0

Formula miraculoasă pentru relația părinte-dascăl

Am o prietenă în SUA care-mi spune că cel mai folosit instrument în educația copilului ei este … un bidon de detergent. Acesta se numește 409, un nume cam ciudat, e drept, aproape fără explicație. Fiecare nume de produs de pe piață are o noimă, dar 409, ce ar putea fi?

Citind cu atenţie eticheta, ea a descoperit o posibilă explicaţie a acestui nume. Cu litere mici, deasupra uriaşului 409, este scris cuvântul „formula”. Oare producătorii îşi luaseră ca ţintă să creeze un detergent superior? Să fi încercat ei 408 formule mai înainte de a se declara, în sfârşit, satisfăcuţi? Habar n-are dacă este adevărat lucrul acesta sau nu, dar i-a venit ideea ca, de câte ori copilul ei este tentat să renunțe la a duce ceva la capăt, să-i arate produsul. (evident, sticla e goală, este o mamă responsabilă, care știe că orice copil ar fi tentat să guste din ceva care curge!)

Și, de fiecare dată, ea începe discursul: Dacă cei care au inventat acest detergent s-ar fi oprit la formula 408 şi ar fi declarat: „Este imposibil să iasă ceva bun din asta”?

Să fiu sinceră, plângerile cele mai dese care vin dispre părinți sunt – Nu ne împăcăm cu cadrele didactice. Dacă noi, oamenii mari nu reușim asta, cum să reușească cei mici?

Cred că e cazul să găsim un ambalaj de 409 și să-l punem în fața celor două tabere – părinți și educatori și în felul aceasta să se facă odată pace, pentru că și unii și ceilalți vor un singur lucru: binele copiilor. Atunci, de ce atâta zâzanie între ei?

Grădinița 2.0 este un eveniment care vrea să aducă miracolul în prezent –  adică despre cum fi armonie în relația dascăl-părinte pentru binele copilului? Cum comunicăm și cum nu scoatem din context comportamente, și emoții. Cum continuăm acasă învățarea? Cum găsim soluții, nu vinovați? Cum creăm comunități de părinți și de dascăli?

Pe ultima sută de metri, mai multe amănunte aici.

 

0

Grădinița 2.0 – Oana Moșoiu, Elena Lotreann, Oana Moraru

GRĂDINIȚA 2.0: EVENIMENT DEDICAT GRĂDINIȚELOR PUBLICE ȘI RELAȚIEI CU FAMILIA ȘI COMUNITATEA

Conferința  va avea loc sâmbătă, 15.02, la Impact Hub Floreasca, de la 09:00

Oana Moșoiu, Elena Lotrean și Oana Moraru vor vorbi în cadrul evenimentului

Evenimentul va fi dedicat exclusiv directorilor și educatorilor din grădinițele publice

Această ediție vizează legătura strânsă dintre educația timpurie, familie și comunitate

Ediția a 2-a evenimentului Grădinița 2.0: Educația timpurie, familia și comunitatea va dezbate şi propune practici de integrare a educației timpurii în contextul familiei și al comunității – doi actori cheie în procesul educațional de calitate. Evenimentul le are ca invitate pe Oana Moraru, Oana Moșoiu şi Elena Lotrean, experte în educaţie care promovează colaborarea permanentă dintre cadrul didactic şi părinte, pentru că ceea ce copilul dezvoltă la gradiniţă este bine să fie continuat acasă, în relaţia directă dintre părinte şi copil.

Conferinţa va avea loc pe 15.02, la Impact Hub Floreasca, la 09:00 și va fi dedicată directorilor și cadrelor didactice din grădinițele publice, care pot avea acces gratuit la eveniment, pe baza inscrierii pe www.gradinita20.ro.

Ca liant între gradiniţă şi părinte, Kinderpedia organizează această a doua ediţie a evenimentului Grădinița 2.0: Educația timpurie, familia și comunitatea pentru a aduce noi soluţii de susţinere a copiilor în dezvoltare, prin integrarea celor mai importante aspecte din viaţa lor – gradiniţa şi timpul de calitate din familie.

 „Ca părinte, înțeleg că cel mai valoros dar pe care i-l pot face copilului meu este timpul petrecut împreună. Pentru ca acest timp să fie de calitate și cu rezultate durabile, cel mai important partener al meu este dascălul, care îl îndrumă și îl încurajează în fiecare zi. Ca antreprenor, aș vrea să ofer cât mai multor părinți darul comunicării cu grădinița și șansa de a contribui semnificativ la viitorul copiilor lor.”  Evelina Necula, Co-fondatoare Kinderpedia.

Oana Moraru, Oana Moșoiu si Elena Lotrean invitatele conferintei

Primul panel al evenimentului aduce împreună nume sonore din zona educației. Oana Mosoiu, lector universitar, doctor în Științele Educației, titulară a numeroase cursuri la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, va aduce în discuție rolul familiei în educație în etapa preșcolară. Elena Lotrean, fondator al Școlii Primare Româno-Finlandeze din Sibiu și Consul onorific al Finlandei la Sibiu, va prezența legăturile grădiniței cu comunitatea și exemple practice din metodologia finlandeză. Oana Moraru, consultant educațional, fondatoarea Școlii Helikon va vorbi despre evoluția copilului în etapa preșcolară și cum urmărim progresul.

”Fiecare zi de grădiniță este puternic legată de viața copilului în familie. La această vârstă, relația familie – grădiniță constituie un continuum, iar cele două contexte au nevoie să ”comunice” prin multe variabile comune care devin un fundament pentru formarea rutinelor și, treptat, a competențelor.” afirma Lect. Univ. Dr. Oana Moșoiu.

gradi

0

Maja Lunde – Istoria albinelor

Ar trebui să existe un proverb care să te învețe *Lasă o noapte să treacă peste cartea citită și apoi vorbește despre ea* sau cel puțin să țin eu cont de această zicere, dacă doar eu o dau în bară cu părerile despre cărți *la cald*.

