0

Fiicele doctorului March – Louisa May Alcott

Nu că sunt pretențioasă sau mofturoasă, dar recunosc: nu mă uit la filme care vorbesc despre viața de dinainte de anii *80. Desigur, 1980. Deși, dacă e să fiu sinceră, prefer să fie chiar din 2000 încoace. Dacă mai e un film biografic sau ceva despre istoria care mă pasionează pe mine (un anumit segment), scad anii, cu mare plăcere. Dar pentru ceva care nu mă interesează, absolut deloc nu accept acest compromis. Când a venit vorba despre Little Women am trecut peste, datorită notorietății scriitoarei. Cred că oricine ar trebui să știe ce spun străinii despre ea, dar și să asculte rubrica aceasta despre viața ei.

Cel mai mult m-a determinat să fiu atentă la film ca întreg, să nu privesc superficial lucrurile, citatul din deschiderea peliculei – *Am avut multe necazuri în viață așa că scriu povestiri vesele*. Și da, până la urmă, deși situațiile prezentate se schimbă (nu întotdeauna în bine!) scenariul te determină să vezi viața în mod pozitiv. Poate pentru că există unele conjuncturi care simplifică mult dificultățile care se ivesc sau pentru că rămâne mereu pe buzele eroinei principale un zâmbet care i se datorează celui mai bun prieten al ei – scrisul. Oricine te-ar dezamăgi în viața aceasta, de la familia în care te naști până la cei între care evoluezi, de la omul pe care-l iubești până la cei alături de care faci afaceri, dacă ai ceva care e doar al tău și te ajută să te eliberezi de resentimente și de deznădejde, nu ești pierdut. Scrisul este o astfel de rădăcină, care te păstrează 1. Întreg la minte. 2. În viață. 3. Fericit.

Nu s-a schimbat nimic din 1850 până acum în ce privește cărțile. Editorul i-a spus clar scriitoarei: oamenii vor să fie amuzați, nu să li se țină predici, povestirile trebuie să fie scurte și incitante, iar dacă eroina principală este femeie trebuie să moară până la sfârșit sau să fie măritată.

Contrar așteptărilor, filmul nu este slăbuț – în sensul de romantic, siropos. (Romanul, pentru vremea aceea, este foarte filosofic și revoluționar – dar cum e mama, așa e și fiica. Louisa a fost prima la urnă să voteze când li s-a dat voie femeilor să facă lucrul acesta în 1879 – și cât a militat pentru el!, așa că și eroina ei principală este o persoană care luptă cu lumea din jur.)

Se spune despre carte și despre film că sunt feministe.

Dar acum, serios, nu știu de ce ai spune întruna despre cineva că este feministă, doar pentru că prezintă lucrurile în alt fel decât le prezintă societatea. Și dr Ruth, care a revoluționat viața sexuală a americanilor și îi agasează pe mulți pudici cu modul în care abordează acest subiect, afirmă sus și tare că nu e feministă – deși toate feministele, inclusiv fiica și nepoata ei, ar vrea-o în tabăra lor. Dacă ceri dreptul la fericire pentru femei nu înseamnă că ești feministă, așa cum dacă ceri dreptul la o viață demnă pentru un cal nu înseamnă că ești din herghelia lui. După cum, dacă ești doctor și ești obsedat să găsești leacul unei boli, nu ești catalogat ca nebun, ci ca deschizător de drumuri, dacă ești orice (femeie sau bărbat) și lupți pentru drepturile pe care nu le are o femeie, meriți să fii premiat, nu ironizat.

Revenind la film, nu cred că e feminist. E normal ținând cont că e vorba despre multe tipologii de personaje – toate feminine 🙂 . Bărbații nu se pierd în peisaj pentru că le diminuează femeile importanța, ci pentru că 1. Nu există. 2. Nu au personalitate. 3. Vor altceva decât ceea ce sunt aceste fete.

Eu cred că filmul merită văzut, mai ales cu cineva care chicotește când e ceva amuzant și cu cineva care poate aprecia culorile și lucrurile elegante, care abundă într-o anumită parte a filmului.

Eu m-am bucurat de filmul (adus în România de InterComFilm) așa că îl pot recomanda – și repet – nu, nu sunt feministă. 🙂

A mai scris despre film și Rahela (pe larg, cu imagini 🙂 ).

