1

Clubul femeilor dezlănțuite

Și filmul se numește Book Club. De ce trebuie românii să explice din titlu despre ce este vorba? Poate că și-au dorit să le aducă în sălile de cinema pe femeile care se regăsesc în titlu; cum că despre cluburi de carte se știe prea puțin în România sau, chiar dacă se știe, nu i se pare nimănui că ar fi ceva atractiv acolo. Dar Clubul femeilor dezlănțuite… Muamă… Vor sparge ușile toate cele care spun despre ele că ar fi așa – ei, da, chiar se îngrămădeau clientele. Coadă ca de sirenă – pe două rânduri – nu era, pentru că era coadă ca de caracatiță – pe 8 direcții… Uneori, se despletea și în coadă de copac bătrân, cu 15 ramuri…

Ei, aș. În toată sala am fost 11 persoane. Dintre care doi băieței. Unul de 10 și altul de 15 ani. Adică exact persoanele care n-ar trebui să ajungă la acest film. Eu merg de regulă cu soțul și fiul la film, dar acum am zis că ar fi mai bine dacă mi-aș lua o prietenă – copilul nu înțelege nici ciudățenia de întâmplare de pe 21 septembrie – se mărită bunica lui. Nu este de acord cu așa ceva pentru că celor tineri nu li se pare coerent că viața continuă chiar dacă pielea se lasă și oasele se târâie… O să descopere cu anii, nu trebuie să-l oblig acum să priceapă, cu atât mai puțin să-l supun să vadă un film despre 4 femei care au aventuri amoroase, deși au depășit 65 de ani.

Cum ziceam, cei doi băieței – unul a venit cu trei prietene de la școală. Cred că nu au văzut trailerul, pentru că nu ar mai fi ajuns. Sperau ca dezlănțuitele să fie cineva de vârsta lor! Oricum, el nu a scos un cuvânt – a se citi hohot de râs. În schimb celălalt, cel chiar mic, era venit cu mama și la toate obscenitățile aceasta râdea în cavalcadă, iar el o însoțea cu voce de băiat încă neschimbată. Era puțin penibil.

Nu cred că poți face educație unui copil despre ce înseamnă o femeie ducându-l la un astfel de film. Dimpotrivă, va fi deranjat că există așa ceva – cu ce-și pierde el timpul, cu filme care bagă în delir locuitorii de la azilul de bătrâni, în niciun caz tinerețea înfloritoare.

Cât despre film – e amuzant. Bine, totul e previzibil, au mai existat astfel de filme – ori din fiecare femeie s-a făcut câte un caz, ori mai multe cazuri la un loc, dar era nevoie de acesta pentru a te bucura de prestația unor actori așa de mari, la un loc… Pe de altă parte, e nevoie și pentru a ajuta disperații care cred că de la 60 de ani nu te mai bucuri să înțeleagă că viața e făcută pentru fericire până în ultima clipă. Nu în ultimul rând, era nevoie pentru a le readuce aminte femeilor că și ele au inimă, nu numai bărbații lor care se reculeg după divorț și pornesc într-o altă viață… Apoi alta, dacă iar nu le iese… Și alta… Bărbații sunt ca vikingii – cuceresc întruna, iar femeile precum albinele – ia las-o doar pe matcă să se ocupe de puit; noi facem treburi gospodărești.

Nu spun cine interpretează, nu dau detalii despre scenariu – zic doar atât – de ai nevoie să râzi puțin (mai mult), fă drumul la cinema.

A, și uitați-vă pe trailer, oameni buni – și ca să mergeți acolo și ca să nu mergeți (cu cine nu trebuie)!!!

Reclame
0

Brain Awareness Week 2018 (2)

Într-o lume care plătește de două ori mai mult pe medicamentele pentru bolile psihice decât pentru cancer – parcă se spunea că e boala cea mai grea cancerul, cum se face că nu se vorbește despre realitate? – ar fi bine dacă am lua aminte la modul cum suntem educați sau cum educăm?

