16

Am ajuns să blestem

De multe ori mi se pare că cei din exteriorul unei întâmplări se apucă să o povestească de parcă ei au fost cei afectați, fără să se gândească niciun pic la cei care chiar au fost eroii situației. Nu vreau să spun cum am trăit eu această scenă. O las pe ea să vorbească și apoi concluziile mele vor da, poate, pe alocuri, idei despre poziționarea mea față de ceea ce s-a petrecut.

Eram într-un 301 aglomerat, undeva în spate, pe un scaun. După 10 ore de muncă intensă, recunosc, nici măcar nu mai aveam senzația că sunt înconjurată de oameni – toți mi se păreau manechine și orice spuneau, pentru că vorbeau tare, se îmbrânceau, se înjurau, trecea pe lângă mine… Un singur zgomot m-a pisat continuu, dar oricum nu era lângă mine, nici măcar nu vedeam copilul care-l face – nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot…

Nu știu ce nu mai poate copilul ăsta, mi-am zis, undeva pe la jumătatea dintre Ambasada Chinei și stația Aviatorilor, dar cert e că și mie îmi vine să mă comport ca Titi al lui Călinescu, să mă pun pe marginea unui pat și să mă legăn, așa, în neștire… Am oprit de 20 de ori între cele două stații, fiecare semafor însemnând să înaintezi nu mai mult de 3 metri.

În rond, când toți se retrăgeau spre ușă, pentru a coborî, începe să strige un bărbat înalt, căruia i-am văzut pentru prima dată capul, pentru că abia atunci am ridicat ochii din carte.

  • Nu pot să cred. De 30 de minute un copil spune că-l dor picioarele și niciunul dintre voi nu se ridică să-i dea locul. Nu pot să cred că sunteți atât de indolenți și de nepăsători.

Femei din jurul meu, trecute de 55 de ani, puse pe harță încep scandalul:

  • Educă-l să aibă bun simț și să nu mai chirăie.
  • Venim de la muncă, suntem toți obosiți.
  • După ce că-l suportăm când chiuie, mai vrei să-i dăm și loc?
  • Dacă vrei să nu obosească, ia-i un taxi.
  • Uite cu cine seamănă copilul de se smiorcăie, cu ta-su.
  • Da* mă-sa unde e, mă, unde e? Te lăsă de prost în loc să-și facă treaba de mamă?
  • De-aia sunt copiii așa de impertienți că nu-i educați să stea în picioare, să reziste…

Omul, consternat, zice:

  • Are 6 ani, vin cu ea de la spital, astălalată nu a scos un sunet, nu aveți niciun pic de inimă, stați toți cu ochii în telefoane și nu vă gândiți niciun pic la ce se întâmplă în jur.
  • Știi ceva, zice unul, ia scutește-ne de predici, ia-ți plozii și coboară din mașină și nu uita să-ți cumperi mașină data viitoare când pleci de acasă.

Când omul a coborât, am observat că avea, într-adevăr, două fete. Îmbrăcate în roz, cu părul lung, blond, amândouă pur și simplu emoționate de ceea ce s-a întâmplat, s-au aruncat în brațele mamei care le aștepta la coborâre.

  • Ia te uită unde e curva de mă-sa. Prostu*-i plimbă plozii și ea stă ca parul aci.
  • Și ce aranjată și coafată e.
  • Și machiată.

M-am întrebat de ce omul nu a folosit disperarea de la sfârșit pe vremea când era numai un sentiment de frustrare, să le spună celor câțiva tineri de pe lângă el: Vă rog, nu aș fi îndrăznit, dar copiii…

M-am întrebat de ce omul nu a bătut în geam să-i explice șoferului că îl roagă să deschidă ușa între stații, chiar dacă nu e permis, pentru că are doi copiii care nu mai pot merge în mașină. Dacă pornea pe jos cu ei, în 10 minute era la metrou, iar ceea ce părea un chin în mizeria mașinii devenea o distracție pe trotuarul tivit cu lalele.

