Dezamăgirea

*Să vin să te iau de la tramvai?* mă întreabă soțul meu, la telefon.

*Nu, îl liniștesc eu, în noaptea asta nu am de gând să lovesc pe nimeni.*

Dacă nu înțelegeți cum vine asta, am să vă spun în câteva cuvinte: mă întorceam de la o întâlnirea de 3 ore în care inima mea plânsese pe tot atât de mult pe cât râseseră buzele. Am reușit să duc la capăt evenimentul social, dar când am plecat din acel loc, dezamăgirea, supărarea pe prietenele mele, disperarea că trec prin așa ceva, toate la un loc s-au transformat într-o furie cumplită.

Nu știu ce experiențe aveți când treceți printre copiii de 8-12 ani de altă etnie, dar mie de fiecare dată mi se întâmplă să mă lovească sau să se arunce unul pe altul în mine. În furia mea, unul dintre cei trei care au trecut pe lângă mine, a aruncat mingea de fotbal exact în fața mea, dacă nu mă feream, direct în față o luam. Dacă de obicei sunt pașnică, indiferent de întărâtarea cu care mă presează ei, furia prin care treceam a fost atât de puternică încât, în secunda următoare, cel care-a făcut pe deșteptul a primit o palmă din partea mea, o palmă atât de puternică de s-au zguduit împrejurimile.

El s-a liniștit deodată, dar unul dintre băieți era ceva mai mare și a început să strige după mine: *De ce dai, de ce dai?*, lucru care l-a încurajat și pe cel mic – *Tată, mamă…*

Și da, tocmai se despărțiseră de părinți și da, doi vulturi de părinți alertați de urletele copiilor, s-au întors: Ce e, mă.

Eu am ieșit în fața celor doi și le-am explicat. Amândoi au vrut să mă bată pentru faptul că le-am lovit copilul. Eu le-am explicat că mingea, fără a mă atinge, m-a speriat, a fost lângă mine, m-am apărat. M-au înjurat, m-au bruscat, dar nu și-au dus la capăt ideea de a mă pune jos și a mă călca în picioare, cu care m-au amenințat 10 minute. Nu m-am mișcat din locul meu, mi-am cerut continuu iertare pentru că nu am putut rezista la o asemenea teroare și la final am primit învoire să dispar: *Marș de aici și să nu te mai prindem prin locurile astea!*

Am ajuns acasă plângând, nu pentru situația aceasta, ci pentru că dezamăgirea putuse să-mi dea o furie atât de mare încât să mă manifest astfel. Eram supărată pe prietenele care mă indignaseră, mai mult decât pe cei care se purtaseră urât cu mine, mă scuipaseră și-mi luaseră la înjurat tot neamul.

Atenție: când sunteți dezamăgiți, s-ar putea să-i iubiți încă pe cei care v-au deranjat și să nu le adresați niciun cuvânt, dar să vă răzbunați pe cei care n-au scrupule și  să vă pună jos, să vă calce în picioare.

Atenție la dezamăgire, deci!