Romanul Istoria albinelor este interesant construit datorită celor trei perspective – din trei secole diferite, vorbesc experiențele a doi bărbați și o femeie, ale cărora vieți au fost cusute cu ață de polen de către micile făcătoare de miere. Cea care trăiește în anul ce se apropie de 2100, Tao, aduce povestea cea mai tristă, mai luptătoare și învingătoare. Oare nu pentru că e femeie și în zilele noastre femeile trebuie să fie scoase în față? (Mie mi-ar fi plăcut să fi fost toți trei eroii cărții bărbați 🙂 , să fi văzut cum se descurca un bărbat căutându-și copilul – pentru că ceilalți doi nu s-au sinchisit prea mult de ai lor: ori i-a avut în casă și nu le-a apreciat valoarea (William, englezul, 1852), ori nu știa să-l păstreze în casă (George, 2007). Un tată al cărui fiu este dus la 2000 km s-ar strădui la fel ca mama? Se poate să arăți *egalitatea femeii* și scoțând în evidență neputințele bărbatului, limitele emoționale 🙂 . Ori, nu se știe!, vom începe curând să scriem sau să regizăm cărți despre minunații bărbați pentru că prea defilăm doar cu minunatele personaje feminine. 🙂 )

Fiind iubitoare de natură (atașată de fără plastic nu numai în iulie ci tot timpul) și având mulți prieteni care cresc albine *industrial* și corect (însemnând bio), datele despre importanța micuțelor zburătoare nu-mi erau străine – și cred că nimănui care a urmărit aceleași documentare pe care le enumeră la final Lunde, ca făcând parte din documentarea ei. Așa că partea militantă îmi era cunoscută. Mai rămânea partea de poveste, care are și nu are reverberații în inima mea. Poate pentru că William este atât de dependent de părerea altui bărbat și nu o ia în seamă pe micuța care îi oferă nu numai un umăr pe care să plângă, ci și mâinile ca ajutor, gura pentru a-i citi și idei pe care el și le însușește. Poate pentru că George este obsedat de albine și nu poate înțelege că și alții au dreptul la obsesii – a, că nu e vorba despre obsesia albinelor, ce să faci, ghinion… Folosindu-se de perspectiva bărbaților, ori autoarea a făcut tot posibilul să-ți fie nesuferiți, ori ei chiar erau nesuferiți. Concluzia? Mda, scoate o femeie în față, ca să evidențiem că ea rezolvă crizele… 🙂

Sigur, simțiți ironia glumeață.

Dacă e să apreciez pentru ceva cartea, atunci să subliniez modul insistent cu care e scoasă în evidență (într-o societate în care copiii nu prea se mai omoară cu învățatul sau partea practică a muncii – sunt interesați numai de distracție!) educația, adică dezvoltarea personală a celor tineri. Deși dacă e să privim atent – tocmai aceasta duce la marile probleme relaționale din familie 🙂 (nimic nu e bun, după cum se pare 🙂 🙂 ) – Tao vrea să-l învețe pe WW al ei în natură și tocmai acolo dă de bucluc, William își vede fiul care se degradează pe zi ce trece, ignorând învățătura, în vreme ce fata învață degeaba pentru că nu e rostul fetelor să meargă la școală, iar George e furios pentru plăcerea de învățat a fiului său, dorindu-l în ferma familiei.

Un lucru străbate totul de la un capăt la altul – dezvoltarea nu e problemă de voință, ci de pasiune pentru ceva. Căci dacă ai pasiune, indiferent cât de dificilă îți este situația sau cât de multe îți lipsesc, duci la capăt tot (chiar și când încă nu ai început, îți stârnești pofta, cu atât mai mult dacă deja ești pe calea respectivă). Pasiunea pentru familie nu îi reprezintă pe cei doi bărbați, doar pe Tao. Pasiunea pentru competiție este scânteia care arde în inima celor doi bărbați.

Cred că unul dintre cele mai mari paradoxuri enunțate în carte este dat de aducerea în discuție a micului Cupidon, îngerașul cu cap de copil, dar care se ocupă cu lucruri atât de serioase: înmoaie săgețile în miere și țintește inimile oamenilor. În contextul albinelor, ale căror înțepături fac sau ar putea face ravagii în viața celor trei personaje, a spune că înțepătura albinei este nimic pe lângă săgeata răvășitoare a patimii sufletești este un aspect de reținut. (și, de fapt, toate personajele care ies în față au întrebări puternice legate mai degrabă de relații decât de traiul de zi cu zi!)

S-ar putea să nu vă fie foarte dragă cartea, dacă nu sunteți ecologist și nu vă mulțumiți cu deznodământul generațiilor decât în ultimele capitole, până atunci tot înotând în smoală. Dar cum cartea este recomandată de National Geographic, dacă sunteți fani NG, sigur o veți răsfoi cu tragere de inimă.

Mai bine lăsam noaptea peste cartea din ajun? (îi întreb pe cei care ridică în slăvi cartea! 🙂 )

1

The nut job (2) – respectarea naturii

 

Un film de desene animate despre care nu se vorbește în mod deosebit (ca despre cele după povești clasice) este The nut job. Îmi place în mod deosebit să vorbesc despre cel de-al doilea pentru că acesta este foarte dens. Așa cum se spune despre dulciurile raw vegane că sunt mai consistente și că din puțin te saturi, așa și cu acest film – îl poți folosi ca material pentru 🙂 discuțiile elaborate de la orele de dirigenție, dar și pentru cei mici, care abia deschid ochii și sunt încântați de toate aceste aspecte atât de frumos colorate și de bine reprezentate. Cu toate că are zeci de direcții pe care poți merge, prezentarea filmului se poate face și succint: Veverițoiul Surly își adună prietenii pentru a salva parcul din care primarul vrea să facă loc de distracție. La final, veverițoiul îl întreabă zâmbitor pe privitor dacă are încredere în el, că și-a învățat lecția la care era corigent la începutul filmului.