M-am întrebat de ce nicio femeie dintre cele care au urlat la el nu a avut milă de el, pentru că mie mi se înmuiase inima – mi-am amintit cum urcam eu cu fiul meu în tramvaie pline și nimeni nu ne dădea locul, iar el era cu ghiozdanul în spate, mic și pricăjit, eu cu două bagaje… Cine să mai ajute, pe cine?

M-am întrebat de ce bărbații erau așa de batjocoritori la adresa lui pentru simplul fapt că-și lua în serios statutul de tată.

M-am întrebat de ce erau așa de invidioase femeile care stăteau pe scaun și ar fi ținut de el cu dinții pe mama gemenelor, care era aranjată și arătoasă.

Nu știu cum au simțit fetele această întâmplare, dar știu cum aș fi procedat eu, dacă eram lângă ele și vedeam că niște simpatice ca ele încep să se agite. În primul rând, intram în vorbă cu ele, ca să aflu dacă e vreuna dintre ele mai obosită și o rugam să vină și să stea la mine în brațe. Asta pentru că, trebuie să recunosc, nu îmi venea să mă ridic după scaun, după o astfel de zi grea. Apoi, le propuneam să stea când una, când alta, câte 3 minute fiecare și în timp ce stăteau în picioare să spună o poveste, în vreme ce stau jos să asculte povestea celeilalte. Sau le spuneam eu, dacă se lăsau greu, dacă nu aveau imaginație atunci. Cred că în cele din urmă m-aș fi ridicat chiar și le-aș fi lăsat pe ele două să stea jos, una lângă alta.

Dar eu nu eram în față. Eu eram undeva departe; chiar dacă respiram același aer, nefiind Păsări Lăți Lungilă, nu puteam ajunge cu privirea dincolo de oamenii care erau zid între mine și acest trio nefericit.

Oricum, reacția lui dură nu mi-a plăcut. Dar a celorlalți, chiar mi-a provocat silă. Vă doresc, doamnelor și domnilor care oricum nu vă gândiți să vă ridicați de pe scaun pentru așa ceva, să se întâmple același lucru cu nepoții voștri și să treceți prin ce au trecut toți părinții care și-ar dori să nu se manifeste aiurea copiii lor, dar nu pot lupta cu oboseala acestora.

E un fel de blestem, dar chiar îl meritați.

0

Despre alegeri

Am întrebat odată, dacă există un sistem logic, un chestionar sau un raport științific, după care să se facă alegerile în viață. Oare sunt singura care a avut această curiozitate? (acum, curiozitate este un cuvânt blând, este mai degrabă un chibrit pe care îl ai între degete, un vulcan care izbucnește în casa ta sau un cutremur care dă cu tine de pământ de nu te vezi!)

Cum anume se fac alegerile, în așa fel încât să nu le regreți, încă nu am aflat (știe cineva o rețetă? Vă rog să-mi dați și mie răspunsul, aici sau pe adresa blogului despresufletulmeu@yahoo.com), dar știu de acum ce nu trebuie făcut. Am aflat zilele trecute când eram în parcul de aventuri de la Neptun. Cei interesați veți înțelege într-o clipă despre ce e vorba.

Fiecare dintre cei care pleacă pe traseu este echipat cu 2 carabine care se folosesc pentru siguranța personală, în timp ce evoluezi pe sârmă, între cei doi copaci. Când ajungi la postul tău, de unde trebuie să pleci la altul, evident, te așezi cu picioarele pe scândurile de lemn și iei pe rând carabinele de pe sârma de siguranță și le pui pe sârma colorată cu galben, din jurul copacului. Cum pot sta cel mult două persoane pe acel loc de popas și cum cel mai bine ar fi ca cele două să nu-și intersecteze drumurile, vopseaua galbenă este de o parte și de alta a copacului. Acum, imaginați-vă, ce ar fi dacă ați pune o carabină de o parte și alta de cealaltă parte a copacului, în loc să le puneți pe amândouă în același loc!

