0

100 căi spre fericire – Timothy Sharp

Multe lucruri aud în autobuzul sau metroul cu care circul. Una dintre informații este că tatăl lui Enrique Iglesias s-a apucat de cântat (evident, cei care discutau aveau 12 ani și cunoscuseră întâi oul, apoi cocoșul). Altă informație a fost că a apărut o nouă formație de disco – Modern Talking (iarăși evident cei care discutau aveau 15 ani și abia ajunseseră la niște clipuri de pe youtube cu respectiva formație care cântă de aproape 40 de ani). Ieri n-am mai aflat despre muzică, ci despre tristețea unei persoane – că nu are bani să meargă la psiholog așa că nu știe dacă-și va repara vreodată problemele emoționale pe care le are.

Cred că dintre prietenii mei cel puțin 30% au terminat Psihologia, dar eu nu am făcut niciodată consiliere, nici cu ei, nici cu vreo cunoștință de-a lor (dat fiind faptul că ne cunoșteam atât de bine, ar fi fost corect să mă dea pe mâna altcuiva, nu?). Și recunosc, nu am fost la psiholog din lipsa banilor, nu pentru că nu aș avea încredere. Ținând cont că o carte de psihologie bună este cât o treime dintr-o ședință cu psihologul, am preferat cărțile.

Și-am discutat cu mine, după cum mă învățau cărțile.

Pentru că suntem la început de an, dar mai ales pentru că, indiferent în ce zi a vieții ne-am afla, vrem să fim fericiți (mai ales ținând cont de lipsa de entuziasm a acestei perioade brăzdate de covid), am o sugestie pentru cei fără prea mulți bani, cu prieteni puțini (măcar un prieten sincer te poate aduce cu picioarele pe pământ și fără să-l plătești) – o carte.

100 căi spre fericire – Timothy Sharp

Limbajul este simplu și, dacă am pune în practică un principiu pe săptămână, adăugându-le treptat pe celelalte, în 2 ani am fi nou nouți. Eu zic doi ani, dar s-ar putea să fie nevoie doar de 6 luni. Vi se pare mult? Știu persoane care merg la psiholog de 10 ani și nu au reușit să se împace cu ele sau cu cei care le-au distrus pacea sufletească.

Unul dintre lucrurile pe care le recomandă Timothy Sharp este să lăsăm modestia deoparte (sau complexele de inferioritate cauzate de cuvintele urâte spuse de părinți, de disprețul colegilor sau de ironia profesorilor) și să scriem ce lucruri apreciem cel mai mult la noi înșine.

*Pentru a afla punctele tale forte, pune-ţi câteva întrebări:

  • Ce anume te motivează?
  • Când simţi cel mai mult că trăiești?
  • Când te simţi cel mai mult în apele tale?
  • Ce abilităţi noi înveţi foarte ușor?
  • Ce aștepţi cu nerăbdare?
  • Ce anume din trecutul tău îţi stârnește nostalgia?

Încearcă următorul exerciţiu. Ţine un jurnal, o agendă sau orice alt sistem pentru a-ţi organiza viaţa. Uită-te la toate sarcinile, activităţile și întâlnirile pe care le-ai finalizat sau la care ai participat în ultimele două-patru săptămâni: pe care dintre acestea le consideri a fi plăcute, energizante, motivante sau stimulante? Există o linie comună a acestor activităţi sau sarcini și, dacă da, poţi planifica să ai parte de mai multe astfel de evenimente plăcute în viaţa ta?*

Știu că cel mai mult se tânguiesc oamenii cu privire la timp – că nu e destul și oricum nu-și pot permite să-l păstreze pentru ei. Dar să nu uităm că timpul se duce oricum. Nu mai bine îl facem să lucreze în favoarea noastră? Prima revoluție pe care trebuie să o facem este să nu ne mai omorâm timpul, ci să-l folosim serios.

În cartea Britt Marie a fost aici, există un personaj, Sven, care se pricepea la toate dintr-un motiv foarte simplu: *am făcut eu un curs*. V-ați gândit să vă bucurați de viață, făcând un curs (nu-mi spuneți despre lipsa banilor – există și cursuri gratuite, important e să căutați. Dar, da, e mai simplu să cauți numele cuiva pe care nu-l suferi și să privești pozele fericirii sale și să faci petrecere cu durerea personală că ești nedreptățit de viață decât să te inspiri din răspunsurile la întrebările de mai sus și să te redescoperi, să te transformi. Însă, pe cât de simplu este, pe atât de neproductiv. Fiecare alege cum vrea să-și piseze timpul, desigur!)