1

Filmul românesc Ilegitim – amintește-ți istoria!

Stau în liniștea serii și mă gândesc la citatul acela al lui Antoine de Saint-Exupery  „Istoria ne arată că din istorie nu învățăm nimic.” Probabil că nu învățăm nimic din istorie pentru că ni se pare plictisitoare sau pentru că devine trecut și cine mai ține minte trecutul… Probabil că nu învățăm nimic din istorie pentru că ne cere prea multă profunzime, ne cere calcule, să punem totul cap la cap și să facem socoteli cu privire la ani și dinastii… Probabil că nu învățăm pentru că, pur și simplu, ne-a plictisit profesorul. De ce nu ați învățat istoria și de ce nu v-a rămas în minte? Nu, nu vreau să vorbesc despre istorie acum, ci despre un film care, fără să țină cont de istorie, prezintă oameni care iau în seamă doar pasiunile lor, patimile lor, părerile lor, ideile lor, stările lor. Toate de moment. Nimic din istorie.

Am deschis întâmplător filmul Ilegitim, pe Netflix. Nu aveam nicio recomandare, nu aveam nicio idee ce mă așteaptă. Acum, când privești un film, ai experiențele tale anterioare și mai ai și ideea că ai de-a face cu o artă, nu?, pentru că filmul este una dintre cele șapte arte! (Știm cu toții că erau șase și li s-a adăugat cinematografia!) E drept că, așa cum se face câteodată, din artă politică, oricare ar fi acea artă, și din film se face manifest pentru orice. Dacă trebuie să fim feminiști, ridicăm steagul acela, dacă vrem creștinism, găsim subiecte religioase și regizori cu aplecare spre spiritualitate, dacă vrem să câștige alegerile un anumit partid realizăm o peliculă despre nenorocirile provocate de contracandidat. Și, la fel de drept este, că se spune despre filmele românești că aleg cele mai controversate subiecte tocmai pentru a-i șoca pe privitori (evident, nu pe români, că scenariile ne sunt atât de cunoscute!) și a le atrage atenția asupra cinematografiei noastre – sau a existenței unor anumiți actori, regizori, scenariști etc – sigur, toate națiunile fac asta, dar unele pot să se mai relaxeze și să mai redea arta filmului 🙂 pentru că, între timp, au devenit importanți în industrie! Spre deosebire de ei, noi continuăm *și luptă, și dă-i, și dă-i și luptă, neicusorule, puicusorule*!

Nu am vrut să caut absolut nicio informație despre film, nici după ce l-am văzut, pentru a înțelege subtilitățile realizatorilor. Am lăsat doar impresiile mele să curgă, căci am acest drept ca privitor, plătitor și om, trestie gânditoare.

Nu mă deranjează dacă în filme lumea înjură sau e vulgară – mi se pare că facem mare caz de lucrul acesta când e vorba despre filmele românești, dar când ne uităm la cele străine nu reacționăm în niciun fel. Poate pentru că nu știm înjurăturile lor sau pur și simplu pentru că nu ne zgârie atât de mult cuvintele urâte într-o altă limbă decât cea maternă. În schimb, eroii filmului înjură și îl înjură pe tatăl lor, cerându-i socoteală pentru faptul că în epoca de aur nu a fost de acord cu avortul.