Mda, cel mai bun lucru ar fi să îmbrățișați copacul, care nu vă dă voie să treceți. Ar mai fi o soluție, dar nu sunteți ciocănitoare: să faceți toc-toc-toc și să ajungeți de cealaltă parte a copacului care vă barează plecarea…

Cele două carabine care trebuie să fie împreună, ori pe stânga, ori pe dreapta, vă asigură posibilitatea să înaintați spre finalul traseului de aventură. Cele două carabine care trebuie să joace pe același picior în alegerile pe care le facem noi sunt mintea și inima. Dacă una e într-o parte și cealaltă în alta… ori nu ajungi nicăieri, ori ajungi la spital (pentru că dai cu capul în scoarța tare, iar capul nostru nu e ca un topor, așa cum e ciocul păsării mai sus-amintite!).

Bine că așa e viața noastră (adică rău, dar ce mai poți face?) – să nu ai răspunsuri potrivite, ci să știi doar ce să nu faci…

Poate totuși există acel test magic ce ne ajută să luăm decizii… Măcar e cineva care se poate apuca de acum să-l realizeze, pentru generațiile viitoare?

🙂

 

11

La sfarșit de an 2014 (bine că se duce!)

Aveam un obicei, candva: pentru că îmi plăcea mult să primesc scrisori prin poștă (reminiscență din copilărie, cand primeam cate 3-5 pe zi, de zicea poștărița că ea își ia banii datorită corespondenței mele 🙂 ), alegeam felicitări frumoase, mi le scriam și mi le trimiteam eu… Pentru că îmi plăcea cum vorbeam eu cu mine, pentru că îmi plăcea senzația de *scrisoare la cutia poștală*, pentru că astfel avea rost colecția mea de felicitări – vreo 1000 la număr.
Astăzi nu voi face acest lucru; nu trebuie să vorbesc cu mine, am tot făcut asta! 🙂 – vreau să le vorbesc celor care mi-au fost prieteni în ultima vreme, prin intermediul blogului.

Acum cateva zile, am primit un telefon că cea mai respectată prietenă din adolescența mea, o persoană bogată și împlinită, a avut 3 operații în 5 zile, diagnosticul fiind cutremurător.
Eram în oraș, într-o librărie cand am aflat acest lucru: îmi venea să lovesc toate rafturile cu picioarele, ca și cand ar fi fost vinovați cu ceva posesorii librăriei… Dar, asta am simțit, asta a trebuit să controlez… 🙂
Am reușit să ajung la ea, și voi fi acolo în următoarele zile… La spital, la sfarșit de an, sunt puține persoane; doar cazurile foarte grave. Indiferent cat de luxoasă este rezerva ta, cat de frumos se poartă cu tine asistentele, a cui pilă ești de-ai ajuns acolo, boala este boală…

Dar, indiferent de boală și de milimetri care te-au despărțit de moarte, faptul că trăiești este totul.

Să asculți pe cineva care îți spune, deși are km de fabrici, case și terenuri, *cu cat de puțin poate fi fericit omul…* este o revenire la realitate. Toți cei care am spus acest lucru n-am făcut parcă altceva decat să parafrazăm Biblia „Mai bine să te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om şi cine trăieşte îşi pune la inimă lucrul acesta.”

Pentru mine, acest an, fără a fi cel mai urat din viață, a fost cel mai trist.

Dar, da, 🙂 , trăiesc și, vorba Angelei Similea (vorbă cunoscută doar de cei de varsta mea și de deasupra varstei mele 🙂 – avem și noi un atuu: melodiile de pe vremea noastră chiar aveau mesaj 🙂 ) *dau tributul meu*…

Continuarea cuvintelor din Biblie este următoarea: „Mai bună este întristarea decât râsul; căci, prin întristarea feţei, inima se face mai bună.”

În librăria unde am aflat despre suferința prietenei mele, am văzut, printre lacrimi, un carnețel pe care scria, cu litere, albastre… *Kindness is another name for love*…

Mi l-am cumpărat și mi-l păstrez pe noptieră pentru a-mi reaminti că, pană la urmă, viața e mai prețioasă decat fericirea și bunătatea mai importantă decat dreptatea…

Un an plin de înțelepciune, tuturor… 🙂