2

Încurajarea – există momente și momente

În ultimul timp am fost între adolescenți și tineri, ca instructor. Aveam grupa mea, de 17 persoane, pe care am condus-o la Parc Aventura, Brașov, dar alături de noi mai erau alte grupe: același număr de copii, de încă 2 ori. Pe traseul verde 2, cu care am început pentru încălzire, mie nu mi s-a părut nimic dificil, ba chiar am alergat pe el pentru a ajunge la celelalte (nu ai voie să intri la cele mai dificile dacă nu reușești un galben sau un verde!), în schimb o tinerică frumușică abia făcea față. Chiar dacă nu era din grupa mea, am urmărit-o de teamă să nu se întâmple ceva, cu atât mai mult cu cât instructorii ei nu erau de față. Așa că atunci când a ajuns la capăt iar eu o tot filam de pe albastru 2, eu mai aveam doar 3 pași să fac și să-l termin chiar și pe acesta.

Când m-am dat jos și m-am îndreptat spre roșu, despre care auzisem că e greu, dar asta e, mă descurcasem excelent la albastru, n-avea de ce să-mi fie frică de roșu, îmi apare fata în cale și-mi zice:

– Mă duc la albastru 2.

– Stai puțin. Parcă abia ai reușit la verde. Încearcă prima dată albastru 1. Mai odihnește-te, mai dă-te cu tiroliana.

– Nu, mă duc la albastru 2.

Tânărul vădit îndrăgostit de lângă ea îmi reproșează:

– Ce este asta? Lipsă de empatie? Puțină încurajare nu aveți pentru ea?

Unii au cuvinte mari în buzunarele lor.

– Aș încuraja-o, dacă n-aș fi văzut-o aproape să cadă de pe scări sau de pe funii care erau o bagatelă. Uite ce este, încurajările în general se fac atunci când e vorba despre o dezvoltare personală care nu împiedică pe nimeni altcineva. Dacă tu te sui pe albastru 2 și toți vor veni după tine, dar nu vor reuși să treacă de tine pentru că ești un dop care ezită să se dea din calea lor?

– Nu știți deloc să fiți o instructoare de gașcă, zice băiatul.

– Spuneți-mi că pot, m-a rugat fata.

– Nu, nu poți. Antrenamente de felul acesta se pot face la sfârșitul programului, când oamenii au plecat acasă sau dimineața, când încă nu s-au repezit toți pe trasee. Dar pentru că știu că tot te vei duce, curaj. Și, dacă nu mai poți, ieși de pe traseu, pentru că, știi bine, există așa ceva.

…….

Am tot gândit în sinea mea: ce e încurajarea? Da, îmi place să încurajez de la bebeluș la persoană în vârstă, dar în acel moment nu am simțit că e corect să fac asta. Când este experiența ta și ai de luptat cu tine, ai de desfășurat forțe (care-ți lipsesc sau pe care trebuie să le clădești!), când sunt de lăsat în urmă defecte sau slăbiciuni, e nevoie de încurajare. Dar nu mi se pare corect să câștigi experiență pe seama celor care au plătit și se trezesc în urma ta, care dârdâi de frică și nici nu dai voie celor din spatele tău să treacă pentru că ți se pare că, fiind la rând, trebuie să ai gloata în spatele tău.

Eu însămi am urcat pe roșu 2 și, deși eram în stare să-l termin, a trebuit să folosesc o ieșire, o tiroliană, pentru că erau câte 4 persoane pe următoarele 7 posturi, din cauza unei prințese care nici nu se dădea cu funia, nici nu se dădea deoparte.

Am întâlnit-o pe tânăra care voia pe albastru 2. Era plină de fericire pentru că l-a făcut. Sigur, în 45 de minute, ținând după ea o coadă de 30 de inși. (în contextul în care se termină în 10-15 minute cel mult!)

Sunt pentru încurajare, dar nu mi se pare corect să încurajezi lucruri care taie aripile celorlalți.

Dezvoltarea ta nu trebuie să se facă prin păstrarea celorlalți în același stadiu sau chiar să-i facă să dea înapoi.

Ei, eu încurajez în continuare, dar ceea ce nu e piedică pentru ceilalți!

0

Cum se scrie o carte pentru copii?

Dacă vă interesează cum se scrie o carte, găsiți pe Pinterest o sumedenie de indicații. Descoperiți pe net bloguri de scriitori foarte dornici să ajute fără bani, în vreme ce alții iau bani serioși – 300 euros sau fac reduceri 20 $. Dar să nu vă pună șarpele să căutați idei despre cum se scriu cărțile pentru copii. Să nu vă pună șarpele pentru că sigur săriți de doi metri: prețurile sunt piperate, iar autorii de cărți pentru copii nu dau nici măcar un indiciu sau o firimitură din ceea ce-i inspiră.

Dar ce-ar fi dacă aș reuși să mă ghidez singură cum se scrie pentru copii?

