0

Maria by Callas

Trebuie să spun că am văzut reclama la film în vreme ce așteptam să intru la Mamma mia 2 și singurul meu gând a fost – trebuie să ajung și la Maria! Curând. Nu știu ce mi-am imaginat că va fi, dar nu este nimic din ceea ce ați crede că veți vedea – nu e opulență, nu sunt culori, nu sunt povești de dragoste între personaje superbe. Sunt întâmplări de viață – tumultoasă și tristă.

Lipsa culorilor de pe peliculă, din unele momente vorbește de la sine despre sentimentele încercate. Scrisorile citite dau emoții cum nici la examene nu ai. Sigur că poți citi despre ea – un singur exemplu este articolul de aici – dar cu totul altceva să urmărești totul din ceea ce se numește mărturisire personală.

Mi-a plăcut că a fost sinceră: nu poți fi fericit dacă, fiind copil, ești pus pe treabă ca un om mare și nu de propria alegere, ci de cea a mamei. Mi-a plăcut că era realistă: nu poți împăcat și capra și varza – unde capra este capacitatea de a fi mamă și varza este capacitatea de a fi celebră. Mi-a plăcut că a recunoscut că a suferit și că a avut un drum deloc ușor – poate ar fi vrut să facă altceva, dar intervenția unui părinte care nu admite să faci ce vrei, ci ce trebuie…

Eu i-aș trimite la acest film pe toți părinții care își mână de la spate pe copii, ca pe oi, boi, capre… spre câmpia de pe care ar mânca ei, nu spre ceea ce le-ar face copiilor bine.

Am o cunoștință care mi-a spus că, discutând cu soțul ei, tot dădea înainte că, dacă vor avea copii, îi face alpiniști. Copii nu au avut, dar a auzit, după 40 de ani, că ceea ce-ți place ție ai vrea să recuperezi prin cei cărora le dai viață. Și atunci a mers la cățărat… Și de atunci viața ei s-a schimbat. Nu, nu are copii, dar este fericită cu hobbyul ei de care nu era conștientă…

Mergeți la Maria, cea pe care toți o consideră italiancă, dar ea este născută în SUA și de la 7 ani întoarsă în patria părinților – Grecia. Merită să vedeți filmul. Veți descoperi multe despre efemeritatea vieții și cred că viața vă va fi altfel.

 

Reclame
2

Arta visării – Lucy Keating

Titlul acesta mă face să-mi doresc să revin cu un articol care să vorbească despre experiențele noastre de zi cu zi, referitoare la visare – cea cu ochii deschiși și cea din timpul somnului.

Deocamdată, aș dori să vorbesc despre cartea de la Editura Trei, din colecția Fiction Connection. Se ia o fată a cărei mamă a părăsit-o pentru a fi primatolog și se urmărește viața ei – ce este ciudat, doar sunt sute de mii de astfel de persoane? Diferența e dată de aspectul nopții – visează același băiat, alături de care își petrece timpul în cel mai interesant mod, de la călătorii la emoții. Clipa de năvală a problemelor este aceea când îl întâlnește pe acest Max, stă față în față cu el și … trebuie să decidă – îl lasă să rămână alături de minunata lui prietenă, acceptă să-l piardă, face ceva pentru a întrerupe visul permanent în care este alături de el?

O carte nu numai pentru adolescenți, ci și pentru cei care au rămas captivi într-o lume din trecut, o lume în care au fost fericiți și care a fost aruncată în aer acum – o carte din care înțelegi ce trebuie făcut pentru a trăi cu adevărat și la ce sunt bune visele…

0

Brain Awareness Week 2018 (2)

Într-o lume care plătește de două ori mai mult pe medicamentele pentru bolile psihice decât pentru cancer – parcă se spunea că e boala cea mai grea cancerul, cum se face că nu se vorbește despre realitate? – ar fi bine dacă am lua aminte la modul cum suntem educați sau cum educăm?

