1

Adolescenții și pretențiile părinților lor

Unele lucruri nu pot fi explicate, dar se simt cu inima. Când particip la vreo întâlnire de educație și se vorbește despre copii de vârste care au rămas în urmă pentru copilul meu, nu am nicio emoție. Aceasta pentru că vremurile acelea s-au dus, nu mă mai confrunt cu ele. Când este vorba despre ce se întâmplă acum, îmi este destul de greu să fiu rațională – sunt complet subiectivă, copleșită de sentimente de responsabilitate, mai ales.

Îmi aduc aminte că mama, care a fost de fapt singurul părinte responsabil în casă, avea un mod cu totul irațional de a-și arăta dragostea. Nu ne dădea voie să facem nimic: *voi stați și învățați, să fiți niște doamne, să vă permiteți să vă luați menajere!*

Cum adolescența este vârsta la care copilul simte nevoia să se desprindă de părinți, rebeliunea mea cea mare a fost să încerc să-mi spăl singură hainele (era în epocă, pe când se spăla la mână pentru că, având două ore de apă dimineața și două ore de apă seara, nu știai ce să faci mai repede în acest timp, dacă erai acasă, desigur, dacă nu cumva erai la lucru și atunci mama prefera să uite de mașina de spălat, care oricum și când era pusă la lucru nu făcea mare brânză!). Căutam să arăt că mă pot descurca, dar lucrul acesta i s-a părut atât de agasant mamei încât m-a bătut. M-a bătut e puțin spus, în ziua aceea a șters pe jos cu mine, trăgându-mă de păr, marea ei durere fiind: *Ce, vrei să-mi arăți că poți trăi fără mine? Și eu ce rost mai am pe lumea asta, dacă tu faci așa ceva?*

Irațională, desigur, am cataloga-o noi, cu atât mai mult eu, care de multă vreme îmi las copilul să-și pregătească singur mâncarea, să-și facă singur bagajele la plecarea undeva, să aleagă ce îi place și unde se duce. Da, îi calc acele cămăși albe cu care trebuie să meargă la școală, dar asta pentru ca să mai simt și eu că fac ceva în acea casă, unde el dă cu aspiratorul, întinde rufele, se străduiește să repare tot ceea ce are nevoie de mâna lui. Când eu nu pot, o face singur și nu ripostează, după cum eu nu sufăr când își netezește singur lucrurile pentru că se grăbește și nu mai poate aștepta cât mai am eu 3 minute de vorbit la telefon sau de scris pe net 🙂 .

Probabil că mulți dintre noi trebuie să ne pregătim de plecarea de acasă a copiilor, numită generic astfel, pentru că ei pot sta cu noi în apartament, dar să nu mai fie ai noștri. Desprinderea de părinți nu înseamnă dispreț sau lipsă de respect, ci drumul natural al unui adolescent.

Pretind aceasta și în acest caz, dar și în altele, în care copiii chiar luptă serios cu părinții. Am avut un prieten care la 17 ani era decis să se căsătorească imediat cum termină liceul cu prietena 🙂 lui, o femeie cu 17 ani mai mare decât el, a cărei fată avea… 12 ani. Vă întreb: ca părinte, v-ați lăsa copilul să facă un astfel de pas? După cum vă imaginați, părinții lui au fost complet împotriva deciziei lui, dar tot ce au reușit a fost să îl determine să meargă la facultate (era dintr-un oraș din Moldova) în București, nu însă să se și despartă de ea. De dorul ei mergea în fiecare săptămână acasă, lua trenul și ajungea în orașul natal; cum tată intuia că se va întâmpla asta, stătea în gară de fiecare dată când venea un tren dinspre București, de joi până duminică dimineața – făcând naveta între gară și autogară, în ideea că ar putea sosi și cu vreun microbuz. Nu o dată l-a prins și l-a luat de aripă, l-a vârât în mașina familiei, l-a dus acasă, l-a hrănit și apoi l-a urcat în primul tren, cu mâncare și de toate, dar fără să-i permită această împlinire a visului lui de a-și vedea logodnica.