Vreau să vă întreb cât de aproape sau departe vă situați de această provocare a specialiștilor:

*Atunci când te confrunți cu probleme dificile, cea mai bună soluție nu e întotdeauna să zâmbești și să spui că totul e în regulă. Să te minți singur este cea mai periculoasă formă de înșelăciune și este un mesaj periculos de transmis copiilor. Vor învăța să facă la fel. Această autoamăgire generează confuzie pentru că duce la ignorarea sentimentelor reale și ne poate influența să facem alegeri bazate mai mult pe influențe exterioare, și nu pe adevăratele noastre dorințe. Iar asta ne duce în locuri în care, de fapt, nu vrem să ajungem. Și așa ajungem să fim nefericiți. Este acel moment în care mulți își privesc viața și spun: Stai așa – asta e ceea ce vreau cu adevărat? Ori asta e ceea ce credeam că se presupune să vreau?*

Probabil că am învățat din cultura americană să zâmbim, chiar dacă ne-a invitat Țepeș în țeapă, chiar dacă suntem trași pe roată. Sau poate am învățat din moși strămoși că nu ar trebui să arătăm ce prea mult din ceea ce simțim, ca să nu fim folosiți. Poate e un sâmbure de adevăr – dar, dacă aceasta ar fi consecința, ar trebui să ne depărtăm de acei oameni, nu să ne ascundem și de ei și chiar și de noi sentimentele. A-ți tăgădui emoțiile este cel mai nesăbuit lucru pe care îl poți face – îți pierzi autenticitatea și nu știi niciodată cine ești tu și ce te face fericit. Ești cineva dus de val.

…….

Una dintre valorile esențiale ale culturii daneze este smerenia – să fii conștient că o duci atât de bine încât nu ai nevoie ca alții să te facă să te simți important.

În ce ne privește pe noi, cum suntem? Câtă nevoie avem de laudă din partea celorlalți? Vorbesc în nume propriu: aș avea nevoie de multe foci în jur care, la fiecare pas, să mă aplaude 🙂 . În cazul în care nu aud acele aprecieri, mă opresc și sunt absolut lipsită de energie. Eu nu am învățat perseverența tocmai din acestă cauză: depinzând de complimente și neprimindu-le, am ajuns la concluzia că nu prea mă pricep și atunci de ce să mă străduiesc? … Bine, eu am curajul să afirm asta. Alții poate nu-l au. Dar privind la copiii din jurul nostru, la tinerii noștri care îți sar în cap imediat cum ai spus ceva ce nu le convine, mi se pare că există o mare lipsă de *smerenie* și de încredere în sine – indiferent ce-ți zice adultul sau șeful!

Îndurerați că nu avem parte de laude, ar trebui să înțelegem cât de mult rău aduc acestea dezvoltării noastre, dezvoltării creierului nostru. Și nu e o glumă. Iată ce spun cei care au studiat problema (Metoda daneză de creștere a copilului):

Dacă sunt lăudați constant și li se spune că s-au născut inteligenți, talentați și dotați, copiii dezvoltă ceea ce se numește *gândire fixă* – ideea că inteligența este statică și că ei o au deja. Copiii cărora li se spune că inteligența lor se poate dezvolta prin muncă și educație dobândesc o gândire evolutivă – ideea că pot să aibă abilități mai bune cu fiecare zi în care se străduiesc. Copiii cu gândire fixă au tendința să fie preocupați de modul în care vor fi apreciați – ca fiind deștepți sau nu. Lor le este teamă să depună prea mult efort pentru că efortul îi face să pară proști. Și le mai este teamă că, dacă ar fi nevoie să trudească pentru a face ceva anume, și-ar pierde statulul de *deștepți*. Mai mult, copiii cu gândire fixă exagerează cu privire la rezultatele lor, imaginea lor de sine fiind strâns legată de rezultatele obținute, așa că nu vor sub nicio formă să admită eșecul. Spre deosebire de aceștia, cei cu gândirea evolutivă, au avut tendința de a prețui învățarea. cei care au fost încurajați să se concentreze asupra propriilor eforturi și nu asupra inteligenței au considerat că efortul este ceva pozitiv. Aceasta a dus la ascuțirea inteligenței lor. Când s-au confruntat cu eșecuri, au depus eforturi mai mari și au căutat noi strategii de învățare, în loc să renunțe. 