Vreau să vă întreb cât de aproape sau departe vă situați de această provocare a specialiștilor:

*Atunci când te confrunți cu probleme dificile, cea mai bună soluție nu e întotdeauna să zâmbești și să spui că totul e în regulă. Să te minți singur este cea mai periculoasă formă de înșelăciune și este un mesaj periculos de transmis copiilor. Vor învăța să facă la fel. Această autoamăgire generează confuzie pentru că duce la ignorarea sentimentelor reale și ne poate influența să facem alegeri bazate mai mult pe influențe exterioare, și nu pe adevăratele noastre dorințe. Iar asta ne duce în locuri în care, de fapt, nu vrem să ajungem. Și așa ajungem să fim nefericiți. Este acel moment în care mulți își privesc viața și spun: Stai așa – asta e ceea ce vreau cu adevărat? Ori asta e ceea ce credeam că se presupune să vreau?*

Probabil că am învățat din cultura americană să zâmbim, chiar dacă ne-a invitat Țepeș în țeapă, chiar dacă suntem trași pe roată. Sau poate am învățat din moși strămoși că nu ar trebui să arătăm ce prea mult din ceea ce simțim, ca să nu fim folosiți. Poate e un sâmbure de adevăr – dar, dacă aceasta ar fi consecința, ar trebui să ne depărtăm de acei oameni, nu să ne ascundem și de ei și chiar și de noi sentimentele. A-ți tăgădui emoțiile este cel mai nesăbuit lucru pe care îl poți face – îți pierzi autenticitatea și nu știi niciodată cine ești tu și ce te face fericit. Ești cineva dus de val.

…….

Una dintre valorile esențiale ale culturii daneze este smerenia – să fii conștient că o duci atât de bine încât nu ai nevoie ca alții să te facă să te simți important.

În ce ne privește pe noi, cum suntem? Câtă nevoie avem de laudă din partea celorlalți? Vorbesc în nume propriu: aș avea nevoie de multe foci în jur care, la fiecare pas, să mă aplaude 🙂 . În cazul în care nu aud acele aprecieri, mă opresc și sunt absolut lipsită de energie. Eu nu am învățat perseverența tocmai din acestă cauză: depinzând de complimente și neprimindu-le, am ajuns la concluzia că nu prea mă pricep și atunci de ce să mă străduiesc? … Bine, eu am curajul să afirm asta. Alții poate nu-l au. Dar privind la copiii din jurul nostru, la tinerii noștri care îți sar în cap imediat cum ai spus ceva ce nu le convine, mi se pare că există o mare lipsă de *smerenie* și de încredere în sine – indiferent ce-ți zice adultul sau șeful!

Îndurerați că nu avem parte de laude, ar trebui să înțelegem cât de mult rău aduc acestea dezvoltării noastre, dezvoltării creierului nostru. Și nu e o glumă. Iată ce spun cei care au studiat problema (Metoda daneză de creștere a copilului):

Dacă sunt lăudați constant și li se spune că s-au născut inteligenți, talentați și dotați, copiii dezvoltă ceea ce se numește *gândire fixă* – ideea că inteligența este statică și că ei o au deja. Copiii cărora li se spune că inteligența lor se poate dezvolta prin muncă și educație dobândesc o gândire evolutivă – ideea că pot să aibă abilități mai bune cu fiecare zi în care se străduiesc. Copiii cu gândire fixă au tendința să fie preocupați de modul în care vor fi apreciați – ca fiind deștepți sau nu. Lor le este teamă să depună prea mult efort pentru că efortul îi face să pară proști. Și le mai este teamă că, dacă ar fi nevoie să trudească pentru a face ceva anume, și-ar pierde statulul de *deștepți*. Mai mult, copiii cu gândire fixă exagerează cu privire la rezultatele lor, imaginea lor de sine fiind strâns legată de rezultatele obținute, așa că nu vor sub nicio formă să admită eșecul. Spre deosebire de aceștia, cei cu gândirea evolutivă, au avut tendința de a prețui învățarea. cei care au fost încurajați să se concentreze asupra propriilor eforturi și nu asupra inteligenței au considerat că efortul este ceva pozitiv. Aceasta a dus la ascuțirea inteligenței lor. Când s-au confruntat cu eșecuri, au depus eforturi mai mari și au căutat noi strategii de învățare, în loc să renunțe. 