Băiatul, ajuns la 20 de ani, proaspăt despărțit de cea de care era îndrăgostit – pentru că, dacă ea a văzut că nu poate pune mâna pe el, s-a mulțumit cu unul de vârsta ei! – îmi spunea: *Când este vorba despre părinții mei și modul cum au luptat atunci cu mine, pentru a mă împiedica să fac o prostie, am în suflet doar respect. Chiar dacă mă uit la ei de sus în jos, (fiind foarte înalt, îi depășea cu 10 cm pe tată și cu 25 pe mamă!), în fața lor am sentimentul că sunt mic și că ei sunt niște dumnezei; pentru că eu nu știam ce e spre binele meu, dar ei au intervenit și m-au salvat. Le sunt recunoscător și-mi place să simt această senzație, de copil pentru care părinții au luptat să-i fie bine. Chiar dacă atunci i-am urât și aș fi vrut chiar să moară pentru că nu-mi împlineau dorința.*

Părintele este cel care trebuie să poarte de grijă în continuare, ocrotindu-l pe copil pentru a nu lua decizii nesăbuite, dar nu luându-le zi de zi, în locul lui, în lucruri pe care ar trebui să le hotărască el. Părintele este cel care trebuie să guverneze totul, dar așa cum face un președinte care se află în capitală, care luptă pentru binele unui om care se află la 300 de km, la ieșirea din țară, dar care tot acestei țări îi aparține. Ar fi bine dacă distanța aceasta de km nu s-ar simți la nivel emoțional, ar fi bine dacă ar exista înțelegere și comunicare între cele două părți – părinte și adolescent, dar dacă nu există părintele este cel care trebuie să se străduiască pentru ea și să pună creativitatea la lucru.

Cineva din sală întreba *de ce se simt copiii lezați de faptul că părinții lor vorbesc la telefon în timp ce poartă o discuție cu ei?* Adică ce e așa de rău că, deși stau de vorbă cu adolescenții lor, mai răspund la un telefon? Că răspunzi la un telefon în mijlocul unui joc de remy nu e o problemă, pentru că se duce și copilul și bea niște apă sau își pune niște pateu pe o felie de pâine. Poate chiar mai aruncă un ochi pe FB la el sau pe Instagram. Dar când discuția este despre nevoile lui, când el se deschide și tu îl pui în așteptare, deși e lângă tine, nu pentru un telefon ci pentru 5… este normal să fie supărat, nemulțumit, să considere că … îl desconsideri.

Adolescentul este, emoțional, tot un copil. Chiar dacă i-ar plăcea să facă lucruri de adult, să aibă voie să își impună gusturile, când este vorba despre nevoile lui afective, este ca și când ai vorbi despre un pui din cuib. Și, după cum nu îi cerem unui copil de 8 ani să fie rațional și să aștepte să vorbim la telefon 20 de minute din cele 25 pe care le avem de petrecut cu el, este normal ca la fel să-l tratăm și pe adolescent. Să spui: De ce nu mă caută în momentul în care sunt liber? – este dovadă de egoism. El este cel de care ar trebui să aibă cineva grijă și cel pe care ar trebui să îl ai în vedere, nu tu ești cel care trebuie cocoloșit. Asta este: ai copil, ai fericirea de a veni spre tine și a dori să-ți încredințeze ceva, atunci toți ceilalți trebuie să aștepte și tu să profiți de momentul deschiderii. Acesta vine mai rar decât investitorii tăi, cu atât mai mult vine mai rar decât un telefon de la o rudă care te caută doar pentru a-i fi de folos și apoi te uită iar pentru 20 de ani. Copilul ar trebui să aibă întâietate, nu altcineva.

Foarte multe amănunte despre relația cu adolescentul găsiți și la următoarele linkuri:

http://www.blogdefamilie.ro/2017/06/daca-se-simt-iubiti-adolescentii-se-reintorc-catre-noi.html

http://b24kids.blogspot.ro/2017/05/adolescenta-un-taifun-emotional-despre.html

http://meandmymonkeys.ro/index.php/2017/05/31/adolescenta-anii-identitatii-part-1/

https://mamicaurbana.ro/adolescenta/

Pentru cei interesați, recomand oricând o discuție cu Oana Moraru, director Școala Helikon, dar mai ales educator și formator în educație.

