0

Goodbye Christopher Robin!

Am stat o vreme și-am cumpănit dacă acest film s-ar încadra la categoria Despre scris sau Despre depresie. Îl are în centrul atenției pe scriitorul A. A. Milne, tatăl lui Winnie the Pooh. S-ar potrivi la scris. Și-apoi cum să pui un film despre un scriitor care a dat lumii cea mai îndrăgită carte pentru copii între subiectele despre depresie? Dacă-l veți vedea, veți înțelege că era la fel de potrivit acolo, dar nu aș vrea să insist pe urmele războiului sau pe atitudinea de răceală părintească a celor din 1930 sau pe stilul britanic de a-ți înăbuși sentimentele.
Eu vreau să vorbesc despre … intimitatea copilului. Despre cunoașterea propriului copil, relația pe care o ai cu cel mic și faptul că o dai tuturor, poate pentru bani, poate crezând că poți fi de folos prin exemplul propriu, poate doar pentru a face conversație. Îmi aduc și eu aminte câteva momente în care l-am stânjenit pe copilul meu prin ceea ce am povestit despre el sau prin ceea ce am concluzionat datorită experiențelor lui.

De-a lungul anilor, copiii care au crescut citind poveștile mele sau ascultându-le la radio, au rămas în umbră, fără să existe o isterie fantastică. Aceasta și pentru că depinde foarte mult de mediul în care promovezi ceea ce realizezi și de felul în care procedezi.

Cele mai haioase situații erau când copiii veneau și mi se aruncau în brațe și-mi spuneau că mi-au citit cărțile. Cea mai duioasă acuzație era *cum nu-i știu eu pe ei, cei care mi-au citit cărțile, de vreme ce-i culc în fiecare seară*? Pentru că, da, eu i-am făcut să adoarmă ani de-a rândul, ori prin vocea proprie, ori prin vocea părinților, dar prin intermediul poveștilor mele.

Interesant este că niciun băiat nu s-a luat de fiul meu așa cum s-au luat cei din jur de Christopher – dar aceasta și pentru simplul fapt că acolo era multă invidie, pe când aici nu aveau de ce să-l invidieze și nici de ce să-l urască. În schimb, fetele-l înconjurau și-l întrebau despre mama lui, cea care a scris cărțile sau dacă el este personajul unei anumite povești… *Cum este să fii fiul unei povestitoare?* a întrebat cineva odată. *Te distrezi foarte bine, a răspuns fiul meu, dar nu ești niciodată sigur dacă nu cumva prostia pe care o faci nu va ajunge la urechile tuturor. Pentru că nu e numai povestitoare, e și culegătoare, e un fel de spion, care duce totul mai departe.*

Despre băiețelul din Pădurea celor 100 de acri nici măcar nu s-au scris lucruri reale; toate erau fantezii. Pe când noi spunem despre copiii noștri, peste tot pe unde mergem sau pe unde scriem, despre ceea ce trăiesc.

Am stat și eu la masă cu fiul meu, așa cum Milne a stat cu fiul său, înainte ca acesta să plece la război, și l-am auzit pe copilul meu dându-mi iertarea de care aveam nevoie pentru nesăbuința de a trăda intimitatea lui: *Te iert, mami, și-ți dau chiar voie să vorbești în continuare despre mine. Dar măcar nu mai pune numele meu acelor personaje.*

Filmul Goodbye CR  are multe piste pe care poți  merge într-o discuție profundă, dar vă las să le descoperiți singuri. Ceea ce aș vrea să subliniez este că, în mod ciudat?, fiul celebru al scriitorului a refuzat toată viața averea făcută de pe urma cărților scrise despre el și cea cu care a păstrat o relație de prietenie și de dragoste profundă toată viața a fost bona lui, Nou…

Da, cred că e un film care vorbește despre scriere și parentaj, la fel de mult ca și despre depresie – pentru că prezintă spaimele scriitorului proaspăt întors de pe front, care nu suporta nici zgomotul de muște, fiindcă-și amintea cum stăteau muștele pe cadavrele tovarășilor săi morți…

P.S. Nu mă pot abține. Soția lui Milne (aș numi-o jalnică făptură, dar nu vreau să vă influențez sau să intrăm în polemici) rostește o frază memorabilă, una singură, în tot filmul: *A scrie o carte antirăzboi e ca și când ai scrie o carte antimiercuri. Poate nu-ți place miercuri, dar  nu o poți opri pentru că sigur va veni. Dacă azi nu e miercuri, va fi curând.*

Reclame
1

Dezamăgirea

*Să vin să te iau de la tramvai?* mă întreabă soțul meu, la telefon.

*Nu, îl liniștesc eu, în noaptea asta nu am de gând să lovesc pe nimeni.*

Dacă nu înțelegeți cum vine asta, am să vă spun în câteva cuvinte: mă întorceam de la o întâlnirea de 3 ore în care inima mea plânsese pe tot atât de mult pe cât râseseră buzele. Am reușit să duc la capăt evenimentul social, dar când am plecat din acel loc, dezamăgirea, supărarea pe prietenele mele, disperarea că trec prin așa ceva, toate la un loc s-au transformat într-o furie cumplită.

Nu știu ce experiențe aveți când treceți printre copiii de 8-12 ani de altă etnie, dar mie de fiecare dată mi se întâmplă să mă lovească sau să se arunce unul pe altul în mine. În furia mea, unul dintre cei trei care au trecut pe lângă mine, a aruncat mingea de fotbal exact în fața mea, dacă nu mă feream, direct în față o luam. Dacă de obicei sunt pașnică, indiferent de întărâtarea cu care mă presează ei, furia prin care treceam a fost atât de puternică încât, în secunda următoare, cel care-a făcut pe deșteptul a primit o palmă din partea mea, o palmă atât de puternică de s-au zguduit împrejurimile.

El s-a liniștit deodată, dar unul dintre băieți era ceva mai mare și a început să strige după mine: *De ce dai, de ce dai?*, lucru care l-a încurajat și pe cel mic – *Tată, mamă…*

Și da, tocmai se despărțiseră de părinți și da, doi vulturi de părinți alertați de urletele copiilor, s-au întors: Ce e, mă.

Eu am ieșit în fața celor doi și le-am explicat. Amândoi au vrut să mă bată pentru faptul că le-am lovit copilul. Eu le-am explicat că mingea, fără a mă atinge, m-a speriat, a fost lângă mine, m-am apărat. M-au înjurat, m-au bruscat, dar nu și-au dus la capăt ideea de a mă pune jos și a mă călca în picioare, cu care m-au amenințat 10 minute. Nu m-am mișcat din locul meu, mi-am cerut continuu iertare pentru că nu am putut rezista la o asemenea teroare și la final am primit învoire să dispar: *Marș de aici și să nu te mai prindem prin locurile astea!*

Am ajuns acasă plângând, nu pentru situația aceasta, ci pentru că dezamăgirea putuse să-mi dea o furie atât de mare încât să mă manifest astfel. Eram supărată pe prietenele care mă indignaseră, mai mult decât pe cei care se purtaseră urât cu mine, mă scuipaseră și-mi luaseră la înjurat tot neamul.

Atenție: când sunteți dezamăgiți, s-ar putea să-i iubiți încă pe cei care v-au deranjat și să nu le adresați niciun cuvânt, dar să vă răzbunați pe cei care n-au scrupule și  să vă pună jos, să vă calce în picioare.

Atenție la dezamăgire, deci!