Aceasta este sinteza rezistenței – concluzionează autoarele. (Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl)

0

Luminița, mon amour – Cezar Paul-Bădescu

La Clubul de lectură de la Biblioteca Emil Gârleanu, unde particip în fiecare ultimă zi de joi, de la ora 10.30, am decis să citim această carte – elegant titlu, nu? Luminița, mon amour. Ceea ce pe prietenele mele le-a incitat, mailul care deschide cartea, pe mine m-a blazat. (Oare cum poate același lucru să producă efecte atât de diferite în noi? Bine, acum era vorba despre persoane diferite, dar sunt și situații când lucruri care cândva ți se păreau neînsemnate și tot tu apoi le găsești minunate sau fantastice și apoi le vezi îngrozitoare… Ei, stilurile acestea unice și schimbarea aceasta din noi! 🙂 )

După cum cartea este un fel de dezvăluire scrisă mai mult terapeutic, scopul ei – vă garantez – este pe noptierele tinerilor îndrăgostiți sau pe al cuplurilor codependente. Tinerii trebuie să o citească pentru a nu ajunge în această capcană, cuplurile – pentru a se rupe din acest circuit bolnav de *ia și dă-mi ce ai mai rău*. Nu este nimic științific. Dar, după ce intri în atmosfera aceea de cuplu în care fiecare e sincer – și în sentimente și în emoții și în durere – te arde palma: ai vrea să tragi una, pe rând, fiecăruia, să se trezească fiecare la realitate.

Pentru cei care au citit cartea, am o întrebare (da, sigur, sunt multe de discutat și mă gândeam să abordez fiecare subiect, dar nu am acum timp, poate vreodată le voi lua pe rând, la disecat, cu atât mai mult cu cât atât de multă lume e afectată de acest fenomen al… relațiilor disfuncționale din cauza unei boli psihice – nu neapărat grave!):

personajul feminin și-a hrănit boala pentru a-l lăsa pe cel masculin să fie un adevărat leu, tocmai pentru că era un timid și un neputincios în prezența altei femei (cum de a ales-o tocmai pe ea, o oarecare cu mult păr – și nu pe cap! 🙂  și a rămas cu ea, în ciuda condițiilor vitrege? 🙂 )

sau

el i-a alimentat boala prin faptul că i-a căutat leacul, drum spre ieșirea din tunel, fără să țină cont de repetatele ei răspunsuri: *nu mă ajuți cu nimic dacă faci asta!*?????

Nu mă interesează ce a vrut să spună scriitorul, ci ceea ce simte fiecare. Pentru că eu am cunoscut pe cineva care a zis: *La 18 ani aveam o părere atât de proastă despre mine încât mi-am dorit să găsesc pe cineva bolnăvicios, pe cineva fără personalitate, de care să am grijă toată viața, pe cineva care să aibă nevoie de mine, altfel nu mi-aș fi găsit rostul în lume…*

Culmea este că o parteneră de acest fel a găsit, dar între timp criza adolescenței disprețuite a trecut și el a devenit un om care ar fi putut muta munții, însă nu mai putea face nimic pentru că trebuia să țină în raza vederii persoana cu handicap (doar un mic neajuns psihic) pe care a ales-o în cel mai de neputință moment al vieții.

Ei, de-asta zic eu că e o carte care merită citită dacă ar trebui să treci pe la terapie – ori cu un psiholog ori cu un psihiatru. Poate nu mai dai banii medicilor, ci revii pe pământ, datorită acestui antimodel…

Succes.

3

#Septembriefărăzahăr la final

Sunt fericită. Nu pentru că a trecut luna și mă pot înfrupta din dulce. Nu pentru că am reușit să mă țin de promisiune. Pentru că 1. a trecut septembrie, dar eu voi rămâne cu ideea că zahărul e dușmanul meu, deci mă străduiesc să renunț la el cât mai mult. 2. nu sunt dintre cei cu rezistență forte sau care fac ce-și propun: de 6 ori am călcat peste promisiune. Dar din 30 de zile, eu, care mănânc o tavă de prăjituri, să cedez doar în 6, personal, mă aplaud.