Dacă da sau nu, veți afla urmărind filmul, dar să enunț eu dintr-o suflare cam care ar fi lucrurile pe care am putea noi să le învățăm din 90 de minute de distracție copilăroasă.

  • dușmanii naturii (inclusiv guma de mestecat)
  • existența unor surse din care se hrănesc micile rozătoare, care le fac să nu mai muncească pentru hrana zilnică
  • lipsa de educație a celor mici
  • mâncarea devine joacă dacă e din belșug
  • când nu ai mâncare poți respecta și lucrurile mai puțin gustoase, dar să fii pe teritoriul tău
  • darurile făcute din inimă pentru cei iubiți
  • principiile puternice în modul cum abordezi existența
  • metodele de distracție preferate de băieți/fete
  • aruncarea vinovăției de la unul la altul
  • obligația de a munci pentru alții
  • acceptarea trândăvelii în detrimentul muncii
  • scurtăturile din viață
  • cei dragi au de suferit din cauza mea
  • flirtul și manifestarea iubirii
  • orgoliul, dorința de avere nemuncită (și la unii și la alții)
  • animalele sunt drăguțe prin definiție
  • unitatea reușește să dea putere
  • ideile trăznite nu sunt de lepădat
  • curajul de a-i aborda pe cei care nu au fost prietenoși
  • ideea de a nu-ți păsa de viață dacă nu ai prietenii în viață
  • fuga nu e o părere de rău, ci faptul că nu îl iei pe cel care-ți place cu tine
  • primarul dornic de înavuțire
  • distrugerea naturii pentru plăcere – parcul pentru golf
  • ajutorarea de când erau mici și în pericol
  • oamenii care nu îndrăznesc să se ia de primar/ cei care îi cer socoteală
  • autoidolatrizarea
  • colaborarea cu cei care nu seamănă cu tine (rasa asiatică)
  • profesioniștii care se prefac a proteja ceea ce au de distrus
  • prea mult zahăr pentru un mititel
  • nu mă interesează siguranța celor care folosesc lucrurile pe care primesc bani
  • responsabilitatea (ne)asumată
  • banii nu se restituie, nici dacă nu ești mulțumit (unde sunt caietele de reclamație din trecut?)
  • lupta bine rău
  • inechitatea celor cu bani, celor puternici
  • plăcerea de a folosi lucruri pentru care nu te chinui să le ai
  • educația pentru respectarea muncii
  • nu pot merge la pușcărie, sunt prea bogat pentru asta
  • dacă te pui cu unul dintre noi te pui cu toți
  • împreună suntem mai buni, lucrăm ca echipă, reușim totul
  • cauți preocupări plăcute când viața îți este mai liniștită
  • îmbinarea și acceptarea a ceea ce e dur și adorabil
  • apreciază ceea ce e sub nasul tău
  • explicația conceptului de *piața de muncă*
  • a (nu) împărți
  • a ști când să spui da și când să spui nu

Enumerarea ar putea continua, dar cred că deja v-am pierdut – de curioși, urmăriți filmul, nu?

0

Ceaiul de la ora 10 și Cafea cu mămici

Aici e o nepotrivire, ia să vedem noi cum punem lucurile la punct. 🙂

Mămicile pe tocuri nu sunt niciodată ținute sub papuc. Mai mult, ele nu beau ceai, ele se mândresc pentru că folosesc numai cafea. Ce caut eu, care beau ciocolată caldă printre ele? Dar ce caut eu, care nu mai sunt mămică, printre ele? Adică da, sunt mămică în sensul că fiul meu mă are trecută în agenda telefonului ca Mamy, dar nu mai sunt mămica aceea care trebuie să urmărească fiecare pas al copilului. Nici nu aș avea cum (deși mi-ar plăcea, serios mi-ar plăcea, cum să nu vreau să fiu pe urma lui pas cu pas în Canterbury?)!!!

Am ajuns la întâlnirea organizată de Ada și Dina pur și simplu pentru că mi-am dorit să fiu alături de ele, cele care organizează de un an întâlnirea de pe Facebook, intitulată – Cafeaua de la 10. Ați priceput, da? Ceai – Ada, ciocolată caldă – eu, cafea, luni – Ada și Dina.

Acum că am explicat cine, când (azi) și de ce (vă amintiți? un an etc etc), să spunem și ce s-a urmărit cu această întâlnire. Că mămicile niciodată nu fac ceva numai de dragul de a se întâlni – ele sunt mereu puse pe treabă, mai ales când e vorba despre a le ajuta pe cele care au nevoi serioase. Alături de noi au fost și cele de la Asociația Anais care au mare grijă de femeile supuse abuzului și violenței. Dacă veți citi toate acțiunile în care sunt implicați cei de la Anais (mi se pare foarte interesant că poartă acest nume; știți despre Anais Nin, nu? – *românca* noastră) veți descoperi că există și un centru deschis non stop pentru cele care au nevoie de un refugiu.

Casa INVICTA este un centru de criza pentru primirea femeilor victime ale violentei in familie cu program 24h din 24 h.

