16

Am ajuns să blestem

De multe ori mi se pare că cei din exteriorul unei întâmplări se apucă să o povestească de parcă ei au fost cei afectați, fără să se gândească niciun pic la cei care chiar au fost eroii situației. Nu vreau să spun cum am trăit eu această scenă. O las pe ea să vorbească și apoi concluziile mele vor da, poate, pe alocuri, idei despre poziționarea mea față de ceea ce s-a petrecut.

Eram într-un 301 aglomerat, undeva în spate, pe un scaun. După 10 ore de muncă intensă, recunosc, nici măcar nu mai aveam senzația că sunt înconjurată de oameni – toți mi se păreau manechine și orice spuneau, pentru că vorbeau tare, se îmbrânceau, se înjurau, trecea pe lângă mine… Un singur zgomot m-a pisat continuu, dar oricum nu era lângă mine, nici măcar nu vedeam copilul care-l face – nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot…

Nu știu ce nu mai poate copilul ăsta, mi-am zis, undeva pe la jumătatea dintre Ambasada Chinei și stația Aviatorilor, dar cert e că și mie îmi vine să mă comport ca Titi al lui Călinescu, să mă pun pe marginea unui pat și să mă legăn, așa, în neștire… Am oprit de 20 de ori între cele două stații, fiecare semafor însemnând să înaintezi nu mai mult de 3 metri.

În rond, când toți se retrăgeau spre ușă, pentru a coborî, începe să strige un bărbat înalt, căruia i-am văzut pentru prima dată capul, pentru că abia atunci am ridicat ochii din carte.

  • Nu pot să cred. De 30 de minute un copil spune că-l dor picioarele și niciunul dintre voi nu se ridică să-i dea locul. Nu pot să cred că sunteți atât de indolenți și de nepăsători.

Femei din jurul meu, trecute de 55 de ani, puse pe harță încep scandalul:

  • Educă-l să aibă bun simț și să nu mai chirăie.
  • Venim de la muncă, suntem toți obosiți.
  • După ce că-l suportăm când chiuie, mai vrei să-i dăm și loc?
  • Dacă vrei să nu obosească, ia-i un taxi.
  • Uite cu cine seamănă copilul de se smiorcăie, cu ta-su.
  • Da* mă-sa unde e, mă, unde e? Te lăsă de prost în loc să-și facă treaba de mamă?
  • De-aia sunt copiii așa de impertienți că nu-i educați să stea în picioare, să reziste…

Omul, consternat, zice:

  • Are 6 ani, vin cu ea de la spital, astălalată nu a scos un sunet, nu aveți niciun pic de inimă, stați toți cu ochii în telefoane și nu vă gândiți niciun pic la ce se întâmplă în jur.
  • Știi ceva, zice unul, ia scutește-ne de predici, ia-ți plozii și coboară din mașină și nu uita să-ți cumperi mașină data viitoare când pleci de acasă.

Când omul a coborât, am observat că avea, într-adevăr, două fete. Îmbrăcate în roz, cu părul lung, blond, amândouă pur și simplu emoționate de ceea ce s-a întâmplat, s-au aruncat în brațele mamei care le aștepta la coborâre.

  • Ia te uită unde e curva de mă-sa. Prostu*-i plimbă plozii și ea stă ca parul aci.
  • Și ce aranjată și coafată e.
  • Și machiată.

M-am întrebat de ce omul nu a folosit disperarea de la sfârșit pe vremea când era numai un sentiment de frustrare, să le spună celor câțiva tineri de pe lângă el: Vă rog, nu aș fi îndrăznit, dar copiii…

M-am întrebat de ce omul nu a bătut în geam să-i explice șoferului că îl roagă să deschidă ușa între stații, chiar dacă nu e permis, pentru că are doi copiii care nu mai pot merge în mașină. Dacă pornea pe jos cu ei, în 10 minute era la metrou, iar ceea ce părea un chin în mizeria mașinii devenea o distracție pe trotuarul tivit cu lalele.

M-am întrebat de ce nicio femeie dintre cele care au urlat la el nu a avut milă de el, pentru că mie mi se înmuiase inima – mi-am amintit cum urcam eu cu fiul meu în tramvaie pline și nimeni nu ne dădea locul, iar el era cu ghiozdanul în spate, mic și pricăjit, eu cu două bagaje… Cine să mai ajute, pe cine?

