hâtre pe pagină. Vă va însenina fiecare minut cât o veți păstra deschisă în fața dv.
Pe de altă parte, zâmbetul va fi și amar, și trist, și dureros, și disperat.
Allan făcea totul conform principiului mamei lui: Lucrurile sunt cum sunt și vor fi cum vor fi. *Asta înseamna printre altele că nu trebuie să faci prea mare caz de nimic. Mai ales dacă n-ai încotro. Când a venit telegrama despre moartea tatălui, Allan s-a comportat potrivit tradiției din familie: s-a pus pe tăiat lemne, chiar dacă le-a tăiat poate mai tăcut și mai încet decât de obicei. Atunci când i-a venit timpul mamei să se ducă, el a scos-o din casă, a așezat-o în dricul care aștepta afară, iar Allan a rămas în picioare, în bucătărie, urmărind totul pe fereastră. Și-apoi a șoptit ca să nu audă decât el: La revedere, mamă. Și cu asta și-a încheiat un capitol din viață.
Acum înțelegeți de ce unii oameni, din Scandinavia sau din oricare altă parte se poartă astfel? Pentru că ei cred că așa e bine, că așa este înțelept. Că așa este.
Urmăriți-l pe Allan cum se distrează în felul lui redus, lipsit de cuvinte și veți fi fericiți că ați descoperit o carte – document, atât despre inima unei categorii de oameni pentru care el este prototip, dar și o carte – monument, în care se îmbină atât de multe tehnici de scriere încât ar putea fi un manual pentru cei ce aspiră la titlul de *scriitor român*.