  • Gazduire pe perioada determinata
  • Hrana
  • Produse de igiena
  • Consiliere si indrumare sociala
  • Consultatii medicale – medic de medicina generala
  • Consiliere psihologica
  • Indrumare si consiliere sociala

Datele de contact ale Centrului de gazduire “Casa INVICTA” sunt:
Telefon mobil: 0738 752 295
Telefon fix: 0371 471 194
Fax: 0372 878 008
E
-mail: casa.invicta@asociatia-anais.ro

Ca urmare a întâlnirii organizate de Ada și Dina s-au adunat 700 de lei care au fost donați Casei Invicta.

Pentru noi, cele care am fost acolo, au existat două provocări  – am fost puse la treabă, pentru ca nu cumva să uităm că suntem mămici. Una dintre problemele pe care le-am avut de rezolvat a fost să scriem pe o hârtie care a fost cea mai mare provocare pe care am întâlnit-o în educația copilului/copiilor noștri. Nici nu vă dați seama ce dificil poate fi să fii sincer în astfel de momente, pentru că nu întotdeauna cel mai dificil e să-l lași la bunici, când îi apar primii dinți sau când se ceartă cu fratele lui. Și pentru ca totul să fie cât se poate de rotund, am tras la întâmplare din coșulețul cu întrebări și pe grupuri am încercat să dăm nu un răspuns, ci trei (aceasta a fost pretenția gazdelor) la necazurile pe care le-au scris mămicile.

Despre cea de-a doua provocare sper să scrie una dintre celelalte participante 🙂 .

Eu mai adaug doar că am fost foarte încântată de sponsorul 7-th Heaven, ale cărui produse le foloseam și – ca orice persoană vizuală – sunt mereu în al 9-lea cer, nu în al 7-lea când văd culorile pe care le folosesc, atât pentru reclame cât și pentru ambalaje.

La cât mai multe sărbători alături de mămicile dornice să ajute, dar și alături de mămicile în necaz!

 

 

 

1

Parenting PR – de 15 luni pentru educația celor ce educă părinți

Lucrez de 26 de ani în radio, iar lucrul acesta este o mare bucurie pentru că simt mereu că sunt aproape de oameni. Da, sunt jurnaliști care lucrează pe teren și jurnaliști care stau la birou – fac parte dintre cei din ultima categorie. Oare cum pot să simt astfel că sunt aproape de oameni? Prin simplul fapt că merg în grupuri pe care le respect sau de care sunt interesată. În felul acesta, cunosc gândirea unora și am despre ce să scriu mai apoi.

Unul dintre evenimentele care mi-au dat posibilitatea să cunosc oameni, dar și să înțeleg ce înseamnă bloggingul și social media este cel organizat de Parenting PR – pentru comunitatea Digital Parents Talks: Scrierea textelor care generează engagement.

În cadrul ediției cu numărul 15 (da, atât de multe au fost, lunar se desfășoară!), au fost mai multe invitate care să vorbească decât de obicei pentru că a fost vorba despre două dezbateri: din prima am aflat cum se scrie, din cea de-a doua – cum să fii pentru a putea să scrii pentru social media.

Subiectele abordate au fost interesante, dar și foarte multe, așa că nu poți să te referi la toate acele lucruri într-un articol simplu – mai ales că, pe lângă gândurile celor care vorbesc în față, le mai ai și pe ale tale care vin să confirme sau să infirme ceea ce auzi.

Cum ne place nouă să alcătuim sau să citim liste cu număr de ordine – de parcă nu ne-am săturat să fim niște numere și-n viața de toate zilele, vrem să fim și formați în doi timpi și trei mișcări, prin etape clare și ordonate, am ales să scriu despre 5 idei. Și să vă invit să le citiți pe toate celelalte prietene care au participat la evenimentul organizat de Parenting PR.

  1. A avea blog înseamnă a scrie. De ce scrii? Pentru că îți place, pentru că dorești să transformi pasiunea într-o posibilitate de a face bani. Uneori, îți iese, alteori, nu. Te-ai împăcat cu ideea că, de cele mai multe ori, nu? Atunci fă lucrul acesta cu talent – dacă nu-l ai, e dificil (dacă nu ai studii, nu e mare lucru, dar talentul trebuie să existe!) și vei fi fericit pentru că, și dacă nu ai bani din ce scrii, sigur îți faci prieteni. Și prietenii sunt mai valoroși decât banii.
  2. Întotdeauna vei avea success dacă vei înțelege vremurile pe care le trăiești – lumea nu are răbdare să citească un milion de cuvinte pentru ca tu să ajungi la miez. Blogul cere să scrii scurt și pe înțelesul omului – nu te gândi că te citesc doar doamnele rasate dintr-un oraș mare; pe lângă ele pot fi 39878 de puștoaice de la țară, că și ele au net.
  3. Articolele care apar pe aceeași nișă pornesc de la aceleași nevoi – a crește un copil este într-adevăr un lucru unic – pentru părinte, dar foarte comun – pentru societate! E minunat să fii prietenă cu toate celelalte mame care scriu despre educație, dar dacă vrei să fii citită trebuie să ai ceva aparte. (Că e vorba despre stilul de-a scrie, despre umor sau despre imagini, că e vorba despre emoție sau despre scurtimea textului ori despre rubrici Știați că… e decizia ta!)
  4. De unde iei idei? Sigur că din experiența ta, dar trebuie să fii atentă și la ceea ce e în jur, la ceea ce dezbate pe forumuri, la ceea ce spun știrile că se mai întâmplă prin țară – cam care sunt problemele oamenilor.
  5. Te ajută sau nu cariera din jurnalism? A fost o întrebare. Eu nu am făcut Jurnalism, ci Filologie, dar am urmat o sumedenie de cursuri. Voi spune că dacă e ceva care îi determină pe oameni să arunce cu pietre în cei din nișa de parenting este tocmai întrebarea: ce-mi pasă mie ce-mi spune X, dacă nu e documentată. Ori jurnalismul îți spune că trebuie să existe surse – și nu una, ci trei – care să confirme. Atunci când vorbești doar ca mamă și nu ai un specialist (a, nu, trei!) care să te secondeze – lasă-i pe ei să se bată cap în cap și cele ce vor citi se vor dumiri ce vor să aleagă! – s-ar putea să fii considerată apă de ploaie.