Iar ceea ce am făcut în această perioadă a fost, pur și simplu, să mă monitorizez, să mă urmăresc: nu am cedat niciodată dacă eram singură și plângeam de dorul dulcelui 🙂 , însă am cedat dacă eram între prieteni (și nu cu 2-3, că atunci rezistam, ci între 20-30). Am descoperit că, dacă-mi tai rondele sau sticksuri de morcovi și le ronțăi ca desert, e un fel de a mă recompensa, care reușește să-mi mintă corpul o vreme… Cred că cei care vor să facă o schimbare trebuie să se studieze și să se cunoască foarte bine pentru a preîntâmpina orice situație delicată. Iar dacă ea vine să nu ajungă la concluzia că nu mai pot și gata, mai bine renunță, că un nou stil de viață, sănătos, nu e pentru ei, că ei sunt neputincioși. Nu. Pur și simplu, s-a întâmplat, au căzut și acum o iau de la capăt, că, dacă fiecare zi e un nou început, de ce să nu fie un nou început și pentru sănătate, în orice moment?

Acum aș dori să că recomand un articol

https://retetecugust.com/2012/09/10/10-pasi-simpli-si-eficienti-pentru-a-ti-stapani-poftele/

pe care îl puteți printa și chiar învăța pe dinafară, adăugând la el descoperirile care țin de persoana voastră, în așa fel încât să puteți să duceți o viață fără dependențe (a apărut de curând un film – nu vreau să-i fac reclamă pentru că mi se pare foarte slab! – dar eroina se ocupă cu drogurile, le produce în Cambodgia și, când oferă zahăr cuiva, spune: e de 5 ori mai nociv decât drogurile mele, te apropie de moarte de 16 ori mai mult decât drogurile mele, dar e legal… ).

În încheiere, luând câteva idei de aici aș vrea să insist pe ideea că, dacă tot vrem să trăim mult și bine, ar fi cazul să fim stăpâni pe noi înșine. Ori *a fi stăpân pe tine* înseamnă a rezista tentațiilor. Noi nu prea luptăm cu ele pentru că (ciudat și de-a dreptul închizător de cerc!) zice: o viață avem, și în asta să ne reținem de la ce ne place?

Deci, vrei să renunți la ceva?

a. Privește lucrul la care renunți ca la ceva de care nu ai nevoie. Găsește-i înlocuitorul. Cel mai potrivit. Cel mai sănătos. Consultă-te cu cei care se pricep. Oferă-i organismului tău ceva care să-l bucure, dar să-i aducă și sănătate. (Știu că pare pueril, dar când ți se spune: nu mai bea cafea, și ai la dispoziție atâta cafea de orz pe piață, încearcă schimbarea – poate la început nu-ți va plăcea, dar lasă timpul să treacă și te vei obișnui cu ea.)

 

b. Bucură-te de victoriile mici pe care le ai. A avea așteptări mari de la tine, în situații în care ești așa de slab, nu e înțelept. Eu m-am aruncat la o lună pentru că am avut alături un grup, oameni care mi-erau alături și care mă susțineau. Dacă ești singur și vrei să învingi ceva, mai bine stabilești ținte pe durate scurte decât să te lauzi cu jumătate de an. Când ai o ispită, îi cedezi într-o secundă, nu mai ții tu cont că ți-au mai rămas 5 luni, 22 de zile și 29 de secunde. De aceea, ți-ai programat o zi fără un anumit lucru, ziua aceea este importantă, îți aduni puterile, te controlezi, te urmărești, ești concentrat pe ceea ce faci. Seara, dacă vezi că a fost destul de bine, iei decizia ca și ziua următoare să o dedici aceluiași scop. Și în fiecare zi lupți pentru atunci! Pe mine mă omoară ideea de a rezista 5 luni și a ceda în ultima, așa că prefer să număr victoriile cu zilele, decât să pierd chiar înainte de final.

Și, repet, ai căzut? Ce-ar fi dacă bebelușii nu s-ar mai ridica după prima căzătură și ar zice: *Eu nu voi putea niciodată să merg?* Dacă ei au curaj, noi de ce nu am avea?

c. ia-ți prietenii ca martori pentru schimbările pe care vrei să le faci. Ori ești într-un proiect cu cineva, ori acel cineva a trecut prin așa ceva, ori te cunoaște atât de bine și știe de ce anume ai nevoie să auzi în anumite momente pentru a nu te lăsa păgubaș.