Citisem de curând articolul despre generația *fulgi de nea*, a tinerilor hipersensibili, veșnic nemulțumiți și ofensați de cele mai banale lucruri.  Merită să parcurgeți explicațiile acelea. Cu ele în minte, urmăriți filmul. Am să mă întorc puțin la istorie – în *89 s-a cerut libertate, considerăm că acum avem libertate și, culmea!, vin puștii și se rățoiesc la tată de ce a făcut ceva anume și de ce nu le-a spus și lor că a făcut lucrul acela. E ușor de pe scaunul tânărului să ceri socoteală maturului, care nu a avut posibilitățile tale de azi și care a avut anumite limite în care a putut să jongleze. Și mai uimitor ceri socoteală chiar dacă omul îți răspunde – Aceasta era părerea mea, că avortul nu este o soluție. Avem libertate? Avem. Poți crede că avortul este o scăpare? Crede. Pot crede că el nu e ceva normal? Eu de ce să nu am acest drept? (Să vă spun o poveste, chiar dacă aceasta este o mică divagație, dar are legătură cu această situație – se duc doi tineri la un cabinet de avocatură și nu-l găsesc pe avocat acolo, secretara le spune că el se întoarce peste 2 ore, să revină, ei revin, avocatul le zâmbește, își cere iertare pentru situație și-i invită la discuție. *Vrem să divorțăm.* – zice tânărul. Avocatul o cercetează din ochi pe asistentă: *Nu le-ai spus?* Ea dă din cap: *Nu mi-au explicat pentru ce vă caută. Au zis că vor să stea de vorbă cu dv. Putea fi despre orice, nu aveam cum să ghicesc ce vor.* Avocatul tușește scurt și grăiește și mai scurt: *Dragii mei, pe motiv de conștiință, eu nu duc la capăt divorțuri.* Cum ar fi fost ca cei doi să-l ia de gât, să dea cu el de pământ, să-l lovească pentru faptul că nu le răspunde pozitiv la cerere, pentru care au mai așteptat și două ore… Omul avea dreptul să refuze, așa cum un ginecolog are dreptul să îngrijească o sarcină și să decline cererea cuiva de a-i face avort! Cu atât mai mult într-o lume ca cea de până în *89. Dar să ne reamintim că doctorul nostru de atunci, tată atunci și acum, chiar nu considera avortul opțiune.)

Cum tinerii îl judecă pe tată, cum încep să-l lovească, (aflăm în timp că exagerează cu băutul și se și droghează!) scena se termină urât, tatăl părăsește casa (care-i aparține, de fapt!) și-și lasă cei patru copii acolo. Copii – adică toți au depășit majoratul, toți la facultate, unul terminase medicina… Și mai vedem o secvență în care doi dintre copii, gemenii, cei cu pretențiile cele mai mari de la părinte, fac sex și-și mărturisesc dragostea, după care se ceartă pentru că ar trebui să se termine odată relația aceasta, deși se iubesc nebunește unul pe altul… Nici nu ne revenim bine din această descoperire că aflăm că tânăra este gravidă și nu cu prietenul ei, ci cu fratele ei, că vrea să renunțe la sarcină și fratele ei insistă să o păstreze pentru că în țările nordice se întâmplă lucrul acesta, este ceva normal și dacă e iubire nimeni nu se poate pune de-a curmezișul. Ea îi dă întruna cu numele actului dintre ei – incest, el nu înțelege sensul ideii de ilegitim.

Dacă trăiești câtva timp în această lume, ajungi să întâlnești fel de fel de situații și nu te mai zguduie nimic. Nu m-a șocat relația dintre cei doi – dormeau în aceeași cameră, că nu aveau spațiu mai mult, erau împreună dintotdeauna, ceilalți doi frați erau mai mari decât ei și nu le-a rămas decât să fie ei doi cei care fac regulile jocului în casă! Dar trebuie să spun că a vedea așa ceva își pune amprenta pe mintea ta și când vezi și auzi despre iubirea și devotamentul gemenilor din familiile cunoscute un gând îți șoptește: *Oare până unde duc iubirea și devotamentul ăstora? Tot ca al ălora?* De asemenea, nu m-a șocat faptul că ea a rămas gravidă – fulgii de nea nu se gândesc la responsabilități, ci numai la plăceri, în vreme ce el era îndrăgostit de băutură, ea le avea cu drogurile, ce aștepți de la astfel de persoane? (dar asta se putea întâmpla și dacă cei implicați în relație nu erau frați de sânge, nu? 🙂 ) În fine, nu m-a șocat decizia ei, de a renunța la copil: deși nu sunt pentru avort și pentru mine bebelușul este cea mai frumoasă creație a acestei lumi, am zis – fata poate face ce vrea cu corpul ei (1. că doar e feministă. 2. cine știe ce malformații ar putea avea copilul. 3. ei doi se iubesc acum, dar peste 3 ani sentimentele vor mai fi aceleași?)

