0

Organizarea casei – Mama Time Out

Eram în casa unui prieten. Acolo era mizerie, acolo parcă venise cineva și presărase pe fiecare metru pătrat câte 6 gândaci de bucătărie, chiar dacă era vorba despre camere sau balcon… *De ce ai ajuns așa?* – l-am întrebat. *Cum e în casă, așa e și-n mine!* mi-a răspuns și mi-am dat seama că locul în care trăim este un ecou a ceea ce suntem noi înșine.

Și eu sunt genul de persoană care poate lucra în dezordinea-i personală, care nu prea vede că se răstoarnă casa peste ea, dar și când încep să fac ordine termin totul repede și bine în cât mai puțin timp. Mă laud că am reușit de câteva ori să aranjez într-o singură zi lucrurile după o mutare, asta însemnând pe rând să umplu patru camere, trei camere, două camere. Da, da, știu că nu înțelegeți prea bine la ce mă refer, dar cei interesați puteți afla, la un ceai. Pentru că mie nu-mi place să dau mai multe amănunte.

Ceea ce am vrut să spun, dar m-am pierdut în amintiri!, este că nu mă interesează nicio revistă despre casă, nicio idee despre organizarea casei și … nimic din ceea ce are legătură cu domiciliul. Pentru mine, casa înseamnă pereți și acoperiș – atât. Dar am ajuns la Mama Time Out (organizat de Florina Badea) pentru că cea mai bună prietenă a mea este exact inversul meu și și-a dorit să o cunoască pe Diana Mihăilă, prima bloggeriță de fine living din România.

Aici am de adăugat ceva – a participa la astfel de evenimente este în sine o bucurie, pentru că întâlnești o paletă bogată de doamne, preocupate de ceea ce e frumos și gata de a-ți zâmbi și a se împrieteni cu tine. Diana Mihăilă, însă, îmi permit să spun!, le întrece pe toate: cu debordantă energie ne-a salutat pe toate, s-a ridicat de pe scaunul ei pentru fiecare care a intrat în încăpere (Biblioteca Ion Creangă – mama tuturor bibliotecilor de tineret din București, cum îmi place mie să-i spun!) și a fost impecabilă. Cred că știu cu cine aș dori să semăn, dacă n-aș fi eu însămi, dacă ar fi s-o iau de la capăt și, evident, dacă s-ar putea 🙂 🙂 🙂 .

Pentru cei care aveți copii, organizarea camerelor lor este posibilă: regula celor 3 S.

Pentru cei care vă iubiți mașinile și le tratați ca pe iubitele voastre (sau chiar mai frumos), idei. Sau da, aceste idei ar fi pentru cei care aveți un partener care-și iubește mașina mai presus de voi și nu vă lasă să mâncați acolo, ca să știți cum puteți să-l înveseliți, cocoloșindu-i căsuța pe 4 roți.

Și ce trebuie să citesc eu, de câte ori totuși binevoiesc să mă gândesc la camera mea… aici.

Încântată am fost de această seară! Și, desigur, voi fi la fel de încântată de cea din 3 aprilie (e o seară de marți, ora 18), când la Lebbuchenhaus – librărie germană, va avea loc o întâlnire Mama Meet Up, ediția a II-a. Atunci se va vorbi despre cum să ne organizăm în bucătărie, ca să nu rămânem descoperite și nici să nu aruncăm mâncarea. Despre cum se petrece puțin timp în bucătărie, gătind sănătos. Despre cum se poate evita monotonia în ceea ce pregătim pentru mesele noastre.

Pentru înscriere la acest eveniment, până pe 30 martie, puteți scrie un mail la consultanta@florinabadea.ro. (Lebbuchenhaus este în centrul orașului, aproape de Universitate, strada Sarmizegetusa, nr. 4)

Ne vedem acolo.