Dacă ești dintre cei care sunt motivați de așa ceva, poți chiar să joci un joc – dacă cedez, trebuie să renunț la… (de la bani la lucruri care-ți sunt foarte necesare! S-ar putea ca lucrul acesta să te determine să mai reziști încă puțin, iar, în contextul tentațiilor, *puținul* e esențial – pentru că mai ai timp apoi să respiri, încurajat de noua victorie.

d. Gândește acțiunile tale în sistem de *ce vreau să se întâmple azi*! Dacă reușești azi să faci un lucru pe care-l vei repeta și mâine, ești mult mai încântat decât dacă te gândești că ți-ai propus să slăbești 20 de kg – și e așa de greu, să renunți la lactate – și brânza aia miroase așa de frumos încât azi ai rezistat, dar mâine… etc…

e. fii permanent viu – da, știu e o idee care pe mulți îi face să râdă, dar e o idee foarte importantă. Știți cum zicea Eminescu: *Un mort frumos, cu ochii vii…* Noi acționăm din inerție, de multe ori. (Eu, dimineața, nici nu deschid lumina, când trebuie să mă pregătesc pentru lucru. Mă duc la dulap, iau un pantalon, iau o bluză și le îmbrac, apoi intru în pantofi. Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă văd în oglindă îmbrăcată în niște culori așa de fistichii… Pentru că pentru mine nu conta, obosită fiind, ce pun pe mine ci că pun pe mine. Nu mă mai gândeam la culoarea lucrurilor, ci la faptul că am corpul acoperit și asta contează, nu?) Ei bine, e cazul să fim permanent conștienți de faptul că trăim și că faptele noastre au influență asupra vieților noastre. Dacă vorbim despre mâncare acum, ar fi interesant să alcătuim un caiet în care să scriem de fiecare dată ce anume am ronțăit. Ia încercați o săptămână, fără să vă rețineți, să scrieți cum vă hrăniți. La ce oră, cu ce anume, cât, pe unde apucați, cât dați pe fiecare gustare, pe fiecare chestie de care aveți chef. După aceea analizați.

Inconștient, noi facem lucruri pentru care nu ne simțim vinovați și de care nici nu vrem să auzim, dacă suntem lucizi. Dar, dacă vom conștientiza, s-ar putea să ne dorim să scăpăm de ceea ce pune stăpânire pe noi: viciul acesta care ne dă bătaie de cap sau kg în plus.

Când ești viu, așa cum propuneam 🙂 , ești atent la ceea ce faci și la ceea ce se întâmplă, ești pe fază, nu lași mâna să lucreze pe cont propriu, așa cum nu lași piciorul să se ducă în locuri unde nu ai avea ce căuta. Te autocunoști, observi ce-ți face rău și ce-ți face bine și capeți demnitate. Respectul de sine crește. Specialiștii spun astfel:

 

*Observă de la ce începe un viciu. Dacă vrei cafea, observă cum gura îți lasă apă. Află unde se află această  necesitate în gura sau în stomac? Ce gânduri îți apar în cap? Când organismul începe să acționeze? Când apare sentimentul de satisfacție: atunci când bei cafeaua sau după ce ai băut-o?*

A fi conștient de ceea ce se întâmplă cu tine înseamnă a te putea controla. A fi viu înseamnă a putea să faci schimbări pentru că ești conștient ce doare și ce mângâie.

f. Din punct de vedere emoțional, acum:

  • când urmează o perioadă grea sau în singurătate, normal că trebuie să ai mai multă grijă față de tine, asta înseamnă că s-ar putea să fii mai predispus la căderi decât atunci când ești liniștit sau când ești între oameni.
  • găsește-ți un prieten cu care să te poți deschide pe tema aceasta – și acum nu mă refer neapărat la un om – poate fi și un jurnal sau un alt sistem de mărturie (scrii pe foi și le pui în plicuri, păstrând scrisorile într-un cufăr ca dovadă că ai avut de trecut peste încercări, dar le-ai biruit sau scrii pe hârtii cărora le dai foc, dacă ți se pare că în felul acesta ești eliberat de tensiunea care te îndeamnă să calci peste ceea ce nu-ți dorești să faci)
  • oferă-ți mici cadouri – dar nu o ciocolată, dacă reziști 5 zile fără zahăr! 🙂 Poți avea o colecție a victoriei, pe care o alcătuiești special cu această ocazie. E nevoie să fie și puțin costisitoare acele lucruri, pentru ca banii pe care-i economisești renunțând la viciu să nu-i dai pe … darurile că renunți la el 🙂 .
  • fă-ți un caiet cu motivele pentru care ai luat decizia de a face ceea ce faci. Acolo adaugi zi de zi, alte idei, ori de acolo le citești pe cele vechi și-ți reamintești motivația; ori pur și simplu scrii același lucru de mii de ori pentru ca să-ți intre în cap și să-ți fugă dorința de a călca strâmb. (aici este vorba tot despre responsabilitate – față de tine, față de viitorul tău)

După cum spuneam, din 30 de zile, 6 am cedat. Edison a avut nevoie de 1000 de încercări pentru a reuși ceva. Probabil că și noi avem nevoie de a repeta de sute de ori un lucru pentru a deveni obicei. Faptul că greșim o dată nu înseamnă că nu suntem în stare sau că nu e de noi acel nou obicei, ci că am bătut de prea multe ori cărările anterioare și e cazul să insistăm cu cele noi.

Nu vă lăsați, dacă ați luat decizii importante pentru sănătatea voastră.

Succes. Sau sport(t) 🙂 ,  cum zic eu.

 

3

Tiger Lily – Jodie Lynn Anderson

Unele cărți sunt speciale. Una dintre acestea este Tiger Lily. Este o carte pe care mi-o doresc în bibliotecă, pentru că vorbește despre toate emoțiile pe care le poți încerca atunci când ai o inimă sălbatică. Cartea este pentru adolescenți, dar și pentru adolescenții ieșiți din adolescență și ajunși spre maturitate și chiar bătrânețe. Este un fel de ghid al puterilor într-o relație de iubire. Și, dacă vreți să primiți răspuns la întrebarea, de ce uneori câștigă cine nu trebuie, urmați firul poveștii și veți descoperi că răspunsul e simplu.

…….

Tiger Lily este prietenă cu Sevă de Pin, căruia mama îi zice mereu: *Ești greșeala vieții mele* și *Zici că ești fată.*

Dornic de iubirea mamei, el urmărește cum o pasăre are grijă de puișorii ei culegându-le viermișori. Tiger Lily dă să spună ceva, dar se frământă câteva clipe înainte să o facă:

  • Nu ești o greșeală.
  • Mulțumesc, știu, numai că… trebuie să am răbdare cu ea. Nu prea știu ce altceva aș putea să fac. Cred că toți oamenii au motivele lor să fie așa cum sunt.

……….

Lily către Sevă de Pin

  • Câtă răbdare ai, zise ea, dar tonul vocii o dădu de gol.
  • O zici de parc-ar fi ceva rău!
  • Nu, zise ea, dar se vedea că minte. Numai că… nu simți niciodată că te apucă neastâmpărul?  (Sevă de Pin păru vexat și înghiți în sec.)
  • Ba da, dar merită. Pentru că la sfârșit ai ce să arăți.
  • Da, zise Tiger Lily nu prea convinsă. (El păru să-i ghicească dezaprobarea pentru că se întoarse la munca lui, iar zâmbetul i se ofili.)

…..

Tic Tac, tatăl adoptiv, i se adresează lui Lily:

  • Te porti urât cu Sevă de Pin.
  • Nu mă lasă nici să respir.
  • Încearcă să fie ceea ce-ți trebuie ție.
  • Da, tot timpul, zise fata.
  • Să ai pe cineva căruia-i pasă tot timpul de tine nu-i chiar așa de rău. De fapt, e un lucru rar.

…..