Mai jos aveți articole foarte cuprinzătoare despre ce înseamnă a scrie, a avea blog, a putea ieși în social media cu rezultatul creațiilor voastre:

https://prescolar.ro/cum-a-fost-la-digital-parents-talks-15/

https://mamicaurbana.ro/social-media-si-comunitati/

https://mamicaurbana.ro/cum-sa-scrii-articole-care-sa-genereze-engagement/

https://meritopoveste.ro/2018/07/22/cum-a-fost-la-digital-parents-talks-15/

http://iulianaroca.ro/scriu-pentru-voi-din-suflet-nu-dupa-o-reteta/

https://www.revistamargot.ro/digital-parents-talks-15-o-captivanta-calatorie-informationala/

https://casutaoliviei.ro/2018/07/25/cum-sa-scrii-texte-care-sa-genereze-engagement/

https://plecinlume.ro/2018/07/despre-texte-frumoase-si-povesti-la-scoala-de-blogging-pentru-parinti-digitali/

https://carmenradu.ro/recomandari/cum-si-pentru-cine-scriem/

http://www.simoneciel.ro/digital-parents-talks-15/

Evenimentul la care au participat peste 50 de bloggeri a fost sponsorizat de Lidl, Lupilu și OK Center.

 

1

Clubul femeilor dezlănțuite

Și filmul se numește Book Club. De ce trebuie românii să explice din titlu despre ce este vorba? Poate că și-au dorit să le aducă în sălile de cinema pe femeile care se regăsesc în titlu; cum că despre cluburi de carte se știe prea puțin în România sau, chiar dacă se știe, nu i se pare nimănui că ar fi ceva atractiv acolo. Dar Clubul femeilor dezlănțuite… Muamă… Vor sparge ușile toate cele care spun despre ele că ar fi așa – ei, da, chiar se îngrămădeau clientele. Coadă ca de sirenă – pe două rânduri – nu era, pentru că era coadă ca de caracatiță – pe 8 direcții… Uneori, se despletea și în coadă de copac bătrân, cu 15 ramuri…

Ei, aș. În toată sala am fost 11 persoane. Dintre care doi băieței. Unul de 10 și altul de 15 ani. Adică exact persoanele care n-ar trebui să ajungă la acest film. Eu merg de regulă cu soțul și fiul la film, dar acum am zis că ar fi mai bine dacă mi-aș lua o prietenă – copilul nu înțelege nici ciudățenia de întâmplare de pe 21 septembrie – se mărită bunica lui. Nu este de acord cu așa ceva pentru că celor tineri nu li se pare coerent că viața continuă chiar dacă pielea se lasă și oasele se târâie… O să descopere cu anii, nu trebuie să-l oblig acum să priceapă, cu atât mai puțin să-l supun să vadă un film despre 4 femei care au aventuri amoroase, deși au depășit 65 de ani.

Cum ziceam, cei doi băieței – unul a venit cu trei prietene de la școală. Cred că nu au văzut trailerul, pentru că nu ar mai fi ajuns. Sperau ca dezlănțuitele să fie cineva de vârsta lor! Oricum, el nu a scos un cuvânt – a se citi hohot de râs. În schimb celălalt, cel chiar mic, era venit cu mama și la toate obscenitățile aceasta râdea în cavalcadă, iar el o însoțea cu voce de băiat încă neschimbată. Era puțin penibil.

Nu cred că poți face educație unui copil despre ce înseamnă o femeie ducându-l la un astfel de film. Dimpotrivă, va fi deranjat că există așa ceva – cu ce-și pierde el timpul, cu filme care bagă în delir locuitorii de la azilul de bătrâni, în niciun caz tinerețea înfloritoare.

Cât despre film – e amuzant. Bine, totul e previzibil, au mai existat astfel de filme – ori din fiecare femeie s-a făcut câte un caz, ori mai multe cazuri la un loc, dar era nevoie de acesta pentru a te bucura de prestația unor actori așa de mari, la un loc… Pe de altă parte, e nevoie și pentru a ajuta disperații care cred că de la 60 de ani nu te mai bucuri să înțeleagă că viața e făcută pentru fericire până în ultima clipă. Nu în ultimul rând, era nevoie pentru a le readuce aminte femeilor că și ele au inimă, nu numai bărbații lor care se reculeg după divorț și pornesc într-o altă viață… Apoi alta, dacă iar nu le iese… Și alta… Bărbații sunt ca vikingii – cuceresc întruna, iar femeile precum albinele – ia las-o doar pe matcă să se ocupe de puit; noi facem treburi gospodărești.

Nu spun cine interpretează, nu dau detalii despre scenariu – zic doar atât – de ai nevoie să râzi puțin (mai mult), fă drumul la cinema.

A, și uitați-vă pe trailer, oameni buni – și ca să mergeți acolo și ca să nu mergeți (cu cine nu trebuie)!!!

0

Brain Awareness Week 2018 (2)

Într-o lume care plătește de două ori mai mult pe medicamentele pentru bolile psihice decât pentru cancer – parcă se spunea că e boala cea mai grea cancerul, cum se face că nu se vorbește despre realitate? – ar fi bine dacă am lua aminte la modul cum suntem educați sau cum educăm?