 

Reclame
4

Ziua Mondială a Scriitorului

Mă uit uneori pe FB la activitatea nepotului meu. Cum construiește el Lego. De mic a avut cele mai simple modele, acum are cele mai sofisticate sisteme de dus la capăt. Îl urmăresc și văd cât de fericit este în lumea lui. Apoi îmi dau seama că încerc, studiindu-l pe el, să înțeleg lumea fiecărui om din jur – și lumea mea. Pentru că și cei care scriu o fac pentru a intra în lumea lor, nu pentru altceva. E ca și când afară ar fi frig și ți-ai căuta mănușă și-ai strecura degetele în cele cinci locuri speciale. Sau ca atunci când, pe caniculă, te apuci să bei ceva rece – acum depinde de tine dacă ești înțelept și bei apă sau ești pofticios și iei suc (prima, te astâmpără, celălalt, te determină să iei și mai mult – iar zahărul nu e totdeauna prietenul nostru! 🙂 ).

La Summitul Social Media din 28 februarie 2018, am aflat că există 200.000 de bloguri în România, dintre care doar 7.500 active. Trecem peste faptul că scriitorii în vârstă din țara noastră nu au tendința de a publica pe blog. Ajungem la ideea că acest loc este pentru cei cărora le place să scrie, și, chiar dacă au vârste înaintate, nu sunt scriitori de profesie. Asta înseamnă că cel puțin 200.000 de persoane dintre noi au simțit că ar avea ceva de spus. Unii au vrut să o facă imediat și de aceea au deschis un blog. Alții au realizat că nu vor găsi niciodată o filieră de publicare și de aceea s-au bucurat că măcar prin intermediul internetului ar putea fi citiți vreodată.

Apoi, din 200.000, socotiți voi câți, s-au retras. A, sigur că pot scrie pe hârtii sau pe computer… Cred că un vreo 18 luni și blogul meu a fost inactiv, dar asta nu a însemnat că eu nu am scris – dimpotrivă, am și publicat. Însă unii se retrag pentru că își dau seama că instinctul de a scrie a fost pe moment, au avut ceva de zis, dar după ce s-a terminat tot acel bagaj nu mai există nimic de lăsat în scris…

Și eu mă gândesc în fiecare zi că acelea vor fi ultimele povești scrise. Așa de intensă este munca și atât de mult aștern pe computer încât mă tem puțin – să știi că mâine n-am ce să mai zic… Pentru unii dintre noi nici nu contează dacă nu mai au ce zice – asta e, un simplu blog închis, o chestie care nu are relevanță decât la statistici. Pentru mine, însă, ar fi o problemă – nu numai pentru că din asta trăiesc, din creativitate, ci și pentru că, dacă nu scriu, simt că mă pierd într-un canal din care nu mai am ieșire.

… Și vine a doua zi, mă așez la scris, ideile curg, apoi se materializează și în înregistrare… 🙂 Spaima e mare, pentru ca realitatea să vină ulterior – eliberatoare. Ce bine că am mai avut inspirație și azi.

Despre Anita Shreve afirmă specialiștii că este unul dintre cei mai buni autori ai timpului său. Citind Nuntă în decembrie, am descoperit un personaj de-al ei, Agnes, care se apucă de scris, după ce doar a predat despre scriitori. După ce petrece toată noaptea vorbind despre întâmplări zguduitoare pe care le inventează ea după o știre din istoria Canadei, (m-a năucit pur și simplu modul în care a putut să redea situația de atunci, eu considerând că nu va putea scoate nimic din acea situație, iar ea conducându-mă în acel port pentru a-i vedea pe toți cei care au orbit din cauza exploziei navei încărcate cu muniție!) Agnes *își încrucișă brațele pe piept. Așadar, Louise (eroina ei) orbise. Păi, așa trebuia, nu? Agnes știa că în mai puțin timp decât i-ar fi luat să scrie o propoziție, ar fi putut-o face sănătoasă, i-ar fi putut reda vederea. Dar Agnes nu prea voia asta. Realitatea exploziei fusese cu siguranță mult mai crudă decât Agnes își putea imagina, cu toată bibliografia pe care o citise. De exemplu, Innes ar fi putut-o făsi foarte ușor pe Louise cu cioburi de sticlă înfipte în ochi. Ar fi operat-o în condițiile acestea? Ciudată satisfacția pe care i-o dădea faptul că o făcuse pe Louise oarbă pe viață. Imensă și satisfacția de a putea scrie povestea lui Innes Finch.*

