3

24 de povești în așteptarea Crăciunului

🙂 Nu faptul că abia acum am strâns bradul de la Crăciun mă face să citesc astfel de povești, ci CampNaNo aprilie 2018. A început pe 1 aprilie și durează până la sfârșitul lunii – sau, dacă-ți atingi ținta fixată mai devreme, exact atunci când hărnicia ta pune punct proiectului. Eu mi-am dorit multe de la această perioadă, dar când am realizat că sunt cam multe zile libere de la lucru, pe care normal că le petrec alături de familie, mi-am dat seama că nu se poate scrie! Poți cel mult citi. Din 100 de pagini câte credeam că voi realiza, am lăsat cifra destul de provocatoare de 45 și decizia de a citi cât mai mult despre iarnă căci, da, cartea pe care vreau s-o scriu este cu povestiri pentru anotimpul ultim al anului.

De când cu Metoda de educație daneză și descoperirea că poveștile lui Andersen erau triste – doar editurile din prezent le-au mai fardat, altfel plângeam la toate! – privesc poveștile cu circumspecție. Bine, bine, îi pot învăța pe copii – dacă sunt dureroase! – despre faptul că viața nu e mereu dulce, dar nu le dau și altfel de simțăminte? De inadecvare, de inferioritate?

O să dau un exemplu de poveste care m-a oripilat: Legenda Sfântului Nicolae. Un măcelar primește la ușa lui 3 copii pe care *îi omorî, îi sără ca pe hamsii și-i puse la păstrare în putină*. Sfântul Nicolae, peste 7 ani, se duce în vizită la măcelar și-i zice insinuant că ar vrea să mănânce niște pastramă păstrată în putină la saramură… Când acesta dă să fugă, i se spune *Greșeala recunoscută e pe jumătate iertată! Căiește-te și Dumnezeu te va ierta!* Apoi cei trei copilași sunt aduși la viață. De atunci, la copiii buni vine Sfântul Nicolae, protectorul copiilor cuminți, cu dulciuri și daruri, iar la cei neasultători vine Moșul cu nuiaua și *seamănă ca două picături de apă cu un măcelar!*

NU, chiar nu știu de ce trebuie să spun așa ceva copilului meu (bine, nici nu am copil mic pe care să-l îngrozesc în acest fel, dar oricum nu aș vrea să spun nici copiilor dușmanilor mei așa ceva 🙂 )…

Trec peste poveștile ciudate, care sunt vreo 6. (Din 24. Unii terapeuți consideră că poveștile, cu cât sunt mai pline de momente de groază, cu atât sunt mai bune pentru a-i dezvolta pe copii. Fiecare are dreptul să asculte de acești terapeuți sau să nu-i ia în seamă!)

Mă opresc la o poveste din folclorul rusesc: Mănușa cu un deget. Vin pe rând și găsesc adăpost în această micuță mănușă – un șoricel, o broscuță, un iepuraș, o vulpe, un lup și un urs… Haideți, nu-mi spuneți că nu vă distrați când vi-i imaginați pe toți în aceeași mănușă de copilaș… Oricum, ideea e că li se mai adaugă cineva… Și ce se întâmplă e de domeniul … realului… Merită știută! 🙂

Anunțuri
11

Despre teroare

Scriu aceste randuri pentru cei dragi, care se tem, din cauza a ceea ce se întamplă în lume.

Voi începe cu sfarșitul: deșteapta de Andreea Esca iar l-a întrebat pe corespondentul din Belgia dacă lumea se teme, dacă lumea e disperată, iar chipul ei era în transă, ca de obicei cand e vreun atentat.

Nu mai facem noi primăvară cu una ca tine, madame!

Dacă cei răi chiar asta doresc – să ne înspăimantăm și să ne dăm sufletul de groază – tu le faci jocul. Sincer mă întreb de ce pe tine nu te ia nimeni de manuță, să-ți dea două palme și să-ți explice că în situații de criză trebuie să liniștești lumea, nu să o întărați…

Un exemplu de om inteligent cu care am avut de-a face: doctorul stomatolog – în timpul unei extracții care a durat 45 de minute. Cand a văzut că cedez psihic nu s-a apucat să zică *vai, ce dificil e!*, ci mi-a pus o întrebare despre copilul meu și a început să-mi povestească ce impresionat a fost cand l-a văzut odată, cum se juca… Deodată, viața a arătat o altă perspectivă și m-am înseninat.