M-am întrebat de ce bărbații erau așa de batjocoritori la adresa lui pentru simplul fapt că-și lua în serios statutul de tată.

M-am întrebat de ce erau așa de invidioase femeile care stăteau pe scaun și ar fi ținut de el cu dinții pe mama gemenelor, care era aranjată și arătoasă.

Nu știu cum au simțit fetele această întâmplare, dar știu cum aș fi procedat eu, dacă eram lângă ele și vedeam că niște simpatice ca ele încep să se agite. În primul rând, intram în vorbă cu ele, ca să aflu dacă e vreuna dintre ele mai obosită și o rugam să vină și să stea la mine în brațe. Asta pentru că, trebuie să recunosc, nu îmi venea să mă ridic după scaun, după o astfel de zi grea. Apoi, le propuneam să stea când una, când alta, câte 3 minute fiecare și în timp ce stăteau în picioare să spună o poveste, în vreme ce stau jos să asculte povestea celeilalte. Sau le spuneam eu, dacă se lăsau greu, dacă nu aveau imaginație atunci. Cred că în cele din urmă m-aș fi ridicat chiar și le-aș fi lăsat pe ele două să stea jos, una lângă alta.

Dar eu nu eram în față. Eu eram undeva departe; chiar dacă respiram același aer, nefiind Păsări Lăți Lungilă, nu puteam ajunge cu privirea dincolo de oamenii care erau zid între mine și acest trio nefericit.

Oricum, reacția lui dură nu mi-a plăcut. Dar a celorlalți, chiar mi-a provocat silă. Vă doresc, doamnelor și domnilor care oricum nu vă gândiți să vă ridicați de pe scaun pentru așa ceva, să se întâmple același lucru cu nepoții voștri și să treceți prin ce au trecut toți părinții care și-ar dori să nu se manifeste aiurea copiii lor, dar nu pot lupta cu oboseala acestora.

E un fel de blestem, dar chiar îl meritați.

2

Atitudine de învingător

Pentru că am lucrat cu cei mici de-a lungul timpului, știu și eu cate ceva despre comportamentul lor. Din experiența mea, niciun copil de pană în 7 ani, mai ales într-un oraș ca București, nu e prietenos cu un străin. De fapt, nici după 7… Poate după 10, cand mama i-a vorbit deja despre vecina X sau l-a văzut pe vecinul Y că le-a reparat mașina… 🙂 Dar pană în 7 ani, nu, nu am întalnit un copil care să fie deschis cu străinii.

Într-o zi, am ieșit din scara blocului meu, scara B, și am trecut foarte aproape de scara A. Un băiețel de 6 ani și ceva, care nu mă văzuse în viața lui, îmi ține ușa pe care o deschisese cu greu, folosind o cheie, în vreme ce avea și cumpărături în mană, iar ușa era dificil de împins la greutatea ei, și pentru că vede că nu dau semne să urc pe scări îmi zice: Haideți, veniți?

Era așa de protocolar, așa de minunat să auzi din partea unui puști această invitație încat am întors capul să văd cu cine vorbește. Nimeni după mine.

*A, eu? am întrebat. Eu nu intru, eu merg mai departe.*

Puțin dezamăgit, a tras ușa după el.

Am rămas cu întrebarea: cu cine m-a confundat de s-a purtat așa de prietenos cu mine? Ce temperament are, dacă nu m-a confundat și totuși s-a gandit la mine? Ce educație a primit de la părinți, de s-a comportat astfel?

Ca orice bucureștean care se respectă, eu nu-mi cunosc nici vecinii de pe scară, nici pe cei de la etaj, cu atat mai puțin pe cei de la altă scară… Dar mi-am propus să îl urmăresc pe micuț și să îi felicit pe cei care s-au ocupat de bună lui creștere… A, desigur că la final le voi atrage atenția că n-ar trebui să pună copilul la cumpărat lucruri cu un volum așa de mare încat să nu prea poată deschide ușa nici pentru el, cu atat mai puțin să o țină la infinit și pentru altul … 🙂

4

Educația modernă

Sunt cateva organizatii care lupta ca si in Romania sa existe posibilitatea de a se face scoala acasa. Dupa ce am vazut ce inseamna aceasta, in strainatate, spun ca ma declar absolut de acord cu acest sistem, daca exista conditiile ca el sa fie respectat ca acolo 🙂 .
Mai jos, redau marturia cuiva drag, din SUA:
……………………………………………………….