În cercul nostru de scriere, NaNoWriMo, am o prietenă care spune că-i e foarte greu să nu-și omoare eroii. Ai mei sunt reprezentați de verbul a învăța: ori predau o lecție, pe care au primit-o și ei, la un moment dat, ori își însușesc un sentiment, o idee, ca niște adevărați eroi dintr-o întâmplare care merită cunoscută de toți pentru simplul fapt că e amuzantă și înțeleaptă. Fiecare dintre noi, cei care scriem, am putea să ne definim scrisul printr-o frază, o propoziție sau un cuvânt. Am putea. Sau fugim de toate acestea pentru că ni se par îngrozitoare, dintr-un motiv simplu: avem prea multe de zis și nu știm cum să le abordăm. Ne vin toate în minte, copleșitoare, și nu le facem față. Ne lăsăm păgubași.

Poate de aceea e nevoie de momente de acest fel, ca NaNo, când ești dedicat unui proiect de scriere și știi că trebuie să o faci pe bucăți, realizezi un program special de scriere, te ții din scurt și mai ai și prieteni care fac același lucru, care te trag de mânecă dacă te lași pe tânjeală sau alături de care vrei să mergi, când îi vezi ce repede le aleargă pixul pe hârtie…

Mi-ar fi plăcut, recunosc, să fiu doctor, să fac bine 40.000 de oameni într-o viață. Ar fi cu sens o astfel de viață. Mi-ar fi plăcut să fiu profesoară și să văd cum copiii își găsesc un rost în viață datorită impactului pe care îl are răbdarea mea asupra lor. Mi-ar fi plăcut să fiu vatman pe tramvaiul 41, care este cel mai plin tramvai din București și vine cel mai des – aș fi făcut bine celor care stau în ger și pot urca la căldură, aș fi prilejuit întâlnirea oamenilor între ei, ducându-i de la unul la altul…

Asta este… pot să fiu doar scriitoare… 🙂

Cei care aveți copii, poate v-au enervat vreodată greșind cutremurător. Și le-ați aruncat în față: *Eu te-am făcut și tu te porți așa cu mine.* Iar ei v-au replicat: *Nu te-am pus eu să mă faci!* A, și voi ați spus la fel părinților când v-au reproșat asta? 🙂 Eu, oricum, recunosc: am făcut-o! 🙂

Asta e realitatea: nici noi nu am vrut neapărat să-i facem AșA pe copiii noștri, nici noi nu am vrut să fim AșA… Totul este un dat pe care trebuie să-l purtăm și, dacă știm să ne descurcăm cu ceea ce avem, suntem fericiți. Dacă nu, vai de noi 🙂 🙂 🙂 !!!

Sunt scriitoare, indiferent că sunt mulțumită cu atât sau că nu le place unora ce citesc atunci când deschid cărțile mele. Sunt scriitoare – e singurul mod în care pot să exist! 🙂

 

3

Cum se citește o carte? (1)

Da, știu, este o întrebare prostească. Dar m-am confruntat cu ea de-a lungul timpului. Nu numai din exterior (*Cum să-l conving pe fiul meu să citească?* sau *Nu înțeleg de ce am eu nevoie de cartea asta care le place tuturor!*), ci și din interior. Deseori mă suprind ducând o luptă intensă cu mine să nu tratez literatura ca pe un articol de specialitate.