Da, știu, nu e normal să fac atâtea paranteze, dar simt nevoia să dau un exemplu (și cred că aveți și voi mii) – am cunoscut un tânăr care la 17 ani a început o relație cu o femeie de 30, care avea o fiică de 13 ani. Relația a durat 3 ani, timp în care toată lumea a încercat să-i explice că în puțină vreme mai degrabă își va îndrepta atenția spre fiică decât spre mamă, pentru că aceasta este realitatea hormonilor, dar el nu a crezut și a vrut să meargă înainte. Era gata de căsătorie, dar părinții lui au intervenit și, în ciuda chinului lui sufletesc, l-au despărțit de ea. Adulta și-a găsit repede un bărbat de-o seamă cu ea și s-a căsătorit, a făcut un copil și tânărul nostru rămas de-acum singur – nu, nu s-a împrietenit cu adolescenta care ar fi putut să-i fie fiică vitregă 🙂 ! – nu știa cum să le mulțumească părinților pentru că, odată căzut valul patimii de pe ochi, începi să fii rațional și să privești sănătos lucrurile.

Revenind la filmul nostru – sărind peste toate celelalte întâmplări! – tânăra din gemeni apare cu burtica mare, mângâindu-și fratele – tatăl copilului, bunicul este fericit că are o nepoată pe care o iubește ca pe ochii din cap și toată familia face o poză de final care vrea să ne explice cât de bine o duci după ce iei astfel de decizii.

Nu știu dacă ați studiat situația aceasta, a relației sexuale dintre frați. Poate că ați auzit că se face distincție între vârstele pe care le au frații (dacă sunt majori să aibă dreptul de a face sex). Poate că ați citit și studii despre faptul că nu e nicio problemă dacă sunt implicate relațiile sexuale dintre frați, de vreme ce nu apar copii (care, din istorie știm, că ar putea avea malformații și ar duce la degenerarea societății!). Las aici un articol simplu – dar sunt atât de multe și în alte părți.

Filmul Ilegitim ne vorbește despre ce înseamnă să faci un lucru bun – păstrezi un copil, nu iei o viață, adică urmezi principiul tatălui tău care nu a ajutat nicio femeie în epoca de aur să facă avort – determinându-le în felul acesta pe cele mai multe să apeleze la andrele sau alte metode băbești care le-au distrus viața! – pornind de la un pas lipsit de responsabilitate – să faci sex pentru a vedea cum e sau pentru că ai lângă tine cea mai apropiată persoană în fratele tău geamăn. Etica e profund scuturată și dacă îndrăznești să spui ceva ți se ripostează că de fapt s-a lucrat ca la carte păstrându-se copilul, dar s-ar ridica o întrebare: Fulgi de nea, ați putea să vă canalizați energia sexuală de la adolescență spre fapte mărețe și nu spre sexualizarea fraților voștri?

E o seară liniștită pentru mine și știu că nici măcar o,1% dintre români nu se confruntă cu această situație. Realizez că cinematografia română a luat un scenariu cât se poate de complicat emoțional pentru a da posibilitatea talentelor noastre să se producă pe marele ecran. Îmi amintesc multe alte povești reale și grele de-ale cunoștințelor mele. Mi-l amintesc pe micuțul copil care-a crescut sub ochii mei și toată lumea spunea că de fapt tatăl lui este unchiul lui… Și întrebările pe care și le-a pus copilul după ce a aflat căci cei mari mai țin secretele, dar cei mici imediat le dau drumul să circule printre ei…

Stau în liniștea serii și mă gândesc la citatul acela al lui Antoine de Saint-Exupery  „Istoria ne arată că din istorie nu învățăm nimic.” Istoria ne tot repetă că imperiile nu au căzut din cauza lipsei forței militare, ci din cauza lipsei caracterului. Iar caracterul se formează dacă lupți cu ceea ce pare plăcut, dar îți dăunează, dacă reziști la ceea ce te tentează, chiar dacă simți că-ți cade cerul pe umeri și te bagă sub pământ. Caracterul nu găsește scuze nici în sentimente, nici în faptul că nu ies copii în urma relațiilor sexuale. Caracterul înseamnă să-ți pese și de ziua de mâine, dar mai ales de cea de peste 3 ani, căci, nu-i așa?, cel mai la modă citat din zilele noastre este … dragostea durează 3 ani… (ce se întâmplă apoi – vai de noi!)

Poate că unii dintre noi vor învăța totuși câte ceva din istorie și-și vor clădi un caracter.