Vreau să vă întreb cât de aproape sau departe vă situați de această provocare a specialiștilor:

*Atunci când te confrunți cu probleme dificile, cea mai bună soluție nu e întotdeauna să zâmbești și să spui că totul e în regulă. Să te minți singur este cea mai periculoasă formă de înșelăciune și este un mesaj periculos de transmis copiilor. Vor învăța să facă la fel. Această autoamăgire generează confuzie pentru că duce la ignorarea sentimentelor reale și ne poate influența să facem alegeri bazate mai mult pe influențe exterioare, și nu pe adevăratele noastre dorințe. Iar asta ne duce în locuri în care, de fapt, nu vrem să ajungem. Și așa ajungem să fim nefericiți. Este acel moment în care mulți își privesc viața și spun: Stai așa – asta e ceea ce vreau cu adevărat? Ori asta e ceea ce credeam că se presupune să vreau?*

Probabil că am învățat din cultura americană să zâmbim, chiar dacă ne-a invitat Țepeș în țeapă, chiar dacă suntem trași pe roată. Sau poate am învățat din moși strămoși că nu ar trebui să arătăm ce prea mult din ceea ce simțim, ca să nu fim folosiți. Poate e un sâmbure de adevăr – dar, dacă aceasta ar fi consecința, ar trebui să ne depărtăm de acei oameni, nu să ne ascundem și de ei și chiar și de noi sentimentele. A-ți tăgădui emoțiile este cel mai nesăbuit lucru pe care îl poți face – îți pierzi autenticitatea și nu știi niciodată cine ești tu și ce te face fericit. Ești cineva dus de val.

…….

Una dintre valorile esențiale ale culturii daneze este smerenia – să fii conștient că o duci atât de bine încât nu ai nevoie ca alții să te facă să te simți important.

În ce ne privește pe noi, cum suntem? Câtă nevoie avem de laudă din partea celorlalți? Vorbesc în nume propriu: aș avea nevoie de multe foci în jur care, la fiecare pas, să mă aplaude 🙂 . În cazul în care nu aud acele aprecieri, mă opresc și sunt absolut lipsită de energie. Eu nu am învățat perseverența tocmai din acestă cauză: depinzând de complimente și neprimindu-le, am ajuns la concluzia că nu prea mă pricep și atunci de ce să mă străduiesc? … Bine, eu am curajul să afirm asta. Alții poate nu-l au. Dar privind la copiii din jurul nostru, la tinerii noștri care îți sar în cap imediat cum ai spus ceva ce nu le convine, mi se pare că există o mare lipsă de *smerenie* și de încredere în sine – indiferent ce-ți zice adultul sau șeful!

Îndurerați că nu avem parte de laude, ar trebui să înțelegem cât de mult rău aduc acestea dezvoltării noastre, dezvoltării creierului nostru. Și nu e o glumă. Iată ce spun cei care au studiat problema (Metoda daneză de creștere a copilului):

Dacă sunt lăudați constant și li se spune că s-au născut inteligenți, talentați și dotați, copiii dezvoltă ceea ce se numește *gândire fixă* – ideea că inteligența este statică și că ei o au deja. Copiii cărora li se spune că inteligența lor se poate dezvolta prin muncă și educație dobândesc o gândire evolutivă – ideea că pot să aibă abilități mai bune cu fiecare zi în care se străduiesc. Copiii cu gândire fixă au tendința să fie preocupați de modul în care vor fi apreciați – ca fiind deștepți sau nu. Lor le este teamă să depună prea mult efort pentru că efortul îi face să pară proști. Și le mai este teamă că, dacă ar fi nevoie să trudească pentru a face ceva anume, și-ar pierde statulul de *deștepți*. Mai mult, copiii cu gândire fixă exagerează cu privire la rezultatele lor, imaginea lor de sine fiind strâns legată de rezultatele obținute, așa că nu vor sub nicio formă să admită eșecul. Spre deosebire de aceștia, cei cu gândirea evolutivă, au avut tendința de a prețui învățarea. cei care au fost încurajați să se concentreze asupra propriilor eforturi și nu asupra inteligenței au considerat că efortul este ceva pozitiv. Aceasta a dus la ascuțirea inteligenței lor. Când s-au confruntat cu eșecuri, au depus eforturi mai mari și au căutat noi strategii de învățare, în loc să renunțe. 

Aceasta este sinteza rezistenței – concluzionează autoarele. (Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl)

16

Am ajuns să blestem

De multe ori mi se pare că cei din exteriorul unei întâmplări se apucă să o povestească de parcă ei au fost cei afectați, fără să se gândească niciun pic la cei care chiar au fost eroii situației. Nu vreau să spun cum am trăit eu această scenă. O las pe ea să vorbească și apoi concluziile mele vor da, poate, pe alocuri, idei despre poziționarea mea față de ceea ce s-a petrecut.

Eram într-un 301 aglomerat, undeva în spate, pe un scaun. După 10 ore de muncă intensă, recunosc, nici măcar nu mai aveam senzația că sunt înconjurată de oameni – toți mi se păreau manechine și orice spuneau, pentru că vorbeau tare, se îmbrânceau, se înjurau, trecea pe lângă mine… Un singur zgomot m-a pisat continuu, dar oricum nu era lângă mine, nici măcar nu vedeam copilul care-l face – nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot…

Nu știu ce nu mai poate copilul ăsta, mi-am zis, undeva pe la jumătatea dintre Ambasada Chinei și stația Aviatorilor, dar cert e că și mie îmi vine să mă comport ca Titi al lui Călinescu, să mă pun pe marginea unui pat și să mă legăn, așa, în neștire… Am oprit de 20 de ori între cele două stații, fiecare semafor însemnând să înaintezi nu mai mult de 3 metri.

