2

Arta visării – Lucy Keating

Titlul acesta mă face să-mi doresc să revin cu un articol care să vorbească despre experiențele noastre de zi cu zi, referitoare la visare – cea cu ochii deschiși și cea din timpul somnului.

Deocamdată, aș dori să vorbesc despre cartea de la Editura Trei, din colecția Fiction Connection. Se ia o fată a cărei mamă a părăsit-o pentru a fi primatolog și se urmărește viața ei – ce este ciudat, doar sunt sute de mii de astfel de persoane? Diferența e dată de aspectul nopții – visează același băiat, alături de care își petrece timpul în cel mai interesant mod, de la călătorii la emoții. Clipa de năvală a problemelor este aceea când îl întâlnește pe acest Max, stă față în față cu el și … trebuie să decidă – îl lasă să rămână alături de minunata lui prietenă, acceptă să-l piardă, face ceva pentru a întrerupe visul permanent în care este alături de el?

O carte nu numai pentru adolescenți, ci și pentru cei care au rămas captivi într-o lume din trecut, o lume în care au fost fericiți și care a fost aruncată în aer acum – o carte din care înțelegi ce trebuie făcut pentru a trăi cu adevărat și la ce sunt bune visele…

Reclame
0

Lauren Frankel – Adevăr sau provocare

Ori copilul meu nu mi-a povestit nimic, ori în școala lui nu au fost cazuri de violență – nici verbală, nici fizică. Atunci când aud sau citesc prin reviste cât de dificile sunt situațiile în care sunt puși anumiți copiii, de la cea mai mică vârstă, sunt complet uluită – de ce se întâmplă toate astea?

Cartea apărută la Editura Trei în colecția Young (cred că orice copil de peste 14 ani ar putea să o citească, deși unii ar declara că nimeni nu ar trebui să o citească 🙂 . Părerea mea însă este că trebuie să fie pregătiți pentru viața în care vor intra copiii, nu ținuți în puful iluzoriu…) – Adevăra sau provocare – este una care dovedește că întâmplările delicate nu apar acum, ci au existat de-a lungul generațiilor.

După cum spune o eroină, spre final, când lucrurile atât de dificile ajung la un liman – dar nu cel așteptat!: *Am început să mă gândesc mai mult la hărțuire și-am observat ceva despre care nu vorbește nimeni. Nu se-ntâmplă numai între adolescenți sau copiii mici. Nu, e peste tot și în toate, atât în rândul adulților, cât și între noi. La televizor. Între politicieni. La comedianți. Când i se pune cuiva piedică, toată lumea râde. Atunci când un cântăreț e făcut cu ou și cu oțet, membrul juriului din cadrul emisiunii de talente este considerat sincer 😦 , iar când un congressman îl face pe președinte mincinos – toată lumea vrea să vadă scena. E în dramă. În insulte. În faptul că lumea se bucură văzându-i pe alții umiliți. Adulții se adună buluc să o bârfească pe fata care dă din fund la televizor. *A fost patetic. A fost scârbos. Mi-e milă de maică-sa. S-a dovedit a fi așa o dudă. Pun pariu că-și dorea să fi murit.*

Și eu mi-aș fi dorit să fi murit, însă mă întreb dacă aș fi putut să dau vina pe ei. Dacă este prezentă în toate, peste tot, cum ar fi putut cineva să-i reziste?

Descoperind noi feluri de a fi diferită, de a lupta împotriva curentului, am ajuns să duc mai departe o altă poveste.*

Punctul forte al cărții este modul în care scriitoarea intră în tumultul de sentimente al unui adolescent, reușind să redea trăirile intense pe care unii părinți nu le bănuiesc în interiorul copiilor lor. Iată de ce ar fi o carte bună și pentru părinți.

 

0

Jonas Jonasson – Bărbatul de 100 de ani…

…care a sărit pe fereastră și a dispărut. Editura Trei.
Când mi-am propus să citesc literatură suedeză în luna aprilie, odată cu Nano Camp, am făcut-o datorită acestei cărți. Aflasem despre ea că în 2010 a fost cea mai bine vândută carte a Suediei, cam 6 milioane de exemplare, rapid s-a făcut și film după ea (am văzut filmul, dar nu are farmecul cărții!) și înțelesesem istoria scriitorului cărții: după o carieră lungă de jurnalist, consultant media și producător TV, JJ a decis să înceapă o altă viață. Se mută pe malul Lacului Lugano, din Elveția, aproape de granița italiană, și produce acest fenomen de piață suedez…
Cartea este despre Allan, un bătrân de 100 de ani, genul lui Forrest Gump, dar mai mut și mai subtil decât acesta. Trecând prin mâna controversatului Bernhard Lundborg, specialist în biologie rasială, care decide că unul ca Allan nu are dreptul să se reproducă pentru că nu e perfect, Allan se bucură de viață mai departe pentru că este atașat profund de dinamita lui care sare în aer și îl răzbună sau îi aduce contracte cu fel de fel de firme.
Incult, dar calculat, total apolitic, se implică totuși în cele mai dificile momente ale secolului XX, fiind alături de Franco, Stalin, Truman sau Mao, așa cum și tatăl său a fost lângă Faberge și un ou de-al acestuia, ajuns în Suedia a fost complet desconsiderat, pentru că cine știa despre importanța creației lui *Fabe*?
Punctul forte al cărții este rapiditatea cu care se întâmplă totul, deși personajele principale au 100 de ani, 70, iar celălalt e … mort. Pentru cei care scriu, volumul este un exemplu de conciziune și mai ales de ceea ce înseamnă să ai de spus o sumedenie despre lucruri care par a nu putea fi descrise și care-ți ocupă totuși 460 de pagini.
Da, zâmbiți, cartea are cel puțin 3 observații hâtre pe pagină. Vă va însenina fiecare minut cât o veți păstra deschisă în fața dv.
Pe de altă parte, zâmbetul va fi și amar, și trist, și dureros, și disperat.
Allan făcea totul conform principiului mamei lui: Lucrurile sunt cum sunt și vor fi cum vor fi. *Asta înseamna printre altele că nu trebuie să faci prea mare caz de nimic. Mai ales dacă n-ai încotro. Când a venit telegrama despre moartea tatălui, Allan s-a comportat potrivit tradiției din familie: s-a pus pe tăiat lemne, chiar dacă le-a tăiat poate mai tăcut și mai încet decât de obicei. Atunci când i-a venit timpul mamei să se ducă, el a scos-o din casă, a așezat-o în dricul care aștepta afară, iar Allan a rămas în picioare, în bucătărie, urmărind totul pe fereastră. Și-apoi a șoptit ca să nu audă decât el: La revedere, mamă. Și cu asta și-a încheiat un capitol din viață.
Acum înțelegeți de ce unii oameni, din Scandinavia sau din oricare altă parte se poartă astfel? Pentru că ei cred că așa e bine, că așa este înțelept. Că așa este.
Urmăriți-l pe Allan cum se distrează în felul lui redus, lipsit de cuvinte și veți fi fericiți că ați descoperit o carte – document, atât despre inima unei categorii de oameni pentru care el este prototip, dar și o carte – monument, în care se îmbină atât de multe tehnici de scriere încât ar putea fi un manual pentru cei ce aspiră la titlul de *scriitor român*.