 

0

Prizonieră în pânza de păianjen

Deși am crescut într-o familie disfuncțională, nu am simțit nevoia să fiu feministă. Mai degrabă mi-am dorit să-și vadă fiecare de locul pe care îl are în planul lui Dumnezeu, după felul cum am fost creați, decât să îmi doresc să le fac eu pe toate pentru a demonstra că sunt puternică. Eu consider că sunt întreagă și dacă apelez la cineva să mă ajute în momentul în care nu reușesc să duc ceva la capăt. Eu mă consider întreagă și dacă las lucrurile în seama altcuiva; nu am nimic de demonstrat cum că le pot face pe toate pentru că sunt Atlas și țin Pământul pe umerii mei.

Pot înțelege feminismul în anumite puncte, în altele nu sunt de acord cu el, dar aceasta nu înseamnă că vreau să-l desființez. (Și spune lucrul acesta o persoană căreia nu-i place să gătească și doar dă la mână soțului ingredientele de pus în mâncare, o persoană care a împărțit creșterea copilului în aceeași măsură cu soțul – de la schimbatul scutecului până la purtatul după noi la locul de muncă; ba chiar pentru că părea că suptul era o chestie prea intimă de care ca bărbat nu avea parte, soțul meu a decis să aibă momentele lui de intimitate cu copilul când îi făcea baie, așa că eu nu am făcut lucrul acesta decât de cel mult 10 ori. Dar acesta nu mi se pare feminism, mi se pare că ne completăm, că fiecare are talentul lui, că fiecare are stilul lui pe care îl aduce în relație și nu e nimic mai frumos decât să ai alături pe cineva care te acceptă așa cum ești, dându-ți o mână de ajutor atunci când mâna ta 🙂 e nițel ciungă 🙂 .)

Prizoniera în pânza de păianjen este genul de film-manifest, prin care trebuie să ne intre bine în cap că cine e determinat își lipeste rana cu superglue (e cam clișeu chestia asta pentru că am mai văzut-o în destule filme) sau cu un aparat de capsat (desigur, și pe asta ați mai întâlnit-o). Și da, cea care luptă este chiar prizoniera, dar ea știe să scape de fiecare dată – oare de ce autoritățile suedeze au acceptat să fie considerate atât de neputincioase încât poliția să fie înșelată de o motociclistă care trece pe apa înghețată, în vreme ce mașinile 🙂 se uită la ea cum se îndepărtează vitează?

Nu, nu râd de film și nici de modul în care au fost realizate scenariul și regia (o, da, în niciun film nu a fost redat mai bine ca în acesta starea de rău prin care trecea personajul, modul în care se clatină – și tu ai senzația de rău, fără a purta ochelarii pentru 3 D). Însă ceea ce propune ca soluție, uneori, depășește sănătosul pe care ar trebui să-l căutăm cu toții: eroina primește o injecție care o face neputincioasă, dar după plecarea celui rău găsește niște amfetamină, o pisează și o inhalează, după care conduce, rezolvă situația și mai ales are grijă de un copil. Cu alte cuvinte, trăiască amfetamina, țineți-o la îndemână, vă puteți baza pe ea în orice criză.

Da, filmul este pentru cei peste 16 ani; dar chiar și ei sunt destul de dornici de a încerca senzații tari și nerealiste – să vezi cum de acum se ridică toate podurile mobile pentru că li s-a dat ideea că ar putea face lucrul acesta! Și că nu e niciun paznic pe acolo, iar poliția nu intervine, cine știe pe unde își face veacul…

Trecând peste lucrurile imorale sau puerile din film, rămân cu durerea reală: aceea a vieților copiilor abuzați. A copiilor violați. Unul are curaj să fugă, preferă moartea decât să mai stea acolo, altul nu își permite să plece. Și apoi cel ce rămâne are reproșuri la adresa primului – de ce nu ai venit să mă salvezi. Poate pentru că ai refuzat de prima dată… Poate pentru că mi-a fost greu să mai trec pe aici, pentru că rănile mele există… Poate pentru că n-am știut că tu vrei să fii salvată, iar eu atunci m-am simțit respinsă și mi-am zis că îți place viața aceea…

Dacă privești filmul prin ochii unui copil traumatizat, ținând cont și de locurile unde se desfășoară acțiunea și de implicațiile unui război mondial, realizezi în ce lume mizerabilă trăim și te bucuri de faptul că, și dacă nu cunoști fericirea, măcar ai pace. Sau fericirea ta, așa cum este ea, are mai multă esență decât a celor care au de toate, dar sunt prizonieri.