În rond, când toți se retrăgeau spre ușă, pentru a coborî, începe să strige un bărbat înalt, căruia i-am văzut pentru prima dată capul, pentru că abia atunci am ridicat ochii din carte.

  • Nu pot să cred. De 30 de minute un copil spune că-l dor picioarele și niciunul dintre voi nu se ridică să-i dea locul. Nu pot să cred că sunteți atât de indolenți și de nepăsători.

Femei din jurul meu, trecute de 55 de ani, puse pe harță încep scandalul:

  • Educă-l să aibă bun simț și să nu mai chirăie.
  • Venim de la muncă, suntem toți obosiți.
  • După ce că-l suportăm când chiuie, mai vrei să-i dăm și loc?
  • Dacă vrei să nu obosească, ia-i un taxi.
  • Uite cu cine seamănă copilul de se smiorcăie, cu ta-su.
  • Da* mă-sa unde e, mă, unde e? Te lăsă de prost în loc să-și facă treaba de mamă?
  • De-aia sunt copiii așa de impertienți că nu-i educați să stea în picioare, să reziste…

Omul, consternat, zice:

  • Are 6 ani, vin cu ea de la spital, astălalată nu a scos un sunet, nu aveți niciun pic de inimă, stați toți cu ochii în telefoane și nu vă gândiți niciun pic la ce se întâmplă în jur.
  • Știi ceva, zice unul, ia scutește-ne de predici, ia-ți plozii și coboară din mașină și nu uita să-ți cumperi mașină data viitoare când pleci de acasă.

Când omul a coborât, am observat că avea, într-adevăr, două fete. Îmbrăcate în roz, cu părul lung, blond, amândouă pur și simplu emoționate de ceea ce s-a întâmplat, s-au aruncat în brațele mamei care le aștepta la coborâre.

  • Ia te uită unde e curva de mă-sa. Prostu*-i plimbă plozii și ea stă ca parul aci.
  • Și ce aranjată și coafată e.
  • Și machiată.

M-am întrebat de ce omul nu a folosit disperarea de la sfârșit pe vremea când era numai un sentiment de frustrare, să le spună celor câțiva tineri de pe lângă el: Vă rog, nu aș fi îndrăznit, dar copiii…

M-am întrebat de ce omul nu a bătut în geam să-i explice șoferului că îl roagă să deschidă ușa între stații, chiar dacă nu e permis, pentru că are doi copiii care nu mai pot merge în mașină. Dacă pornea pe jos cu ei, în 10 minute era la metrou, iar ceea ce părea un chin în mizeria mașinii devenea o distracție pe trotuarul tivit cu lalele.

M-am întrebat de ce nicio femeie dintre cele care au urlat la el nu a avut milă de el, pentru că mie mi se înmuiase inima – mi-am amintit cum urcam eu cu fiul meu în tramvaie pline și nimeni nu ne dădea locul, iar el era cu ghiozdanul în spate, mic și pricăjit, eu cu două bagaje… Cine să mai ajute, pe cine?

M-am întrebat de ce bărbații erau așa de batjocoritori la adresa lui pentru simplul fapt că-și lua în serios statutul de tată.

M-am întrebat de ce erau așa de invidioase femeile care stăteau pe scaun și ar fi ținut de el cu dinții pe mama gemenelor, care era aranjată și arătoasă.

Nu știu cum au simțit fetele această întâmplare, dar știu cum aș fi procedat eu, dacă eram lângă ele și vedeam că niște simpatice ca ele încep să se agite. În primul rând, intram în vorbă cu ele, ca să aflu dacă e vreuna dintre ele mai obosită și o rugam să vină și să stea la mine în brațe. Asta pentru că, trebuie să recunosc, nu îmi venea să mă ridic după scaun, după o astfel de zi grea. Apoi, le propuneam să stea când una, când alta, câte 3 minute fiecare și în timp ce stăteau în picioare să spună o poveste, în vreme ce stau jos să asculte povestea celeilalte. Sau le spuneam eu, dacă se lăsau greu, dacă nu aveau imaginație atunci. Cred că în cele din urmă m-aș fi ridicat chiar și le-aș fi lăsat pe ele două să stea jos, una lângă alta.

Dar eu nu eram în față. Eu eram undeva departe; chiar dacă respiram același aer, nefiind Păsări Lăți Lungilă, nu puteam ajunge cu privirea dincolo de oamenii care erau zid între mine și acest trio nefericit.

Oricum, reacția lui dură nu mi-a plăcut. Dar a celorlalți, chiar mi-a provocat silă. Vă doresc, doamnelor și domnilor care oricum nu vă gândiți să vă ridicați de pe scaun pentru așa ceva, să se întâmple același lucru cu nepoții voștri și să treceți prin ce au trecut toți părinții care și-ar dori să nu se manifeste aiurea copiii lor, dar nu pot lupta cu oboseala acestora.

E un fel de blestem, dar chiar îl meritați.

2

Atitudine de învingător

Pentru că am lucrat cu cei mici de-a lungul timpului, știu și eu cate ceva despre comportamentul lor. Din experiența mea, niciun copil de pană în 7 ani, mai ales într-un oraș ca București, nu e prietenos cu un străin. De fapt, nici după 7… Poate după 10, cand mama i-a vorbit deja despre vecina X sau l-a văzut pe vecinul Y că le-a reparat mașina… 🙂 Dar pană în 7 ani, nu, nu am întalnit un copil care să fie deschis cu străinii.

Într-o zi, am ieșit din scara blocului meu, scara B, și am trecut foarte aproape de scara A. Un băiețel de 6 ani și ceva, care nu mă văzuse în viața lui, îmi ține ușa pe care o deschisese cu greu, folosind o cheie, în vreme ce avea și cumpărături în mană, iar ușa era dificil de împins la greutatea ei, și pentru că vede că nu dau semne să urc pe scări îmi zice: Haideți, veniți?