Aceasta este sinteza rezistenței – concluzionează autoarele. (Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl)

16

Am ajuns să blestem

De multe ori mi se pare că cei din exteriorul unei întâmplări se apucă să o povestească de parcă ei au fost cei afectați, fără să se gândească niciun pic la cei care chiar au fost eroii situației. Nu vreau să spun cum am trăit eu această scenă. O las pe ea să vorbească și apoi concluziile mele vor da, poate, pe alocuri, idei despre poziționarea mea față de ceea ce s-a petrecut.

Eram într-un 301 aglomerat, undeva în spate, pe un scaun. După 10 ore de muncă intensă, recunosc, nici măcar nu mai aveam senzația că sunt înconjurată de oameni – toți mi se păreau manechine și orice spuneau, pentru că vorbeau tare, se îmbrânceau, se înjurau, trecea pe lângă mine… Un singur zgomot m-a pisat continuu, dar oricum nu era lângă mine, nici măcar nu vedeam copilul care-l face – nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot…

Nu știu ce nu mai poate copilul ăsta, mi-am zis, undeva pe la jumătatea dintre Ambasada Chinei și stația Aviatorilor, dar cert e că și mie îmi vine să mă comport ca Titi al lui Călinescu, să mă pun pe marginea unui pat și să mă legăn, așa, în neștire… Am oprit de 20 de ori între cele două stații, fiecare semafor însemnând să înaintezi nu mai mult de 3 metri.

În rond, când toți se retrăgeau spre ușă, pentru a coborî, începe să strige un bărbat înalt, căruia i-am văzut pentru prima dată capul, pentru că abia atunci am ridicat ochii din carte.

  • Nu pot să cred. De 30 de minute un copil spune că-l dor picioarele și niciunul dintre voi nu se ridică să-i dea locul. Nu pot să cred că sunteți atât de indolenți și de nepăsători.

Femei din jurul meu, trecute de 55 de ani, puse pe harță încep scandalul:

  • Educă-l să aibă bun simț și să nu mai chirăie.
  • Venim de la muncă, suntem toți obosiți.
  • După ce că-l suportăm când chiuie, mai vrei să-i dăm și loc?
  • Dacă vrei să nu obosească, ia-i un taxi.
  • Uite cu cine seamănă copilul de se smiorcăie, cu ta-su.
  • Da* mă-sa unde e, mă, unde e? Te lăsă de prost în loc să-și facă treaba de mamă?
  • De-aia sunt copiii așa de impertienți că nu-i educați să stea în picioare, să reziste…

Omul, consternat, zice:

  • Are 6 ani, vin cu ea de la spital, astălalată nu a scos un sunet, nu aveți niciun pic de inimă, stați toți cu ochii în telefoane și nu vă gândiți niciun pic la ce se întâmplă în jur.
  • Știi ceva, zice unul, ia scutește-ne de predici, ia-ți plozii și coboară din mașină și nu uita să-ți cumperi mașină data viitoare când pleci de acasă.

Când omul a coborât, am observat că avea, într-adevăr, două fete. Îmbrăcate în roz, cu părul lung, blond, amândouă pur și simplu emoționate de ceea ce s-a întâmplat, s-au aruncat în brațele mamei care le aștepta la coborâre.

  • Ia te uită unde e curva de mă-sa. Prostu*-i plimbă plozii și ea stă ca parul aci.
  • Și ce aranjată și coafată e.
  • Și machiată.

M-am întrebat de ce omul nu a folosit disperarea de la sfârșit pe vremea când era numai un sentiment de frustrare, să le spună celor câțiva tineri de pe lângă el: Vă rog, nu aș fi îndrăznit, dar copiii…

M-am întrebat de ce omul nu a bătut în geam să-i explice șoferului că îl roagă să deschidă ușa între stații, chiar dacă nu e permis, pentru că are doi copiii care nu mai pot merge în mașină. Dacă pornea pe jos cu ei, în 10 minute era la metrou, iar ceea ce părea un chin în mizeria mașinii devenea o distracție pe trotuarul tivit cu lalele.

M-am întrebat de ce nicio femeie dintre cele care au urlat la el nu a avut milă de el, pentru că mie mi se înmuiase inima – mi-am amintit cum urcam eu cu fiul meu în tramvaie pline și nimeni nu ne dădea locul, iar el era cu ghiozdanul în spate, mic și pricăjit, eu cu două bagaje… Cine să mai ajute, pe cine?