Când pregătesc întrebări pentru un invitat sau când realizez un discurs pe care trebuie să-l susțin, nu mai procedez ca cei ce realizează statistici și sondaje. Nu mai văd fiecare stadiu, nu intru în amănuntele procesului care-i duce pe specialiști la o concluzie. Am în fața mea o lucrare de mari dimensiuni, mă uit la premise și la concluzii, sar peste tot ceea ce a însemnat activitatea depusă de cercetători. Sau când citești dintr-o carte căutând un anumit subiect printre cele 15 pe care le are în studiu, normal că te rezumi la capitolul necesar – revii asupra ei data viitoare, când abordezi o altă tematică, dar în niciun caz nu ești fascinat de cartea aceea, ci ești dornic să-ți termini munca pentru care ai pornit să te documentezi.

Noi, cei mari, suntem dornici să terminăm odată proiectul pe care îl avem de făcut și adunăm rezultate din mai multe cărți, iar cei mici nu au nicio idee despre frumusețea unei lumi pe care ar putea-o descoperi dacă s-ar lăsa purtați pe aripile lecturii.

De câte ori iau un roman în mână, lupt cu imboldul – ok, mă uit la ultima pagină și știu ce s-a întâmplat cu ăștia,

că nu am deloc răbdare…

că am atâtea de citit… (adică tot de început și de privit la final, da? 🙂 🙂 )

că pot pune pariu că se petrece asta și că se sfârșește așa…

De câte ori îmi place o carte, pot fi senină și să o savurez, dar și atunci există imboldul de a mă duce la final, să știu care anume este rezolvarea… Nu de altceva, dar să nu mă implic prea mult, nu de altceva, dar sunt foarte curioasă dacă am aceleași idei ca scriitorul sau … De câte ori întâlnesc un pasaj care parcă îmi dă dezlegare să sar peste el – descrieri sau discuții între personaje de care nu-mi prea place! – mâna începe să alunece spre următoarele 5 pagini, dar mintea mă readuce pe drumul cel bun:

  • citești ceva pentru a cunoaște ce vrea să spună autorul, nu pentru a pierde amănunte
  • citești ceva pentru a pătrunde în lumea și starea pe care el le descrie, nu pentru a rămâne cu vechile tale idei
  • citești ceva pentru a te relaxa și a fi într-un alt unghi al situației, nu pentru a sta tot în colțul tău și a analiza lucrurile după cum crezi tu că sunt
  • citești ceva pentru a construi un univers de care habar n-ai, dar pe care mintea ta îl poate reconstitui
  • citești ceva despre ceva în care n-ai mai fost, chiar dacă ai trecut prin așa ceva – toți avem amprente și suntem 7 miliarde; unele pot semăna, dar identice, nu sunt…
  • citești ceva pentru a alătura bucățele de locuri și de sentimente și pentru a simți că trăiești nu numai o viață – pe cea a personajului principal, ci toate viețile posibile (de la personajul negativ până la cel mai neînsemnat din derularea evenimentelor)
  • citești ceva pentru că vrei să intri într-un univers cu totul nou, nu pentru că vrei să-l populezi pe cel vechi și răsștiut 🙂 🙂 cu frânturi din ceea ce mai prinzi pe ici, pe colo
  • citești ceva pentru că tu însuți ai putea să te transformi în ceea ce descoperi acolo, nu pentru a rămâne la prejudecățile tale…

… E o mare victorie – când reușesc să citesc – și pentru mine, care iubesc să citesc! Îmi imaginez cât de dificil este pentru cei care chiar nu au chef să facă lucrul acesta…