Era așa de protocolar, așa de minunat să auzi din partea unui puști această invitație încat am întors capul să văd cu cine vorbește. Nimeni după mine.

*A, eu? am întrebat. Eu nu intru, eu merg mai departe.*

Puțin dezamăgit, a tras ușa după el.

Am rămas cu întrebarea: cu cine m-a confundat de s-a purtat așa de prietenos cu mine? Ce temperament are, dacă nu m-a confundat și totuși s-a gandit la mine? Ce educație a primit de la părinți, de s-a comportat astfel?

Ca orice bucureștean care se respectă, eu nu-mi cunosc nici vecinii de pe scară, nici pe cei de la etaj, cu atat mai puțin pe cei de la altă scară… Dar mi-am propus să îl urmăresc pe micuț și să îi felicit pe cei care s-au ocupat de bună lui creștere… A, desigur că la final le voi atrage atenția că n-ar trebui să pună copilul la cumpărat lucruri cu un volum așa de mare încat să nu prea poată deschide ușa nici pentru el, cu atat mai puțin să o țină la infinit și pentru altul … 🙂

4

Educația modernă

Sunt cateva organizatii care lupta ca si in Romania sa existe posibilitatea de a se face scoala acasa. Dupa ce am vazut ce inseamna aceasta, in strainatate, spun ca ma declar absolut de acord cu acest sistem, daca exista conditiile ca el sa fie respectat ca acolo 🙂 .
Mai jos, redau marturia cuiva drag, din SUA:
……………………………………………………….

Am doi copii, o fetita de patru ani si un baiat de sapte. Locuim in Statele Unite. Tati e american. Eu vorbesc romaneste cu ei si ei inteleg foarte bine, dar imi raspund in engleza.
Cu tati vorbim doar in engleza. Incerc sa ii invat si franceza, pe care o vorbesc de mică (plus încă alte 2 limbi). Am pasiune pentru educatie si pentru limbi straine, asa ca am hotarat sa facem homeschooling. De ce sa ii trimit la scoala sapte ore pe zi, cum este in SUA, sa nu invete mai nimic si sa nu am timp cu ei de discutat in romaneste si in franceza?
Așa am ajuns că dialogurile noastre sunt bilingve si uneori trilingve.
Eu vorbesc in romaneste, ei imi raspund in engleza.
Uneori le spun acelasi lucru atat in romaneste cat si in franceza, ca sa invete.
Cand introduc franceza, imi raspund in romaneste.
Este ca si cum limba a treia impinge limba a doua la suprafata.
Ciudat, nu: deși romana este limba lor maternă, este … a doua lor limba – asta inseamnă sa locuiesti intr-o tara unde se vorbeste engleza. Dar, cu toate acestea, perseverez si le citesc carti in romaneste si le-am aratat Maria Mirabela pe YouTube. Cand vorbim cu rudele pe Skype sau pe viu, copiii mei o dau pe romaneste un pic.
Acum cateva zile, fetita mea i-a spus mamei mele pe Skype, “I’m dor de tu.” Si apoi s-a uitat la mine stiind ca a gresit ceva si mi-a zis, “How do you say I miss you?” “Mi-e dor de tine.” Si ea repeta, “Mi-e dod de tine.”
( r-ul romanesc este mai dificil de pronuntat pentru ea. De pilda, la “sare” ii spune “sade” si la “mare” – “made.”)
Azi a venit sa ma intrebe ceva. “Mommy, can you play with me? But you have to talk only English, not romaneste.” “Pai de ce sa vorbesc doar in engleza?” “My puppies don’t understand romaneste.” Imi arata patru catelusi de plush, trei mai mici si unul mai mare, caruia ii spune Mama Doggie. Si zice, “Look, get her to tell them something in romaneste.” “Copii, hai sa mergem afara la joaca,” zic eu cu Mama Doggie in mana, ca si cand ea vorbeste, miscand-o ca la teatrul de papusi catre cei trei catelusi mai mici. “You see, they don’t understand,” zice fetita mea cu o privire de milioane, ca si cum “quod erat demonstrandum.”
Baiatului ii place seria de carti Povesti cu animale, Mica biblioteca. Sunt 12 volume relativ mici, traduse din italiana in romana. Fiul meu pronunta numele lor foarte frumos, cu accent american: Poc-Poc, Norisor, Ghinduta.
Intr-o zi se tocmeau ei pe ceva afara, la joaca. Am auzit-o pe fata cerandu-i lui sa ii dea o jucarie, tot dialogul fiind in engleza pana atunci. “In nici nu caz!” l-am auzit pe el spunand foarte serios, in romaneste. Am fost uimita ca stie expresia si ca a folosit-o atat de potrivit in contextul lor.
O alta expresie pe care o folosesc ei in romaneste este “de tot,” ca de pilda “mare de tot,” “mic de tot.” Cand vorbesc cu mine despre ceva mare, eu le spun ca este “mare de tot.” Si ei ma intreba din nou in romaneste, sa se asigure, “e mare de tot?” cu accentul de rigoare.
Sunt convinsa ca daca ii aduc in Romania o luna de zile isi dau drumul sa vorbeasca bine “de tot.” Ramane de implementat…

…….

Adriana Zoder face homeschooling cu cei doi copii ai ei in Gatlinburg, Tennessee, SUA. Publica blogul http://www.HomeschoolWays.com si a scris doua carti despre scoala acasa, care pot fi cumparate pe Amazon.com: 101 Tips for Preschool at Home si 101 Tips for Kindergarten at Home.