Sevă de Pin: *Mi-ar plăcea să reușesc și eu timp de-o zi întreagă să nu mă fac de râs.*

…..

În mlaștină erau niște crocodili cărora unul dintre gemeni le-a aruncat un șoarece și a trebuit să intervină Peter.

*Pentru că nu-i cinstit față de șoarece. În viață trebuie să ai măcar o șansă să te aperi, altfel nu-i luptă cinstită.*

…..

Tic Tac, spre Lily:

  • De ce-ai avut grijă de omul ăsta?
  • Nu voiam să fie singur.

….

Tic tac (despre englez): Asigură-te că are parte de alinare. A pierdut tot.

Lily: El spune că vine o corabie să-l ia.

Tic Tac: Pentru binele lui sper că are dreptate, pentru al nostru, sper că nu.

……

Ce bizar se formează și se spulberă credințele unui sat. Curiozitatea îi făcu pe săteni să se întrebe dacă voiau într-adevăr să creadă în boala asta a îmbătrânirii. În anumite cercuri se șoptea că teama de molipsire era o superstiție, iar cei dintâi convertiți la acest nou mod de gândire reușiră să-și adune suficient curaj cât să vină să tragă cu ochiul pe fereastra lui Phillip. Satul era atât de mic, iar oamenii atât de legați unii de alții încât o dată sădită sămânța unei idei, ea încolțea în mintile tuturor. Ceea ce însemna că uneori era mai ușor să-i convingi de ceva pe toți deodată decât pe fiecare în parte.

……

Lily și Peter

Stăteau departe unul de altul, dar ai fi zis că degetele le erau legate cu o sfoară între ele pentru că li se părea că se țin de mână chiar dacă aveau grijă să nu se atingă. Stiu asta pentru că aproape că vedeam sfoara aceea invizibilă și mai, mai că puteam să mă dau huța pe ea. Și cu cât tânjea mai mult Tiger Lily să-l atingă cu atât, își ținea mâinile mai aproape de trup și mai departe de el. Cât timp parcurseră primii km, Peter o întrebă întruna dacă nu voia să meargă mai încet. Dar ea nu mai fusese în viața ei atât de odihnită. Se simțea mai sprintenă ca oricând.

Peter: *Ai ceva care mă face să simt că ție pot să-ți spun chestiile astea. Ești atât de calmă, de parcă, orice ți-aș spune, tu ai asculta, pur și simplu, încercă el să explice zâmbind. În majoritatea timpului nici măcar eu nu pot să-mi ascult gândurile, zise el încruntându-se. Creierul meu e tare gălăgios.

O rivalitate nerostită se strecura în relația lor. Tiger Lily credea că, dacă putea ține pasul cu el, aveau să devină și mai apropiați. Nu-i trecuse prin minte că Peter ar fi putut dori ca ea să dea greș măcar din când în când. Uneori ea era prea iute și prea independentă, până și pentru Peter, și nu părea să aibă atâta nevoie de el pe cât i-ar fi plăcut lui.

Tiger Lily simțea căldura brațului lui Peter pe ceafă; i se părea că Peter era doar o prelungire a ei și că, dacă ei doi aveau suflete, acestea erau și ele cuibărite comod între trupurile lor. Poate că ciudățeniile ei, blestemul care plana asupra sa, senzația că e o străină existaseră numai ca să poată simți acum că locul ei e alături de Peter.

În noaptea aceea, pe când se ducea acasă, tremura în fața imensității dragostei. Nu înțelegeam de ce era atât de fericită și în același timp atât de tristă. Iubirea nu era așa cum se așteptase ea. Era ca și cum ai fi căzut de la înălțime și te-ai fi sfărâmat în o mie de bucăți și o singură persoană din lume ar fi știut cum să te repare la loc. Începu să se gândească la un plan ca să renunțe la el. Încerca să găsească o metodă prin care să renunțe la Peter fără să i se frângă inima de tot.

*Uneori, când sunt cu tine viața mea de acasă parcă nici n-ar fi existat vreodată. Uneori, când sunt cu tine mă pierd pe mine însămi. Nu te mai văd decât pe tine.*

….