Gândiți-vă la voi în acest an; de fapt, nu generalizăm așa, *în acest an*, ci particularizăm *zi de zi*. Dacă Moș Crăciun ne vrea fericiți și ne aduce atâtea cadouri, noi de ce nu ne străduim pentru fericirea noastră? 🙂

P.S. Abia de acum începe lucrul important 🙂 :

Plăcerile simple, cum ar fi a mânca ciocolată sau a face un duș fierbinte, scad în intensitate odată ce corpul nostru se obișnuiește cu respectivele senzaţii. Pentru a obţine același nivel de satisfacţie avem nevoie de tot mai multă ciocolată sau de o apă tot mai fierbinte. În comparaţie, sarcinile complexe nu oferă recompense de moment, dar îţi vor lăsa la sfârșit un sentiment de realizare mult mai profund.

Alergarea la un maraton nu este în mod inerent plăcută în timp ce tropăim pe trotuar, iar corpul obosește cu fiecare milimetru; dar efectele sale pozitive, mândria și bucuria victoriei, vor dura mult mai mult decât emoţia pe care ar aduce-o cumpărarea unei noi perechi de pantofi.

Gândește-te la ultimele dăţi când te-ai simţit în ritmul tău natural. Când a fost ultima oară când ai pierdut complet noţiunea timpului sau n-ai mai știut de tine în timp ce finalizai o sarcină? Ce ai făcut și care au fost punctele forte folosite?

Următoarea dată când ai puţin timp liber, alege o sarcină mai solicitantă în locul unei simple plăceri și notează efectele pe termen lung. Străduiește-te să desfășori mai multe sarcini de acest fel. Întreabă-te cum poţi avea experienţe mai profunde și nu alege întotdeauna ce e mai ușor.

Și când te gândești că toți alegem ce e ușor…, după care ne întrebăm de ce nu suntem fericiți.

0

Prizonieră în pânza de păianjen

Deși am crescut într-o familie disfuncțională, nu am simțit nevoia să fiu feministă. Mai degrabă mi-am dorit să-și vadă fiecare de locul pe care îl are în planul lui Dumnezeu, după felul cum am fost creați, decât să îmi doresc să le fac eu pe toate pentru a demonstra că sunt puternică. Eu consider că sunt întreagă și dacă apelez la cineva să mă ajute în momentul în care nu reușesc să duc ceva la capăt. Eu mă consider întreagă și dacă las lucrurile în seama altcuiva; nu am nimic de demonstrat cum că le pot face pe toate pentru că sunt Atlas și țin Pământul pe umerii mei.

Pot înțelege feminismul în anumite puncte, în altele nu sunt de acord cu el, dar aceasta nu înseamnă că vreau să-l desființez. (Și spune lucrul acesta o persoană căreia nu-i place să gătească și doar dă la mână soțului ingredientele de pus în mâncare, o persoană care a împărțit creșterea copilului în aceeași măsură cu soțul – de la schimbatul scutecului până la purtatul după noi la locul de muncă; ba chiar pentru că părea că suptul era o chestie prea intimă de care ca bărbat nu avea parte, soțul meu a decis să aibă momentele lui de intimitate cu copilul când îi făcea baie, așa că eu nu am făcut lucrul acesta decât de cel mult 10 ori. Dar acesta nu mi se pare feminism, mi se pare că ne completăm, că fiecare are talentul lui, că fiecare are stilul lui pe care îl aduce în relație și nu e nimic mai frumos decât să ai alături pe cineva care te acceptă așa cum ești, dându-ți o mână de ajutor atunci când mâna ta 🙂 e nițel ciungă 🙂 .)

Prizoniera în pânza de păianjen este genul de film-manifest, prin care trebuie să ne intre bine în cap că cine e determinat își lipeste rana cu superglue (e cam clișeu chestia asta pentru că am mai văzut-o în destule filme) sau cu un aparat de capsat (desigur, și pe asta ați mai întâlnit-o). Și da, cea care luptă este chiar prizoniera, dar ea știe să scape de fiecare dată – oare de ce autoritățile suedeze au acceptat să fie considerate atât de neputincioase încât poliția să fie înșelată de o motociclistă care trece pe apa înghețată, în vreme ce mașinile 🙂 se uită la ea cum se îndepărtează vitează?