 

 

5

Învățăm să blogărim, nu ne naștem învățați

Fiecare isi construieste brandul personal dupa munca pe care o face! Esti ceea ce muncesti! 🙂 Robert Katai la #DigitaParentsTalks! – așa prezenta o imagine a concentrării maxime Lavinia Pavel. 

Oameni buni, iată poze de la Digitalul de azi. Vă mulțumim tuturor că veniți la școala de blogging. Să fie cu folos și să împlementați cât de curând tot ce aflați și rezonează cu voi.- ne oferea fotografii, cu generozitate, Ana Nicolescu.

Next level for your blog: instrumente de marketing

Printre noi, începătorii, sunt și persoane cu experiență, pe care o expun și de care beneficiem.

Prezentatorul seminarului nostru a fost Robert Katai, căruia aș vrea să-i mulțumesc pentru răbdarea de a se plimba printre noi și a răspunde fiecăruie întrebări. Puerile, inteligente, întrebările noastre au fost luate în seamă – ceea ce a contat pentru dorința noastră de a mai participa. Nu venim undeva unde suntem luate peste picior pentru că suntem rămase în urmă, ci într-un loc în care oamenii vor să ne ajute să mergem înainte fără chiar a simți că am fost vreodată neștiutoare.

Idei:

  1. Templatul absolut nu există – ceva ideal. Dar tu poți realiza ceva care să te reprezinte, care să te arate și la exterior cum ești în interior.
  2. Tu decizi ce fel de blog vrei să ai: eu sunt antiimagine, pentru că toată lumea aleargă după imagini. Îmi imaginez însă că există și o nișă a mea, a oamenilor care pot să își imagineze ceea ce descriu, de aceea redau totul cât mai plastic, pentru ca articolul să nu aibă de suferit din lipsa elementelor vizuale.
  3. În urmă cu 25 de ani, un specialist mi-a spus: de la cel cu handicap la cel mai bogat, niciunul nu e logic. Toți sunt emoționali. Vrei să ai rezultate: adu în prim plan emoția. Binecuvântarea mea se numește o viață plină de trăiri controversate, așa că pot jongla cu întâmplă pline de sentiment, în orice domeniu – din viața mea, din viața altora (la partea a doua, aveți grijă să cereți acordul pentru că s-ar putea să vă treziți cu procese pentru că ați *denigrat* persoana. Eu știu asta din propria-mi experiență, când am scris o poveste despre un băiețel care se comporta îngrozitor cu cei din jur și … i-am lăsat numele adevărat! Cu siguranță nimeni nu l-ar fi recunoscut, dacă nu era numele, pentru că niciun părinte nu identifică partea rea a copilului, din nefericire; dar așa… Scandaaaal!!!
  4. Noi nu vorbim ca specialiști – la câte subiecte se abordează pe un blog ar înseamna să fim enciclopedii. Ori avem un invitat care să vorbească despre acel subiect, ori dăm direcții pe care să meargă experiența cititorilor, conform cărora să le deschidem mintea să știe la cine să apeleze (sunt consternată când văd cât de mulți am devenit terapeuți, fără să avem școală pentru așa ceva… 🙂 )
  5. Imaginile care apar pe site, blog sunt perfecte – după cum se spunea într-o altă întâlnire, blogurile din străinătate sunt mici copii față de ale noastre, la această categorie. Eu am o părere personală – de om care nu folosește imagini. Dacă totuși aș pune, ei bine, nu le-aș alege pe cele perfecte, ci pe cele inedite, pe cele în care oamenii sunt naturali, în care se vede că cel care gătește, cel care *mămicește* e om, nu semizeu.
  6. Ideea cu *astăzi scriem toți despre…* mi se pare posibilă pentru o anumită categorie de persoane. Da, astăzi pot scrie despre biberoane cele care au copii de această vârstă, dar eu nu mă pot alinia la start. Dacă mi se spune despre ce să scriu, pot da tot ce am mai bun din mine, dar nu va ieși ca atunci când mie mi se pare că leșina dacă nu scriu despre asta pentru că …. ideea asta m-a pocnit și iată-mă vânătă dacă nu o ascult… 🙂
  7. Pentru cei ce doresc să realizeze rapid bannere – bannersnack.com. Primele 10 sunt gratuite, așa că între timp poți găsi alte soluții, deci profită de ofertă.
  8. Pentru început, dacă vrei să-ți monetizezi blogul, este cazul să stabilești: pentru cine scrii, despre ce vrei să scrii, când vrei să scrii, cât de des, cum ajungi la oamenii cărora li te adresezi… Dau un exemplu: eu scriu pentru oamenii care au sentimente și nu vorbesc despre ele. Abordez teme ciudate pentru discuțiile om la om, dar foarte închegate când omul stă de vorbă cu el însuși. Îmi doresc să am un parteneriat cu Divinitatea și, în mod miraculos, când cineva are o problemă de suflet și caută în Google, să ajungă la mine, cea care nu pun accent pe imaginez, ci pe cuvântul care mângâie sau încurajează. Acesta este tipul meu. Nu vreau să câștig bani din blog, ci experiențe – nu experiență în scris, că pe asta o am, ci experiențe cu oamenii de lângă mine. Și am avut, din fericire!
  9. Despre modul cum scrii, acum: zilele trecute un blogger se mira de ce oamenii se iau de el pentru că nu scrie corect. Acum și oamenii sunt răutăcioși, dar, pe de altă parte, nu poți fi guru fără să fii perfect. Chiar și în scris. Greșelile de gramatică, de exprimare, cuvintele nepotrivite, scrisul fără litere românești, când ești într-o lume românească… denotă lipsa de profesionalism. Bine, te poate citi omul, chiar dacă nu știe cine se uita în oglindă – fata ta sau fața ta… Realizează el la ce te referi până la urmă, dar e mai bine dacă nu-l pui la încercare și-i dai un text cursiv.
  10. Formarea ta ca om care scrie crește pe zi ce trece – că bagi bani în dezvoltarea ta din ceea ce câștigi cu blogul sau din buzunarul propriu, însă trebuie să mergi la cursuri serioase. Am fost la două cursuri pentru care am plătit și, într-un mod ciudat, deși erau realizate de două persoane diferite, absolut tot era identic, inclusiv exemplele folosite pentru fiecare principiu de scriere – care după care copiase?