Sirena: *Fii atentă la băiatul ăla. În multe privințe ești mai puternică decât el, dar asta nu înseamnă că nu te poate frânge.*

0

Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Când am aflat că avem de citit cartea aceasta pentru clubul de lectură care se desfășoară la biblioteca Emil Gârleanu pe 25 mai, de la 10.30, m-am cam tulburat. Tot ce am citit de Steinbeck este intens spre dur și chiar nu mi-aș mai dori să-mi întunec zilele cu durerile altora – acesta este un principiu pe care ar trebui să-l pui în practică și dacă nu ești depresiv, cu atât mai mult dacă ești! Dar, când am luat cartea în mână, am rămas consternată: de la primele cuvinte, personajul apare ca o ființă atât de veselă încât am decis să subliniez tot ceea ce ține de umorul său – și am la zâmbete prin carte, de-ai putea crede că este un catalog cu abțibilduri smile!

Un american cinstit care trăiește într-o viață mediocră, lăudându-se cu neamul lui care a fost printre întemeietorii orașului, cu neamul lui de pirați… Omul nostru e cuceritor prin modul cum se adresează soției (are o creativitate extraordinară de a găsi apelative amuzante și duioase – în același timp – pentru cea pe care o numește de la începutul până la sfârșitul cărții Mary a mea…), prin tiradele spumoase pe care le ține conservelor și borcanelor din băcănia unde vinde și dă cu mătura, este un tip profund, care te cucerește prin modul în care-și face radiografia gândurilor și emoțiilor.

Un om simpatic, dar trebuie să recunosc, un om pe care nu-l pot înțelege (după cum zice el… *Cine-l poate înțelege pe bărbat… La fel și pe femeie – cine?*). Întrebarea mea, de-a lungul cărții, este cum poate un om cu un orgoliu atât de adânc – cine-a fost familia mea!!! – să accepte o ratare atât de clară, în fața unui întreg oraș… Însă, dacă stăm să privim pe ansamblu, cartea este despre ratarea fiecăruia dintre personajele cărții, pentru că niciunul dintre cei care-i dau sfaturi despre cum să se îmbogățească nu este împlinit pe toate planurile – poate el e ratat economic, dar ceilalți sunt vai de ei pe planuri sentimentale, umane, fizice…

Citind această carte, am avut senzația că a fost scrisă ieri. Ba nu, azi. Și ea este din 1961. Nimic nu s-a schimbat de atunci – a, ba da, poate un singur lucru: nu se mai vând produse pe caiet (dar asta, desigur, în marile orașe, pentru că pe la țară știu sigur că se mai face astfel – păsuirea până la pensie este o chestie absolut normală!).

Recomand citirea acestei cărți nu numai pentru că este un document al trei direcții: infirmitățile oamenilor sănătoși, drumul rapid prin care un om moral poate ajunge să facă *o boacănă mică* pe care apoi să se străduiască să o uite, scăldându-se în bani, relaționarea într-o comunitate mică.

Cartea este de fapt sintetizată într-o frază pe care o citează eroul principal, Ethan: *Dacă vrei să-ți păstrezi un prieten, nu-l pune niciodată la încercare.*

Am zis eu, dezamăgită de curând de o bună prietenă, nu-ți pune la încercare prietenii, pentru că cei mai mulți vor fi modești și vor să demonstreze că știu latină, punând în practică ziceri de felul Ars est celare artem. (măiestria constă în a-ți ascunde măiestria) Expresia din latină este, de fapt, o caracterizare fantastică a lui Ethan, demonstrând că cineva se poate metamorfoza și nu oricum – chiar și astrele se aliniază pentru asta dacă el mișcă puțin din coate…

Ei, amănunte veți afla citind cartea. Este ușor de parcurs, nu are imagini cumplite, care să vă sperie sau să vă facă inima să pocnească de durere. Nici măcar nu vă provoacă amintiri neplăcute. Este o carte despre o străduință! Până la urmă, vă veți trezi zicând: Bravo lui! chiar dacă în inima dv nu v-ai dori un astfel de prieten, atât de scrupulos și totuși cu scăpări tocmai în dreptul tău…

Vorbim după ce citiți cartea. 🙂