Am doi copii, o fetita de patru ani si un baiat de sapte. Locuim in Statele Unite. Tati e american. Eu vorbesc romaneste cu ei si ei inteleg foarte bine, dar imi raspund in engleza.
Cu tati vorbim doar in engleza. Incerc sa ii invat si franceza, pe care o vorbesc de mică (plus încă alte 2 limbi). Am pasiune pentru educatie si pentru limbi straine, asa ca am hotarat sa facem homeschooling. De ce sa ii trimit la scoala sapte ore pe zi, cum este in SUA, sa nu invete mai nimic si sa nu am timp cu ei de discutat in romaneste si in franceza?
Așa am ajuns că dialogurile noastre sunt bilingve si uneori trilingve.
Eu vorbesc in romaneste, ei imi raspund in engleza.
Uneori le spun acelasi lucru atat in romaneste cat si in franceza, ca sa invete.
Cand introduc franceza, imi raspund in romaneste.
Este ca si cum limba a treia impinge limba a doua la suprafata.
Ciudat, nu: deși romana este limba lor maternă, este … a doua lor limba – asta inseamnă sa locuiesti intr-o tara unde se vorbeste engleza. Dar, cu toate acestea, perseverez si le citesc carti in romaneste si le-am aratat Maria Mirabela pe YouTube. Cand vorbim cu rudele pe Skype sau pe viu, copiii mei o dau pe romaneste un pic.
Acum cateva zile, fetita mea i-a spus mamei mele pe Skype, “I’m dor de tu.” Si apoi s-a uitat la mine stiind ca a gresit ceva si mi-a zis, “How do you say I miss you?” “Mi-e dor de tine.” Si ea repeta, “Mi-e dod de tine.”
( r-ul romanesc este mai dificil de pronuntat pentru ea. De pilda, la “sare” ii spune “sade” si la “mare” – “made.”)
Azi a venit sa ma intrebe ceva. “Mommy, can you play with me? But you have to talk only English, not romaneste.” “Pai de ce sa vorbesc doar in engleza?” “My puppies don’t understand romaneste.” Imi arata patru catelusi de plush, trei mai mici si unul mai mare, caruia ii spune Mama Doggie. Si zice, “Look, get her to tell them something in romaneste.” “Copii, hai sa mergem afara la joaca,” zic eu cu Mama Doggie in mana, ca si cand ea vorbeste, miscand-o ca la teatrul de papusi catre cei trei catelusi mai mici. “You see, they don’t understand,” zice fetita mea cu o privire de milioane, ca si cum “quod erat demonstrandum.”
Baiatului ii place seria de carti Povesti cu animale, Mica biblioteca. Sunt 12 volume relativ mici, traduse din italiana in romana. Fiul meu pronunta numele lor foarte frumos, cu accent american: Poc-Poc, Norisor, Ghinduta.
Intr-o zi se tocmeau ei pe ceva afara, la joaca. Am auzit-o pe fata cerandu-i lui sa ii dea o jucarie, tot dialogul fiind in engleza pana atunci. “In nici nu caz!” l-am auzit pe el spunand foarte serios, in romaneste. Am fost uimita ca stie expresia si ca a folosit-o atat de potrivit in contextul lor.
O alta expresie pe care o folosesc ei in romaneste este “de tot,” ca de pilda “mare de tot,” “mic de tot.” Cand vorbesc cu mine despre ceva mare, eu le spun ca este “mare de tot.” Si ei ma intreba din nou in romaneste, sa se asigure, “e mare de tot?” cu accentul de rigoare.
Sunt convinsa ca daca ii aduc in Romania o luna de zile isi dau drumul sa vorbeasca bine “de tot.” Ramane de implementat…

…….

Adriana Zoder face homeschooling cu cei doi copii ai ei in Gatlinburg, Tennessee, SUA. Publica blogul http://www.HomeschoolWays.com si a scris doua carti despre scoala acasa, care pot fi cumparate pe Amazon.com: 101 Tips for Preschool at Home si 101 Tips for Kindergarten at Home.