0

Sinceritatea pare răutate uneori

Oricât ar fi de dornică ființa mea să găsească părți bune în fiecare om, există și momente când îmi este imposibil să aplaud. Aș fi falsă. Aș fi complet lipsită de sinceritate.
În urmă cu ceva timp, m-am înscris împreună cu fiul meu la un seminar despre creșterea încrederii în sine. Acum, cred că oricine realizează că, de fapt, eu jucam un fel de teatru: *Vino cu mine, dragul meu, ca să nu fiu singură!*, dar scopul inițial era să audă el toate acele lucruri. 10 secrete pentru creșterea încrederii în tine nu-s de colea, zic eu, decisă să fac și o donație, decisă să cumpăr toate materialele de acolo, doar de drag că s-a găsit cineva să abordeze un astfel de subiect.
Trebuie să recunosc două lucruri extraordinare ale seminarului: a început la ora 17 fix, așa cum promisese (cred că e primul în viața mea la care particip – și am fost la destule! – în care s-a respectat timpul omului prezent în sală, nu cel al întârziatului din trafic!) și locul unde s-a desfășurat: centrul capitalei, un hotel de lux, o sală superbă, luminoasă, de excepție.
De aici, însă, mă voi abține de la comentarii cu privire la ceea ce a prezentat persoana. Voi reda doar scrisoarea pe care i-am trimis-o în aceeași seară.
Veți zice că sunt rea?
Poate veți zice că sunt chiar Muma Pădurii. Ori mama vitregă a Albei ca Zăpada.
Dar eu, care pot încuraja și oamenii care-mi fac rău, fiindcă nu port pică nimănui, chiar nu m-am putut abține.
*Bună ziua.
Am participat ieri la seminarul X, dar după 90 de minute am plecat
pentru că tot ceea ce am auzit era haotic și imposibil de pus cap la cap.
Nu, nu am putut pricepe nimic.
Sunt o persoană care a citit toate cărțile lui John Maxwell, (ea se lăuda că face parte din echipa lui)
de la cele religioase la cele despre afaceri,
venisem pentru a cunoaște o altă persoană care știe cum se abordează lucrurile
și am plecat dezamăgită.
Sper că a fost doar trac sau pur și simplu faptul că persoanele din față,
unele dintre ele,
erau prea zgomotoase pentru a te lăsa să te concentrezi să spui esențialul.
Dar, repet, în 90 de minute nu am auzit decât 2 lucruri inteligente, pe care, oricum,
le puteai spune în 3 minute.
Dacă îți scriu este pentru că îți doresc din suflet să-ți realizezi un material sănătos, scurt și plin de idei grăitoare,
care să ajute și pensionarii din sală și tinerii – ai avut o sumedenie de tineri care s-au ridicat și au plecat odată cu mine pentru că
au zis că nu găsesc nimic interesant în ceea ce spui.
Trecuseră 90 de minute și nu începusei discursul.
Succes în tot ceea ce faci!
Probabil că ai o experiență de viață care-ți permite să revezi înregistrarea de ieri,
fără resentimente față de cineva care îți spune ce gândește,
și să înveți din greșeli.
Succes pe mai departe.*
Când ții zeci de prezentări în zeci de orașe și urmărești să-i convingi pe oameni că au nevoie de un mentor – și evident că vrei să te prezinți ca fiind acel nemaipomenit mentor care le-ar putea da un start bun în viață, deci încerci să le strecori manipulativ să se îndrepte spre tine cu alegerea! – măcar arată ce știi și poți! Nu considera de la sine înțeles că punctualitatea și sala Luvru îi vor îngenunchea pe oamenii veniți cu sutele, care vor zice: *Forrest Gump al nostru, te vom urma până la capătul alergării tale!*
0

Camp NaNoWriMo 9 iulie 2017

Ideile pentru a schimba ceea ce ți-ai propus pot veni în cele mai ciudate moduri. Spuneam că mă tot învât în jurul cozii și personajele vorbesc, vorbesc, dar nu acționează. Trebuia să pornesc la drum, da? Trebuia ca un motiv serios să-l țină în priză pe eroul principal pentru că altfel, la cât de dificile sunt încercările, ar avea de făcut două lucruri:

  • să fugă fără să se mai uite înapoi
  • să-și batjocorească instructoarea, executând exact inversul decât ceea ce-i cere ea.