M-am întrebat de ce bărbații erau așa de batjocoritori la adresa lui pentru simplul fapt că-și lua în serios statutul de tată.

M-am întrebat de ce erau așa de invidioase femeile care stăteau pe scaun și ar fi ținut de el cu dinții pe mama gemenelor, care era aranjată și arătoasă.

Nu știu cum au simțit fetele această întâmplare, dar știu cum aș fi procedat eu, dacă eram lângă ele și vedeam că niște simpatice ca ele încep să se agite. În primul rând, intram în vorbă cu ele, ca să aflu dacă e vreuna dintre ele mai obosită și o rugam să vină și să stea la mine în brațe. Asta pentru că, trebuie să recunosc, nu îmi venea să mă ridic după scaun, după o astfel de zi grea. Apoi, le propuneam să stea când una, când alta, câte 3 minute fiecare și în timp ce stăteau în picioare să spună o poveste, în vreme ce stau jos să asculte povestea celeilalte. Sau le spuneam eu, dacă se lăsau greu, dacă nu aveau imaginație atunci. Cred că în cele din urmă m-aș fi ridicat chiar și le-aș fi lăsat pe ele două să stea jos, una lângă alta.

Dar eu nu eram în față. Eu eram undeva departe; chiar dacă respiram același aer, nefiind Păsări Lăți Lungilă, nu puteam ajunge cu privirea dincolo de oamenii care erau zid între mine și acest trio nefericit.

Oricum, reacția lui dură nu mi-a plăcut. Dar a celorlalți, chiar mi-a provocat silă. Vă doresc, doamnelor și domnilor care oricum nu vă gândiți să vă ridicați de pe scaun pentru așa ceva, să se întâmple același lucru cu nepoții voștri și să treceți prin ce au trecut toți părinții care și-ar dori să nu se manifeste aiurea copiii lor, dar nu pot lupta cu oboseala acestora.

E un fel de blestem, dar chiar îl meritați.

2

Atitudine de învingător

Pentru că am lucrat cu cei mici de-a lungul timpului, știu și eu cate ceva despre comportamentul lor. Din experiența mea, niciun copil de pană în 7 ani, mai ales într-un oraș ca București, nu e prietenos cu un străin. De fapt, nici după 7… Poate după 10, cand mama i-a vorbit deja despre vecina X sau l-a văzut pe vecinul Y că le-a reparat mașina… 🙂 Dar pană în 7 ani, nu, nu am întalnit un copil care să fie deschis cu străinii.

Într-o zi, am ieșit din scara blocului meu, scara B, și am trecut foarte aproape de scara A. Un băiețel de 6 ani și ceva, care nu mă văzuse în viața lui, îmi ține ușa pe care o deschisese cu greu, folosind o cheie, în vreme ce avea și cumpărături în mană, iar ușa era dificil de împins la greutatea ei, și pentru că vede că nu dau semne să urc pe scări îmi zice: Haideți, veniți?

Era așa de protocolar, așa de minunat să auzi din partea unui puști această invitație încat am întors capul să văd cu cine vorbește. Nimeni după mine.

*A, eu? am întrebat. Eu nu intru, eu merg mai departe.*

Puțin dezamăgit, a tras ușa după el.

Am rămas cu întrebarea: cu cine m-a confundat de s-a purtat așa de prietenos cu mine? Ce temperament are, dacă nu m-a confundat și totuși s-a gandit la mine? Ce educație a primit de la părinți, de s-a comportat astfel?

Ca orice bucureștean care se respectă, eu nu-mi cunosc nici vecinii de pe scară, nici pe cei de la etaj, cu atat mai puțin pe cei de la altă scară… Dar mi-am propus să îl urmăresc pe micuț și să îi felicit pe cei care s-au ocupat de bună lui creștere… A, desigur că la final le voi atrage atenția că n-ar trebui să pună copilul la cumpărat lucruri cu un volum așa de mare încat să nu prea poată deschide ușa nici pentru el, cu atat mai puțin să o țină la infinit și pentru altul … 🙂

4

Educația modernă

Sunt cateva organizatii care lupta ca si in Romania sa existe posibilitatea de a se face scoala acasa. Dupa ce am vazut ce inseamna aceasta, in strainatate, spun ca ma declar absolut de acord cu acest sistem, daca exista conditiile ca el sa fie respectat ca acolo 🙂 .
Mai jos, redau marturia cuiva drag, din SUA:
……………………………………………………….

