0

Este scrisul o meserie nerecomandată femeilor?

Aceasta a fost întrebarea de debut a Intersecțiilor de miercuri, 31 ianuarie 2018, de la Rezidența BRD Scena 9. Răspunsul la această dilemă și la altele l-a oferit scriitoarea Gabriela Adameșteanu. Curiozitatea bine pusă în cuvinte interogative i-a aparținut Anei Maria Sandu, scriitoare și ea. Despre invitată am descoperit câteva date pe care ar fi bine să le știm, înainte de a pornit la dezbaterea … de după dezbatere – primul articol și un interviu al doilea.

*Prozatorul este un spion al altora sau chiar al propriei vieți. Scriitorii nu sfârșesc întotdeauna bine și o existență ca a lor este greu de dus. Meseria asta te expune public – depinde de cum ești tu ca să te simți bine într-o astfel de expunere sau să te simți inconfortabil. Faptul că scriem despre cineva, îi determină pe cei ce citesc să ne vadă pe noi în acele personaje – și nu întotdeauna suntem! Partea cea mai complicată a meseriei de scriitor pentru o femeie este atunci când apar cele două aspecte pe care unele dintre noi le vor: cuplul și maternitatea. Meseria aceasta te poate face nepotrivită pentru relaționare sau poți avea relație, dar ți se va reproșa mereu – și dacă nu o va face soțul, poate o va face copilul, ori se va lua de tine soacra… Pentru scris, trebuie liniște, înțelegere sau măcar indiferența celor din jur, care să te lase să-ți vezi de ale tale. Dacă se întrunesc toate, poți fi fericită cu meseria de scriitoare. Dacă nu, vei suferi în relație, vei suferi pentru că nu reușești să scrii sau pentru că scrii, dar cu un preț prea mare…*

Scriitoarea Gabriela Adameșteanu a povestit despre faptul că, la început, în Epoca de Aur, se intra în Uniunea Scriitorilor nu cu o carte sau cu două, ori trei, ci cu niște fragmente publicate în ziare de specialitate, în vreme ce spre *89, nu mai erau admiși scriitorii la publicare cu propriul roman, doar în antologii – iar de intrat în Uniune nici nu mai putea fi vorba. Sigur, pe vremea dulce, când deveneai scriitor pentru un roman sau două, primeai apartament și chiar puteai circula prin lumea largă.

Scriitorii mergeau la Madame Candrea, unde se întâlneau pentru a bea, dar Gabrielei Adameșteanu i se părea că viața literară este toxică, nu participa la astfel de întâlniri – exista o violență care avea ca origine băutura multă, exagerat de multă, dar era și spaima că ești ascultat în tot ce zici la mesele cu cei în care ți-ai dori să ai încredere. Pe de altă parte, fără niciun pic de delicatețe, se descriau unii pe alții în romane și chiar spuneau despre asta în gura mare.

*O lume închisă care te sterilizează, viața părea în altă parte.*

Cam același este sistemul și în zilele noastre – zic eu! La întâlnirile celor care au peste 65 de ani se termină mereu cu băutură adusă de acasă sau cu niște propuneri indecente – de nici nu-ți vine să crezi că acești bătrânei mai știu ce înseamnă ceea ce propun! 🙂 , în vreme ce cei până în 45 nu se întâlnesc, fiecare fiind lup singuratic, pe propria-i răspundere. Invidie? Timiditate? Nesiguranță?

Cei care scriu și au un cerc în care se simpatizează și se ajută sunt mai presus de marii scriitori români, cel puțin din acest punct de vedere. Nici nu-și toarnă prietenii, ca pe vremuri, nici nu-și toarnă băutură în cap și-n sân și nici nu-și toarnă gogoși unii altora ca să-i impresioneze.

….

Despre scriitură și ideile Gabrielei Adameșteanu cu privire la ea, voi reveni într-un alt articol. Eu am fost impresionată de vivacitatea și pot să spun fără să greșesc frumusețea acestei doamne de 75 de ani, căreia nu i-aș fi dat mai mult de 60. Se pot ține bine și româncele care-și propun aceasta, chiar dacă nu au sponsori pentru operații estetice repetate.

Darul cel mai mare pe care vi-l puteți face după ce ați citit aceste gânduri ar fi să căutați cărțile scriitoarei și să le parcurgeți pentru a vă da seama cât de aproape de gândirea dv este ea în ceea ce creează.

Spor la lectură!

Anunțuri
2

În spatele blocului – Mara Wagner

Sunt dintre copiii care au crescut în Epoca de aur. Dar nu sunt dintre copiii care stăteau în fața sau în spatele blocului, nu sunt dintre copiii care-și luau preșulețul și se duceau afară cu ceilalți, ca să se joace. Tocmai de aceea mi s-a părut interesant să citesc povestea fetei de clasa a VII-a, Maria, care-și petrecea timpul cu cei de-o seamă cu ea și-și trăia experiențele sentimentale împărtășindu-le prietenei ei, Ramona – chiar dacă nu pe cele mai adânci!