#prizonierainpanzadepaianjen #girlinthespidersweb

 

0

Mă lasați cu bunul simț!

Circulă pe FB o poză în care o viitoare mamă – înțelegeți, da, ce vreau să spun! – se sprijină de o bară și trei tineri zeloși stai jos, dincolo de bară și-și consultă telefoanele. Cred că toți erau doctori. Trecând peste meseria lor, ajung la comentariile pe care le fac sub acea poză niște neica nimeni, care nu respectă *doctorii* din țara noastră.  Din *să le fie rușine* nu-i scoateau.

Alo, nerușinaților care nu puneți accent pe tehnologizarea României și truda confraților voștri, băgați-vă mințile în cap. Ce voiați voi? Să dea locul acei domni acelei *cucoane*?

Să luăm lucrurile pe rând, ok?

1. *doctorii* au urcat primii în metrou? Primul venit, primul servit. 🙂

2. poate acei bărbați merg zilnic la lucru, la acea oră, cu metroul, deci ei erau acolo dintotdeauna, într-un fel, iar pe ea o apucase doar atunci să se urce în metrou (că era cam bine îmbrăcată și nu părea să fie familiarizată cu metroul)

3. domnii de pe scaunele acelea sunt ocupați, pricepeți? Poate chiar rezolvă lucrurile de la lucru pe telefon, deci e ca și când ar fi la birou. Doar nu-ți dai locul de la birou unui necunoscut, ce spune șeful firmei?

4. și-apoi ce, e nevasta lor? Nu! Atunci? Să creadă că-i fac avansuri? Să se mai și trezească la spital, loviți cu geanta în cap.

5. să nu uităm că, dacă îi dădeau locul, puteau foarte bine să sară feministele că bărbații consideră femeile prea slabe când procedează astfel, că nu s-au educat după atâta vreme că suntem egale cu ei și chiar putem suporta mai mult decât ei? (în speță, să ducem sarcina de 8 luni în picioare, lângă bară)

6. nu în ultimul rând, această individă, dacă face copil, e clar că are bani, că doar știți cât costă să crești un copil. A pus de-un copil, dar n-a luat calcul și o mașină? Păi cu ce o să-și plimbe copilul? Nu vedeți, fârtați, că bărbații aceștia minunați îi fac un bine copilului? Stând în picioare, femeia va înțelege importanța mașinii, își va lua una și copilul nu va fi obligat să stea în picioare în metrou.

  Ia mai lăsați-mă cu bunul simț! Trăim într-o societate practică, nu educată!

0

Un fel de misoginism de femeie

(Continuare de aici.)

Prietena mea care a căzut într-o pivniță în Comarnic avea mașină scumpă. Prietena ei, adică eu 🙂 are carnet doar de cateva luni și a condus întotdeauna avand în dreapta un șofer experimentat. Accidentata a fost luată de Salvare și dusă la Sinaia cu guler special – eu am rămas cu mașina ei, parcată într-un loc de unde urma să o ridice în 3 minute, cat își cumpăra mărul – adică blocand accesul la aprovizionare a 6 magazine.

I-am cerut șefului de magazin cu pivniță în mijlocul magazinului – și cu trapa trasă! – să ne dea un șofer care să conducă mașina la spitalul din Sinaia. Că nu e obligat, dar o face…  de bun ce e!

Și vine dumnealui, șoferul. Îi voi zice Cosmin. Mi s-a părut că are 35 de ani. Prost îmbrăcat, neglijent. *Vă duc la prietena mea și vă preia ea.* Oprește în fața unei case și apare în fața mea o fetiță de vreo 18 ani, foarte frumoasă, dar îmbrăcată cu o fustă de-o palmă, rujată și aranjată de bal.