Am doi copii, o fetita de patru ani si un baiat de sapte. Locuim in Statele Unite. Tati e american. Eu vorbesc romaneste cu ei si ei inteleg foarte bine, dar imi raspund in engleza.
Cu tati vorbim doar in engleza. Incerc sa ii invat si franceza, pe care o vorbesc de mică (plus încă alte 2 limbi). Am pasiune pentru educatie si pentru limbi straine, asa ca am hotarat sa facem homeschooling. De ce sa ii trimit la scoala sapte ore pe zi, cum este in SUA, sa nu invete mai nimic si sa nu am timp cu ei de discutat in romaneste si in franceza?
Așa am ajuns că dialogurile noastre sunt bilingve si uneori trilingve.
Eu vorbesc in romaneste, ei imi raspund in engleza.
Uneori le spun acelasi lucru atat in romaneste cat si in franceza, ca sa invete.
Cand introduc franceza, imi raspund in romaneste.
Este ca si cum limba a treia impinge limba a doua la suprafata.
Ciudat, nu: deși romana este limba lor maternă, este … a doua lor limba – asta inseamnă sa locuiesti intr-o tara unde se vorbeste engleza. Dar, cu toate acestea, perseverez si le citesc carti in romaneste si le-am aratat Maria Mirabela pe YouTube. Cand vorbim cu rudele pe Skype sau pe viu, copiii mei o dau pe romaneste un pic.
Acum cateva zile, fetita mea i-a spus mamei mele pe Skype, “I’m dor de tu.” Si apoi s-a uitat la mine stiind ca a gresit ceva si mi-a zis, “How do you say I miss you?” “Mi-e dor de tine.” Si ea repeta, “Mi-e dod de tine.”
( r-ul romanesc este mai dificil de pronuntat pentru ea. De pilda, la “sare” ii spune “sade” si la “mare” – “made.”)
Azi a venit sa ma intrebe ceva. “Mommy, can you play with me? But you have to talk only English, not romaneste.” “Pai de ce sa vorbesc doar in engleza?” “My puppies don’t understand romaneste.” Imi arata patru catelusi de plush, trei mai mici si unul mai mare, caruia ii spune Mama Doggie. Si zice, “Look, get her to tell them something in romaneste.” “Copii, hai sa mergem afara la joaca,” zic eu cu Mama Doggie in mana, ca si cand ea vorbeste, miscand-o ca la teatrul de papusi catre cei trei catelusi mai mici. “You see, they don’t understand,” zice fetita mea cu o privire de milioane, ca si cum “quod erat demonstrandum.”
Baiatului ii place seria de carti Povesti cu animale, Mica biblioteca. Sunt 12 volume relativ mici, traduse din italiana in romana. Fiul meu pronunta numele lor foarte frumos, cu accent american: Poc-Poc, Norisor, Ghinduta.
Intr-o zi se tocmeau ei pe ceva afara, la joaca. Am auzit-o pe fata cerandu-i lui sa ii dea o jucarie, tot dialogul fiind in engleza pana atunci. “In nici nu caz!” l-am auzit pe el spunand foarte serios, in romaneste. Am fost uimita ca stie expresia si ca a folosit-o atat de potrivit in contextul lor.
O alta expresie pe care o folosesc ei in romaneste este “de tot,” ca de pilda “mare de tot,” “mic de tot.” Cand vorbesc cu mine despre ceva mare, eu le spun ca este “mare de tot.” Si ei ma intreba din nou in romaneste, sa se asigure, “e mare de tot?” cu accentul de rigoare.
Sunt convinsa ca daca ii aduc in Romania o luna de zile isi dau drumul sa vorbeasca bine “de tot.” Ramane de implementat…

…….

Adriana Zoder face homeschooling cu cei doi copii ai ei in Gatlinburg, Tennessee, SUA. Publica blogul http://www.HomeschoolWays.com si a scris doua carti despre scoala acasa, care pot fi cumparate pe Amazon.com: 101 Tips for Preschool at Home si 101 Tips for Kindergarten at Home.