0

Nicolski – Nicolas Dickner

Am vrut să văd și eu cum este o carte care a luat premiul Anne-Hebert pentru roman de debut (în 2006).  Și, de ce nu?, să văd cum e în pragul extazului pentru că așa pretinde Le Monde: Dickner stârnește imaginația cititorului până în pragul extazului.

Până la extaz, am trecut prin agonie: eroul nenumit cumpără 30 de saci de plastic a câte 60 de litri fiecare, deci 1800 de litri capacitate totală. Acești 30 de saci au fost îndestulători, chiar dacă uneori a trebuit să îndese conținutul cu ajutorul piciorului, pentru a scăpa de tot ceea ce acumulase mama lui în timpul unei vieți. Că nu mai avea cine să se bucure de acele lucruri.

V-ați gândit vreodată ce se va întâmpla cu lucrurile pe care le strângeți, după ce nu veți mai fi? V-ați gândit vreodată de ce le aveți? Pentru mine aceste întrebări sunt importante: eu am trei mari colecții – de jucării (vor fi date, probabil, unui adăpost de copii sau, cu ocazia vreunui Crăciun, vor fi puse în câte o cutie de pantofi, doar îmi place să particip la acest stil de campanie), de cărți – vor fi împărțite între prieteni, mă gândesc eu, de jurnale – am 80 până în 22 de ani.

Eroul nostru găsește jurnalele mamei lui și se apucă să le citească; asta pentru că era un bookworm – nu-l bănuiesc pe fiul meu că se va uita vreodată pe ceea ce am scris eu, așa că da, jurnalele mele vor intra în cantitatea aceea de mulți saci ce se vor duce la gunoi.

Se pare că e mai bun minimalismul, 🙂 pe care eu nu-l sufăr, în vederea faptului că, la un moment dat mai mult vor fi de prisos lucrurile decât de folos. Mda, ce de bani ne-ar rămâne în buzunar dacă n-am mai face colecții sau n-am mai manifesta simpatie pentru anumite lucruri…

Pe de altă parte, tot la capitolul sic transit gloria mundi, aflăm că există un fel de 🙂 Enciclopedie Lavoisier, unde patroana magazinului în care lucra eroul, trecea numele cărților pe care le solicitau clienții. Erau nici mai mult nici mai puțin de 30 de volume, din 1971 până în 1989, iar unora dintre clienți le găsea cărțile după 10 ani sau 20…

*Mulți dintre clienții notați în acele pagini sunt morți de ani buni, alții nu mai sunt interesați de cărți, alții s-au mutat în Asia fără să lase vreo adresă și mulți dintre ei nu vor găsi niciodată cartea la care râvneau.*

Rândurile acestea, da, m-au pus pe gânduri. Apoi am început să citesc romanul și mi-am dat seama că nu e genul meu. Am trecut prin fiecare capitol, pentru a prinde esențialul, m-am străduit să văd subtilitățile care să mă impresioneze, pe mine ca ființă, nu pe mine ca mare critic 🙂 , dar nu am reușit să aplaud, așa cum o fac în cazul altora cărți.

Ceea ce nu cred că se va întâmpla cu alții, care adoră romanele fără prea mult dialog, cu descrieri de zone geografice diferite și etape istorice. Cei care vor să alerge prin timp, să treacă dintr-un an înapoi în altul, cei care vor să găsească legături între arheologi, pirați, specii de ton (mda, eviscerarea unui pește e descrisă interesant!) și o busolă stricată… sunt invitați să se apropie de carte.

Mi-aș dori să cunosc un îndrăgostit de această carte, pentru a-mi explica și mie care-i ideea. Și când spun aceasta nu glumesc. Aș vrea să înțeleg profunzimea ei; știți că, uneori, poți să te uiți la ceva și să nu-i vezi frumusețea, apoi îți deschide cineva ochii și te trezești din somn. M-aș bucura să fie așa și cu acest volum.