*Scuză-mă, te rog, îi spun ei, cand încerca să se urce la volanul mașinii, eu nu merg cu tine, orice ar fi. Nu-mi pun viața în mainile tale, pe serpentinele astea. Nu consider că tu ai putea să stăpanești asemenea mașină, nici de unde să dai banii înapoi – dacă să zicem că viața mea n-ar conta într-un accident și ar trebui să plătești numai fiarele.*

I-a plăcut cum i-am vorbit – chiar dacă am refuzat-o, am fost politicoasă și cred că i-am părut cumva intelectuală. El, nervos, se suie langă mine și-mi zice, după 5 minute în care am mers în tăcere:

  • De ce nu ați avut încredere în prietena mea, dar aveți în mine?
  • Pentru că tu pari de două ori mai mare decat ea, deci conduci de mai multă vreme. Am carnet de mai multă vreme decat ea și nu mi-am permis să pun mana pe volan, într-o asemenea circumstanță.
  • Aha, m-ați jignit. Eu și ea suntem de-o seamă.
  • Adică ai pană în 20 de ani? Nu pot să-mi cer scuze, arăți de 35, iar eu sunt sinceră mereu.
  • Mda, să știți că, în plus, ea conduce bland, în timp ce eu sunt cel mai cunoscut vitezoman de pe Valea Prahovei. Vă pot duce la Sinaia în  5 minute, întreagă, e drept, dar depășind mașnile în așa fel încat să punem în pericol pe toată lumea și să vă fie și rău.
  • Fă-o, dacă vrei. Sunt gata să-mi asum responsabilitatea pentru alegerile mele. Te-am ales pe tine, iar ceea ce se va întampla e ceea ce am ales eu.
  • Sunteți o specie aparte.
  • N-am nimic în plus: doar niște minte care e atentă să decidă ce e mai bine.

Ajungem la Sinaia. El:

  • Felicitări pentru alegere, doamnă. Și pentru că ați avut curajul să o țineți pe-a dv. Chiar dacă asta a însemnat să mă enervați că am pierdut cursele mele pe care trebuia să le fac. Prietena mea nu ar fi fost în stare să conducă mașina asta pentru că are niște chestii pe care ea nu le stăpanește.
  • Vrei să spui că mai venea o dată Salvarea pe valea asta, pentru două femei, nu? Oricum, cred că ți-ai dat seama că nu a fost misoginism – eu și prietena mea chiar ne îndreptam spre un congres unde trebuia să vorbim doar pentru femei!
  • Da, a fost vorba de înțelepciune. Sărut-mana și sper să se facă bine doamna.

Culmea e că mă întrebase cine plătește cursa lui de întoarcere spre Comarnic.

  • De vreme ce prietenul tău are de dat socoteală pentru viața cuiva, cred că îți dai seama cine…

Nu că aș fi feministă, dar sper că, între timp, șeful magazinului a început să pună preț pe o turistă care i-a căzut în pivniță și nu l-a dat în judecată.

0

Feminitate

Curs despre feminitate. Toată viața m-am simțit un băiețoi sau o tipă sport. Ia să vedem ce poate însemna feminitate. Sala frumos ornată, în stil oriental, că doar nu-și imaginează nimeni că se ocupă occidentalii de așa ceva. Occidentalii au în centrul atenției lor  feminismul, nu feminitatea.

Îmi iau o salteluță și urmăresc totul din exteriorul exteriorului. Am apreciat-o pe prezentatoare pentru că dacă observa că cineva nu se poate plia pe ceea ce spunea ea nu era ca o învățătoare descreierată care să te ia de ureche și să te arunce dintr-un colț al clasei în celălalt. Și mi-a mai plăcut pentru că atunci când a oferit cursurile de 1560 și 550 lei a adăugat: dacă v-a ajuns ce ați învățat azi, mă bucur și ne mai vedem la alte oferte…

🙂

(Spre deosebire de ceilalți mentori care urlă în microfoane 30 de minute ca să convingă și pe cel care nu are un ban în buzunar să facă împrumut la ….dent pentru că această investiție merită!)

Feminitate – mi-a plăcut cum o definea. Să poți fi înțeleaptă fără a fi masculină și să fii tu însăți fără să-ți fie teamă să-ți exteriorizezi emoțiile. Mi-am luat fetița  🙂 disprețuită din interiorul meu și-am întrebat-o dacă-și mai aduce aminte de ce nu suportă să fie feminină și alege să fie complet băiețoasă…

Cred că răspunsul e simplu, ținând cont de trecutul meu, dar, cum niciodată nu e prea târziu, mai stau eu de vorbă cu fetița și poate aflu cum se poate vindeca…

Însă nu cu atât de mulți bani. Mai degrabă cu dragoste.