Da, ce anume ar trebui să determine un răsfățat să se supună unor chestii deloc plăcute? Am căutat între amintiri, am privit chipurile oamenilor (eram într-o sală publică, unde ne cunoșteam în proporție de 90%) și deodată un râs de copilaș s-a auzit. Probabil că era ca un pachet în care îmi fusese livrată informația ori un cornet din care a ieșit ideea înșurubându-se în mintea mea.

Inspirația nu vine numai la birou. Poate fi adusă (de) oriunde. Copilul acela nu va ști niciodată din ce zbucium intens m-a salvat.

🙂 Și nici nu cred că-l va interesa. 🙂 Și sunt convinsă că nu i se va părea că a făcut mare lucru, cu atât mai mult cu cât nu a fost intenționat. Deci Cineva de dincolo de el a lucrat la rezolvare.

Astăzi author Maurene Goo ne ajută să descoperim un instrument important pentru organizarea timpului de scriere. Nu aveți altceva de făcut decât să vă înscrieți pe site (ultimul link) și veți beneficia de el.

This year, I finally had to draft an entire novel for the first time in my life. Gone were my casual word count goals. I had to finish this thing. Luckily, one of my writing pals, fellow YA author Morgan Matson, introduced me to my now-favorite writing trick: The 30-minute sprint (similar to the Pomodoro technique).

You write for 30 minutes, then take a 5-10 minute break. It’s just enough time to get some words down, but feels bite-sized and totally doable. The little break is a dangling carrot, too. I drafted my entire novel this way and it was incredibly helpful.

 

Try doing some 30-minute writing sprints with a break in between. You can use the NaNoWriMo Word Sprint tool to keep track of your time, or even create a group Word Sprint with your friends and writing buddies!

Succes.

3

Camp NaNoWriMo 5 iulie 2017

Te apuci să scrii în mai multe situații:
– ai timp liber și n-ai o altă formă de distracție
– ți-ai propus să mai bifezi un lucru de care ți se spune că nu ești în stare
– ai o idee care nu te lasă în pace
– te doare ceva și doar prin terapia scrisului crezi că poți rezolva
– ți se pare că e menirea ta să aduci oamenilor zâmbet sau lacrimă cu ceea ce e în mintea ta
Mai sunt alte motive pentru care scrieți?
Mi-ar plăcea să le aflu.
Ideea este că niciunul dintre noi nu scrie atunci când vor ceilalți, nu scrie la comandă, ci își știe ritmul și sensibilitatea. Eu, dacă nu am scris până la ora 10, s-a terminat cu inspirația. După 10, rămân în relație cu cititul, cu dezbaterile, cu documentarele, dar scrisul trebuie să fie până în 10. (Chiar dacă începe la 23 și se termină la 5, chiar dacă începe la 4 și se termină la 9, ideea e că după 10 nu am niciun neuron care să danseze de creativitate. Doar neuroni care acumulează.)
Nu știu voi cum sunteți, dar trebuie să țineți cont de asta.
Dacă scrieți seara bine, nu vă apucați să scrieți dimineața, pentru că, dacă nu veți reuși, nu vă gândiți că momentul e nepotrivit, ci că … nu sunteți capabili. Cunoașteți-vă orarul de eliberare a emoțiilor prin scris și țineți cont de el.
Eu am reușit în această dimineață să depășeșc acel capitol pe care nu știam cum să-l formulez, așa că de mâine vor începe marile aventuri.
Chiar așa: imaginați-vă că aveți două tabere – un băiat care nu citește deloc, dar e dus la 3 cluburi pe zi, de părinții care-l vor foarte ocupat, cu multe pasiuni și unul care nu numai că nu citește, dar nici nu are părinți cărora să le pese de el, unul care ar intra mai degrabă la categoria (răutăcios denumită de noi) prostuților. Pe de o parte. Pe de altă parte, ați avea o fată care citește și e foarte mândră de ea și un Pirat care trebuie să învețe lecțiile politeții.
În ce buclucuri ați vârî cele două tabere, care sunt rivale?
Ideile vor fi apreciate. 🙂
Și-acum despre ajutorul primit prin mailul special NaNo:
Author Kami Garcia:
About halfway through the month, I start seeing disheartened tweets and posts on social media from people who report they are „losing” Camp NaNoWriMo. The structure of NaNoWriMo—the daily and final word-count goals, writing sprints, and sense of community—is what makes it fun and effective.
But you aren’t „losing” if you can’t hit the daily word count. If you have more words than you had before you started NaNoWriMo you are winning. You’re closer to finishing your book and achieving your goals. You only lose if you don’t try.
…….
Author Preeti Chhibber:
„Even printed, on pages that are bound, sentences remain unsettled organisms. Years later, I can always reach out to smooth a stray hair. And yet, at a certain point, I must walk away, trusting them to do their work. I am left looking over my shoulder, wondering if I might have structured one more effectively.”
„If you’re stuck, that might mean you need to walk away for a minute. Take a walk, see some friends, do something that turns your brain off.
It’s difficult to sustain creativity, your brain gets tired and needs a break as much as your body does. Sometimes all you need is to let your brain relax into inspiration. When my brain is overworked, I make some tea and fall into a Youtube Bollywood musical hole. It re-energizes me.
Today, I’ll close the curtains on my imaginary audience and write purely for myself. ” –
…..
 