Nu, nu râd de film și nici de modul în care au fost realizate scenariul și regia (o, da, în niciun film nu a fost redat mai bine ca în acesta starea de rău prin care trecea personajul, modul în care se clatină – și tu ai senzația de rău, fără a purta ochelarii pentru 3 D). Însă ceea ce propune ca soluție, uneori, depășește sănătosul pe care ar trebui să-l căutăm cu toții: eroina primește o injecție care o face neputincioasă, dar după plecarea celui rău găsește niște amfetamină, o pisează și o inhalează, după care conduce, rezolvă situația și mai ales are grijă de un copil. Cu alte cuvinte, trăiască amfetamina, țineți-o la îndemână, vă puteți baza pe ea în orice criză.

Da, filmul este pentru cei peste 16 ani; dar chiar și ei sunt destul de dornici de a încerca senzații tari și nerealiste – să vezi cum de acum se ridică toate podurile mobile pentru că li s-a dat ideea că ar putea face lucrul acesta! Și că nu e niciun paznic pe acolo, iar poliția nu intervine, cine știe pe unde își face veacul…

Trecând peste lucrurile imorale sau puerile din film, rămân cu durerea reală: aceea a vieților copiilor abuzați. A copiilor violați. Unul are curaj să fugă, preferă moartea decât să mai stea acolo, altul nu își permite să plece. Și apoi cel ce rămâne are reproșuri la adresa primului – de ce nu ai venit să mă salvezi. Poate pentru că ai refuzat de prima dată… Poate pentru că mi-a fost greu să mai trec pe aici, pentru că rănile mele există… Poate pentru că n-am știut că tu vrei să fii salvată, iar eu atunci m-am simțit respinsă și mi-am zis că îți place viața aceea…

Dacă privești filmul prin ochii unui copil traumatizat, ținând cont și de locurile unde se desfășoară acțiunea și de implicațiile unui război mondial, realizezi în ce lume mizerabilă trăim și te bucuri de faptul că, și dacă nu cunoști fericirea, măcar ai pace. Sau fericirea ta, așa cum este ea, are mai multă esență decât a celor care au de toate, dar sunt prizonieri.

#prizonierainpanzadepaianjen #girlinthespidersweb

 

8

De ce zâmbesc?

Există o carte care mi-a dat un sens în viață. Cred că fiecare dintre noi are o astfel de carte. Pentru mine, descoperirea ei a însemnat să înțeleg Universul într-o altă dimensiune decât până atunci și … am devenit un om fericit, un om care știe de ce trăiește. După ce am citit-o, acum 22 de ani, am cumpărat alte 10, pentru a le oferi prietenilor mei intelectuali – aplecați spre istorie, pentru că titlul ei este Dumnezeu în istorie (Arthur Maxwell).

După toți acești ani, ce credeți că mi s-a întâmplat ieri, când am căutat-o pentru a o împrumuta cuiva? N-am mai găsit-o nici pe a mea – cu atât mai puțin dintre cele care erau de dat în dar. Am tresărit, speriată. Era ca și când nu aș fi avut cu mine îngerul păzitor. Era ca și când aș fi rămas goală într-o mulțime, ca și când nu mai pot fi găsită de nimeni într-un pustiu, ca și când nu aș avea rădăcină.

Am căutat pe multe forumuri, să văd dacă o mai are cineva. Mulți dintre prietenii mei o aveau, dar știți unde, nu? În pod… Și nu intenționau să ia prea curând cărțile acelea la mână pentru că *ce e acolo și după război ar fi arătat mai bine*.

Nu știu cum v-ar fi dacă ați descoperi că v-ați pierdut ceea ce vă încântă, vă delectează, dar eu nu mă las cu una, cu două, așa că am încercat și pe net, la vânzări. Dimineața nu era nimic. Pe la prânz, a apărut cartea. Interesant. În vreme ce eu îmi căutam *îngerul păzitor*, poate cineva renunța la al lui. Poate că avea alt înger păzitor pentru că nu însemna pentru el nimic informația din această carte. Am discutat rapid cu persoana, la telefon. Acum deja am cartea. Este a mea. Sunt din nou în siguranță! 🙂 🙂 🙂

Interesant este că această întâmplare vine după ce am citit rapid – pentru că se dă gata într-o singură zi – Să nu vinzi înger păzitor de Jutta Richter.