Despre lansarea de carte este scris pe larg aici. Ce pot eu să adaug este că, la întrebările excelent alese ale lui Eli Bădică, Laura Câlțea (redactor-șef la editura Nemi și blogger literar) a răspuns deschis, cu umor, fiind de folos nu numai pentru a înțelege cartea, ci și pentru a avea o imagine despre cum ar trebui scrisă o carte (exemple: i-a cerut Marei să adauge un capitol, să nu se termine cu episodul Crăciunului pentru ca romanul să nu fie considerat potrivit numai pentru acea perioadă a anului. A mai sugerat restrângerea unei scene despre care nu se mai amintește în carte, așa că era normal să nu i se acorde prea mult spațiu sau prea multă atenție.)

Pentru cei care știu cum era în perioada cu împliniri mărețe (de progres, cum menționează fata!), cartea este o resursă valoroasă: în caz că nu se pot aduna (sufletește) pentru a le povesti copiilor, le pot recomanda acestora să citească În spatele blocului. Pentru cei care au fost părinți în Epoca de Aur, cartea este o posibilă explicație a ceea ce au simțit cei ce copilăreau atunci – mă rog, dacă ar mai fi vreun bunic de acum interesat de gândirea odraslelor lui de atunci. (Acum bunicii ori sunt înnebuniți de dragul nepoților ori sunt înnebuniți din cauza lor – ce le mai pasă de sentimentele copiilor lor de acum 30 de ani?) Pentru cei care s-au născut după *89, cartea reprezintă un salt în trecut – că tot sunt ei interesați să colinde în spațiu și timp! – și aduce multe zâmbete. Păi, da, obiectele de atunci acum nu mai există, dificultățile de atunci – acum nu sunt lăsate pe seama copiilor, lucruri care acum sunt cunoscute de la 6 ani datorită reclamelor care te asigură că *poți purta alb și-n zilele dificile* – atunci erau mari necunoscute și la 13-14 ani.

Deși cartea este despre o fetiță și trăirile ei emoționale – în relația cu cel de care se simte atrasă, cu familia ei și cu *restul lumii* 🙂 – maturilor le este lectură obligatorie. Poate în felul acesta n-ar mai exista atât de multe dispute prin autobuze, în comunicarea profesor – elev ori pe scările blocurilor, între locatarii în vârstă și cei tineri.

Cât despre părinții care au copii de 8-9 ani… aceștia trebuie să o citească rapid. Pentru a ști cam care erau de atunci emoțiile adolescenților (pentru că ei le-au cam uitat intensitatea sau experiențele negative avute de-a lungul anilor care au venit după i-au făcut să le nege!!!) și pentru a putea accepta furtuna care va veni în viața copiilor lor.

Trecând peste lucrurile care țin de educația copiilor – excelent atinse în carte din punctul de vedere al unui copil!!! (voi reveni asupra acestora într-un articol viitor!) – aș vrea să amintesc niște momente amuzante, care să vă convingă că această carte merită citită.

  1. Maria are păduchi – cum scapă de ei?
  2. Ea primește un bilet de dragoste de la cel de care îi place – ce scrie în el?
  3. Mircea o simpatizează pe Maria – cum îi arată lucrul acesta?
  4. Pentru că pe vremea aceea nu existau parcuri de aventuri sau de distracții, care era ocupația preferată a unora dintre copiii care aveau mărunțiș în buzunar?
  5. Fratele ei, Dragoș, face baie în mașina de spălat – oare cum?
  6. Tot el plimbă o broască țestoasă în lesă, ca pe un câine – de unde a făcut rost de o țestoasă, de vreme ce nu are bani și nici nu plouase cu broaște?
  7. De ce este Maria recunoscătoare unui șoarece care se plimbă pe corzile pianului?

Acestea sunt culese doar din primele capitole – să vedeți ce mai urmează… 🙂 . Amintiri din copilărie la mulți ani de la Creangă, cu singura diferență că graiul Mariei îl înțelege toată lumea, pe când pe al lui Nică – doar anumite persoane.

Hm, adaug acest aspect: orice tată de fată ar trebui să citească această carte. Nu e destul să spui *fata tatii* și să nu ai habar de ceea ce e în inima ei! Și da, este prima dată când insist – tătici, citiți această carte, dacă doriți ca la nunta fetei/fetelor voastre să fiți la fel de fericiți ca și ele…

Zic și eu! 🙂

Mara Wagner, bună treabă ai făcut cu această carte. După cum spuneam (așa, ca să încheiem rotund! 🙂 ), eu am fost genul de copil care nu se arăta la față în spatele blocului pentru că:

a. scandalurile din casă erau atât de mari încât mi se părea că toți mă arată cu degetul,  (preferam să stau în pat și să citesc, decât să dau ochii cu cei de vârsta mea)

b. eram fugită de acasă, refugiată pe la vreo colegă, până când adormea Zmeul zmeilor!

Pe de altă parte, experiența de copil cu părinți *altceva decât muncitori*, n-am avut-o. Pachete din străinătate, n-am primit niciodată. Deși unele lucruri le știam de atunci, pe altele m-am bucurat să le cunosc, făcându-mi o idee și despre un alt tip de viață, despre o altfel de familie, dintr-o altă zonă decât cea în care am crescut eu.

Mulțumesc.