Autor Kami Garcia:
*I’m going to tell you a secret—a big one. I hate drafting. I love coming up with a concept and a premise, fleshing out characters and using a beat sheet to plot my novel. After all the brainstorming, plotting, character building, and outlining, it’s time to start drafting. But I don’t want to do it.
Why? The draft never reads as beautifully as the story in my head. I get discouraged, frustrated, scared, and angry. Drafting can be messy and uncomfortable, sometimes even painful. Keep going: the fun starts when the draft is done and it’s time to revise.* 
 
Author Danielle Paige:
*Your characters’ obstacles might not be of the high fantasy kind, but thinking about how your characters would react in extreme situations teaches you things about who they are—things that you can use in your own story.
Put your characters in Hogwarts, or Oz, or some other realm that you know well. What does your character do? What house are they sorted into? How do they react when faced with a Big Bad like Voldemort or The Wicked Witch? And if you find you don’t know if your character is a Slytherin or a Ravenclaw, or what they do when they drop a house on a certain witch, then maybe it’s time to answer those questions before moving back to your book.*
Mai multe despre NaNo aici.
6

Să mai scriu și eu (o carte)?

Am fost aseară la un cenaclu literar. Criticul rostea, cu disperare chiar, că se scrie atât de mult în România încât a ajuns la concluzia că doar atât se mai face în țara asta. (Și poate de aceea ne și merge așa de prost…) Mai mult decât că se scrie mult, cantitativ, fiecare carte luată în parte este un fel de Shogun al individului, căci nimeni nu dă mai puțin de 300 de pagini la tipărit. Într-o lume în care nimeni nu mai e înclinat spre citit, în loc să îmbii omul prin scurtimea materialului prezentat, tu îl faci să respingă din start cartea ta, descurajându-l prin numărul de pagini.

Dacă ar fi să-l ascultăm, din acest moment, toți ar trebui să scriem lucruri multe în cât mai puține cuvinte, să tăiem din articole și din orice realizăm prin îmbinare de vorbe. Ce să zic – are și n-are dreptate. Eu scriu povești care nu depășesc o pagină A5. Trebuie să se încadreze în 3 minute de înregistrare pentru că se difuzează dimineața și ritmul e alert. Dar scriu și romane pentru adolescenți din care chiar nu vreau să tai niciun capitol. Și fiecare roman are 50 (de capitole, evident 🙂 )!