Dacă planeta fierbe, dacă suntem în clocot, nu cărbunii aruncați pe foc sau gazul presărat cand se mai liniștește valvataia ne-ar fi de folos, ci seninul.

O atitudine înțeleaptă!

Înainte, pentru un război era nevoie de milioane de soldați. Acum ne trimit 4 persoane și zăpăcesc planeta. Și pe langă cele 4 persoane, ne trezim cu toate prezentatoarele și cu toți prezentatorii care-și triluiesc propriile fantasme la microfon, în loc să ne ridice ochii din pămant și să ne dea curaj.

Mi-am amintit de-un episod din copilărie: tata o bătuse pe mama și, după bunul meu obicei, eu încercasem să-i despart, mă bătuse și pe mine și noi două ne lingeam rănile. Nu reciproc, ci fiecare în parte. Cand am intrat în bucătărie, mama gătea. Tocmai îi strigase tatălui meu că n-o să mai vorbească în viața ei cu el și-acum nu putea desface o conservă de … ceva și s-a dus în fața lui, să o ajute. El i-a întors spatele, disprețuitor: *Pană acu* îți fu tăcerea aia, de nu mai vorbești niciodată?*

Și umilită și fără conservă deschisă. Copil mic și furios, am luat conserva și am dat-o gata în cateva secunde și apoi i-am spus: *Cu dinții dacă era să o desfac și nu m-aș mai fi dus după ajutor la el. Cu dinții. Dar tu nu înțelegi!*

Nu, nici mama nu înțelegea, nici panicoșii nu înțeleg că este timpul pentru mobilizare personală, nu pentru disperare oficială, pentru bocete universale. A te lăsa impresionat de ceea ce fac ei este nu numai ce vor ei, dar și ce e cel mai simplu – și dacă tot ne considerăm atat de sus, ca nivel intelectual, dacă tot ni se pare că suntem din maimuță, dar din *a mai de soi*, atunci să punem mana să luptăm…

Nu cu ei, ci cu propriile temeri. Nu cu ei, ci cu noi înșine. Să nu le arătăm nicio clipă durerea, pentru că asta pe ei îi face să ne manevreze complet.

Suntem în mainile lor ca niște marionete, pe care, cum le atingi puțin, cum țipă de se zguduie Calea Lactee.

Poate.

Suntem vulnerabili.

Poate.

Suntem complet descoperiți.

Poate.

Dar avem demnitate și nu-i lăsăm pe ei să ne coordoneze, chiar dacă le stă în putere. Nu-i lăsăm, pentru că nu merită să ne plecăm în fața lor.

Alo, romanii nu s-au plecat în fața turcilor, 🙂 migratorilor sau altor neamuri ori curente dogmatice… 🙂 De ce trebuie să cedăm acum – nervos! – pentru că vin teroriștii?

Gandiți-vă ce penibil – ei se văd nemuritori și ne omoară prietenii și speranțele, iar noi ne vedem slabi și amărați și le oferim nu numai viața noastră, ci și gandurile și optimismul… Ne punem sub picior de răuvoitor prin faptul că întindem mainile și spunem: *Leagă-mă, eu deja sunt pierdut.* Ne predăm, cand simpla unitate și nepăsare față de moarte ne-ar face mai puternici decat ei.

Alo, urmașii dacilor, ne revenim și noi în simțiri? Nu vă mai uitați la Andreea Esca, această Ziță ce leșină în brațele oricui, dandu-vă senzația că acesta este gestul pe care trebuie să-l faceți și voi. Nu mai dați ochii peste cap precum domnișoarele de pension. Nu vă mai puneți nervii în mainile celor care vi-i vor pili sau sub picioarele celor care vi-i vor teși. Păstrați-vă calmul și zambiți. Cu zambetul trecem peste depresii, cu zambetul trecem peste mizeria asta de isterie ce ne cuprinde datorită terorismului.

*C-o moarte toți suntem datori,

dar nu-i totuna leu să mori, ori caine-nlănțuit…*

🙂