Pornesc de la cel de-al doilea volum care îl are ca protagonist pe Tom Inimă-Curată, aventurierul născut în urma celor 6 frați Jack ai săi. Ian Beck ne dă o lecție: în volumul întâi, personajul, care este ales special dintre cei mici și neputincioși, a avut nevoie de curaj. Acum are nevoie de curaj dublu pentru că, deși are 12 ani și e o minune că a reușit să înfrângă răul din Povești, acum este mult micșorat și trebuie să învingă locuitorii și conducerea Ținutului Poveștilor Întunecate.

Se ia deci cel mai neînsemnat personaj și se face cu el o vrajă cum s-a mai făcut și în alte ocazii (cum se numea eroul micșorat și mărit de i se părea că e pe insula uriașilor sau a liliputanilor? 🙂 ) . I se dă posibilitatea să călătorească, nu cu pașaport sau în buzunarul cuiva, ci pe o pasăre – cine a mai călătorit pe pasăre în așa fel încât i-a dat celei care l-a creat posibilitatea să câștige Nobelul pentru Literatură? 🙂 Și evident se pun tot felul de obstacole despre care s-a mai citit de-a lungul timpului, doar că nu erau trecute de Tom, ci de Harap Alb sau de prinți cu nume specifice țărilor în care s-au născut.

Capitolele trebuie să fie cât mai scurte, pentru ca cei care citesc să se bucure că au parcurs într-un timp scurt mult material (chiar dacă asta înseamnă 2 pagini sau 3 capitolul). La loc de cinste să stea dialogul – descrierile să fie minime și să redea doar chestii care țin de simțuri, în așa fel încât copilul să intre în poveste prin acestea, să se topească în întregime.

Căutați cele mai mari probleme ale copiilor, pe diferite vârste și clociți niște întâmplări care să aibă ca rezultat câștigarea experienței în acele domenii. Sau scrieți fără să vă propuneți să dezvoltați în copil ceva anume, doar pentru a-l amuza – în acest caz, faceți totul cât mai penibil, ori mai magic.

Cât de cât, ați înțeles ceva?

Ian Beck scrie folosindu-se de poveștile copilăriei și al doilea volum despre micul Tom Inimă-Curată, ceea ce nu e deloc rău. Oricum, un lucru e clar: când citești, ajungi să și vorbești fluent. Așa cum e scriitorul pe care-l citești, așa îți e și ție graiul. Deci dacă vă apucați de scris, să știți că cei care vor citi ce scrieți ajung exact ca voi: după chipul și asemănarea voastră.

 

1

Eu, în locul tău

Nu știu de ce avem impresia că ar trebui să ne spunem punctul de vedere, dacă nu suntem întrebați. Cineva mi-a zis: *Păi, după tine și părerea ta că ar trebui să tăcem toți până când suntem luați în seamă de ceilalți, toată planeta ar trebui să fie mută. Ai văzut tu pe cineva care să recunoască – am nevoie de un sfat?*

Azi am fost cu cineva în oraș. Trebuia să-și cumpere pantofi. Câteva perechi. Nu numai că nu am dat sugestii, dar chiar nu intram în magazin. Stăteam la ușă și așteptam. Asta pentru că eu și persoana cealaltă avem niște gusturi diametral opuse: mi-era teamă că și privirea mea va urla în legătură cu ce cred eu despre ce alege, așa că mai bine am stat rezervată. Aflată în pragul deciziei, persoana m-a întrebat: *Să-i iau pe ăștia?* Erau drăguți, dar de-un roz deschis pe care orice urmă s-ar fi văzut – cum eu mă împiedic în picioare și de regulă îmi lovesc un pantof cu altul, trecând unul pe deasupra celuilalt, în două ore aș fi avut 5 dâre ca urmele de cauciuc pe asfalt. Aceasta e experiența mea. Am spus: *După mine, sunt prea deschiși. Dar nu mi-i cumperi mie, nu?*

Și i-a cumpărat și cântă de fericire.

La două ore, o persoană vine și-mi spune: *Eu, în locul tău… * Și începe să-mi povestească ce ar face în legătură cu o situație pe care eu nu privesc prin aceeași prismă. Am intervenit: *Nu consider că e important ceea ce mă îndemni tu să susțin. Chiar nu mi se pare că aș avea nevoie de acel lucru. Mie nu mi-a trecut prin cap așa ceva. Deci, dacă ai fi în locul meu, nici măcar nu te-ai gândi la așa ceva. Așa că e incorect să spui *eu, în locul tău* și cu atât mai mult să aștepți ca eu să procedez așa cum îmi sugerezi. Pentru că nu în locul meu ai face asta, ci în locul tău. Deci, în locul tău, fă cum îți place. În ce mă privește, te rog să mă lași să judec singură.*

Nu poți spune: *eu, în locul tău…*

Chiar nu ai dreptul să manipulezi în felul acesta. Poți să-ți spui părerea, dar nu să sugerezi rezolvarea, din punctul tău de vedere și să mai și insiști că așa trebuie să fie. Dar să închei cu *în locul tău*…

Pfuuu… comunicarea asta…