Pe blog, am articole scurte și articole lungi; în funcție de cât de mult timp găsesc pentru a scrie, dar și de subiect, de starea în care aștern cuvintele… Dacă vreau să mă regăsesc și să mă folosesc de blog ca de jurnal, mă desfășor într-un spațiu mai mare. Dacă vreau ca neapărat să fie citit mesajul meu, însă, comprim totul ca pentru oamenii grăbiți ai societății noastre. Ideile mele, trăirile mele le vor citi cei care mă iubesc, cei care au vreme, cei care sunt atrași de stilul meu. Dar aceștia sunt puțini – însă îmi place să fiu eu, cu mine însămi și cu ei.

Mesajul care trebuie neapărat să ajungă la oameni îl realizez scurt pentru că am înțeles starea de lucru a contemporaneității: fără zorzoane și fasoane, ca să înțeleagă oricine.

Cu textele scurte poți lumina mintea oamenilor, îi poți mobiliza, le poți arăta că gândiți la fel. Cu cele care sunt cât vrei tu, cât consideri tu, îi inviți să stea cu tine și e alegerea lor dacă o vor face, dacă sunt tentați de ceea ce oferi și dacă renunță la altele pentru zicerea ta…

Criticii ne descurajează, găsind tot felul de cusururi scrierilor noastre? Pe de o parte, au dreptate: la câți saci de cărți umplu cu literatura română contemporană și cât foc fac în sobă cu ea, normal că sunt sceptici. Pe de altă parte, unii dintre noi, cei care scriem, chiar nu țin să facă parte din *panoplia marilor scriitori români*, nu vor să se vorbească despre ei în Istoria Literaturii Române. Vor doar să-și împlinească pasiunea, focul inimii de a așterne pe hârtie câte ceva. De ce să fii pornit pe sărmanii oameni care au un vis? (A, că de fapt scriu banalități, aberații, sperând la o pensie de scriitor? A, că scriu pentru că n-au ce face nici cu timpul, nici cu banii? – cărțile din această categorie trebuie să fie *mirosite* de cititori și să nu fie cumpărate, dar în niciun caz să fie disprețuite din start de cei care *știu ei ce știu*.)

Se scrie mult? Poate că și tu vrei să scrii și te deprimă că au scris alții înaintea ta. Te ironizează cei care au un renume deja pe piața literară.

Cei care nu au talent vor scrie întotdeauna, indiferent că vor fi încurajați sau li se va da peste nas că nu au ce spune.

Ce vor face cei care au talent, dar sunt sensibili la vorbele celorlalți, au cărți scrise, dar nu au bani să le publice, au ceva de spus lumii, chiar dacă nu vor reuși de la prima carte să se afirme? Dacă sunteți astfel și ați decis să faceți ceea ce aș face eu 🙂 , ei bine, nu știu altceva să spun decât: Nu vă opriți din scris! Dacă sunteți astfel și ați decis să luați singuri o hotărâre cu privire la viitor, faceți cum vă taie capul, dar nu mă pot opri să nu adaug: eu citesc mai ales cărți care au pagini multe, mai ales subiecte pe care cei mai mulți le ocolesc! Și ca mine mai sunt câțiva. Poate nu mulți, poate vreo 500, de aceea când publicați prima dată faceți un tiraj mic și căutați-vă publicul!

Așa că spor(t) la treabă, talentați care era să cedați presiunii și să depuneți pixul sau să închideți laptopul. (Că oricum netalentații nu se opresc din turuit!)

P.S. În caz că ești gata să depui armele pentru că ți se pare că nu prea ai condiții de scris și cum să publici, treci și pe la Ana și încurajează-te și din experiența ei.

Cartea scrisă pe telefon