Idei interesante mai găsiți și la

Tehnici de marketing pentru blog pe scurt

http://mamicaurbana.ro/cheltuielile-bloggerilor/

Pentru orice idee care vă stârnește interesul nu uitați să mă contactați aici sau pe despresufletulmeu@yahoo.com.

 

0

Tristă și fericită. Disperată și încrezătoare

De mică, mi-au tot spus oamenii să-mi mai temperez exuberanța. Că sunt prea veselă, prea vorbăreață, prea expansivă…

Duminică am vorbit cu el, suntem prieteni buni de 25 de ani, iar la final i-am spus, ca de fiecare dată: *Te sărut. Ai grijă de tine.*

Am închis telefonul și m-am întrebat dacă nu cumva e o prostie să spui astfel de cuvinte… Nu era mai bine un *Bine, pa, ne vedem marți?*

Azi dimineață, venind spre locul de muncă unde urma să ne întalnim, am aflat că aseară a avut un accident grav, că e în comă… Până să plâng, m-am gândit că niciodată nu mă voi despărți de oameni, la telefon, în scris sau fizic, fără să le arăt dragostea mea, respectul meu, pentru că nu se știe niciodată dacă nu cumva e ultima ocazie când voi putea face aceasta.

Oamenii spun că, dacă e prea mult sirop în viață (emoție), ți se face rău… Că dulcele strică la stomac.

Ei, așa o fi, dar pe cât de mult strică la stomac, pe atât de bine face la inimă. Și prefer să-mi fie inima în regulă – că stomacul se reface 🙂 , pe când inima când suferă distruge absolut tot organismul…