Editată de Humanitas, cartea este pentru copiii care au avut parte de violență în cămin sau pentru cei care vor să-i înțeleagă pe aceștia. Un fel de basm, despre copiii nefericiți (ai zilelor noastre, de data aceasta). Și, dacă v-ați întrebat vreodată cum de ajung unii pe drumuri și nu ați avut curaj să îi chestionați, ar fi interesant să aflați istoria unuia dintre ei…

Este o carte pentru orice copil care a împlinit 9 ani. Dacă părinții au timp, le-o pot citi și celor de 8 ani, seară de seară, câte trei, patru pagini… De fapt, ar putea face lucrul acesta pentru a sta de vorbă despre multe lucruri care sunt atinse pe paginile puțintele ale romanului – despre relația părinte-copil, despre relațiile rupte din familie, despre părinții vitregi, despre violență, despre brutalitate, despre necinste, despre existența sau nu a lui Dumnezeu…

Foarte încântată că există această carte, Să nu vinzi înger păzitor, foarte încântată că mi-am recuperat cartea mea de suflet, Dumnzeu în istorie, cum aș putea să nu zâmbesc?

2

Să simți că ești viu

Mai multe persoane, cu de toate și cu motive de fericire, mi-au spus că nu înțeleg ce este viața… 🙂 Nici eu.
Uneori și eu mă las pradă ideii că nimic nu are rost, sens… Atunci îmi aduc aminte de sfatul ca, la greu, să bagi o capră în casă…
*Păi, a zis omul nostru de la țară, tocmai m-am plâns că stau cu 5 copii și soacra în aceeași cameră și …*
*Bagă și capra, adu și vaca, adună și gâștele, stați toți… Apoi scoate câte una, rând pe rând. Te vei simți mai eliberat. Ce trăiești acum, ți se va părea simplu.*
N-am vacă… Ce să zic, nu am nici capră. Sunt, uneori, capră, dar uneori 🙂 .
Gâștele chiar nu se lipesc de mine. 🙂
Așa că n-aș avea cum să pun în practică acest sfat. Dar l-am adaptat, profitând și de o altă replică a unei prietene: *Îmi spun mereu – sunt un magnet pentru bani.*
Ce am putut să inventez? Metoda personalizată *simți că ești viu* constă în a pune o monedă de 10 bani în pantoful stâng – este piciorul cel mai sensibil, datorită căruia am mers un an întreg în cârje. Aveam 5 ani!
Banul sub picior – nu numai că sunt magnet pentru bani, sunt chiar stăpână pe ei (pentru că trebuie să recunosc, eu îi cam pierd printre degete!). Banul sub picior – te incomodează atât de tare, uneori, încât chiar realizezi că ai simțuri, strâmbi din nas, îți aranjezi degetele în așa fel încât să nu se mai îndoaie din cauza lui, cauți poziții în care să ții piciorul în așa fel încât să alunece moneda spre părți mai moi, pe care nu le supără atât de rău… 🙂
Uneori, mai scot moneda, ca să văd cum e fără ea… apoi mă apucă râsul și o pun la loc…
Nu știu ce e viața, dar un lucru știu cu siguranță: dacă nu e amuzantă și dacă nu îți creezi stări plăcute, dacă nu faci din cele mai triste situații – unele trăznite, care să te dinamizeze pentru a merge înainte – chiar nu simți că ești viu.
Cei din jur nu știu tot timpul ce anume ne dă nouă un sens în viață sau o sensibilitate pentru a putea să trecem prin timpul greu. Dar noi știm cu ce ne putem alina apăsările inimii. Suntem singurii care putem avea grijă de noi.
Concluzia? Simți că ești viu când îți pasă de tine, când ești prieten cu tine. Inclusiv, distrându-te, chiar și în clipele dificile.
0

Un gand care a dus la fericire

Azi am primit 20 de telefoane de la aceeași persoană căreia i-am dat 20 de telefoane acum un an 🙂 . Sună ciudat? Am căutat-o pentru că voiam să-i prezint pe cineva… Cum în ziua aceea nu am găsit-o, a doua zi am reușit să vorbim… Acum 6 luni, cei doi s-au căsătorit și ea se gandise să-mi mulțumească, în același fel în care am vrut eu să-i aduc fericirea: cu insistență! 🙂

O întrebare: am un băiat, ai o fată? 🙂 Și o clipă în care am închis ochii și-am lăsat computerul să lucreze – cu cine s-ar potrivi acest *băiat*? 🙂

Un gand care i-a purtat pe cei doi din Spania în Nepal și, cel mai mult, pe drumul fericirii…