1

Dosarul Popcorn – Ana Rotea

Acesta este primul caz al Detectivilor Aerieni. Adică al unor copii care stau la un anumit etaj într-un bloc… Ei sunt în dușmănie cu tripleții care stau ceva mai sus decât ei, deci sunt mai aerieni decât ei…

Popcorn este un porcurșor de Guineea care a dispărut, iar copiii pornesc să-l caute. Prima grupă de detectivi își pune nume dintre cele mai amuzante și se comportă cu naivitatea specifică celor mici. A doua grupă de detectivi pornește pe urmele lor, ca să se laude cu realizările pentru care n-ar vrea să facă mare lucru. Dar sunt simpatici rău acești tripleți: mesajele pe care le transmit prin cornetele pe care le suflă te țin cu gura la urechi. Poate nu neapărat pentru că sunt poante noi. Dar mai ales pentru că-ți aduci aminte de tine, mic, de tine care credeai că vei stăpâni lumea și că le vei demonstra tu celorlalți cât de tare ești.

Comicul de apogeu – pentru mine! – este până în mijlocul romanului, în tot timpul cât primii detectivi trebuie să-i adreseze *celei de-a doua suspecte* câte 3 întrebări de persoană. Sunt atât de serioși în penibila lor acțiune încât nu te poți abține: zâmbești, zâmbești, zâmbești…

Ce bine că Ana Rotea a făcut Facultatea de Drept 🙂 : a reușit să alcătuiască un dosar complet al crizei. Și să-l rezolve. Câștigând în felul acesta nu numai secțiunea 8-14 ani din cadrul Trofeului Arthur, ediția 2015, ci și inimile cititorilor.

Anunțuri
0

Camp NaNoWriMo 10 iulie 2017

Fără a rămâne în urmă cu numărul cuvintelor, trebuie să recunosc, nu mai reușesc să ajung la nicio concluzie cu povestea pe care doream să o aduc la viață. Seamănă prea mult cu Biblioteca Domnului Lemoncello și are prea puțin din Formidabilul Freak, pentru a mai avea curaj să mai cred în talentul meu 🙂 . Așa apar întrebările și așa se înfiripă neîncrederea. E totuși timpul pentru încurajare.

Poet Amanda Lovelace

Experiencing a bout of writer’s block? All poets (and artists of every kind!) get stuck every once in a while, even the greats. Whenever my inspiration well runs dry, I take a step back from writing about my own life experiences and try to find inspiration elsewhere.

Don’t forget: Poetry can be about anything, and you can find poetic beauty in every kind of writing. Instead of writing from your own perspective, try writing a poem or passage from the point of view of someone—or something—else. Your creative juices will be flowing in no time.

0

Prejudecăți și motive pentru a renunța la ele

Doar pentru cei care au chef și timp de palavre. A, și pentru cei care nu se ofilesc dacă se va vorbi despre viață… O viață uneori penibilă.

………

Săptămâna trecută mi-am reamintit din ce în ce mai mult de-o ciudățenie a vieții… Eram prietenă cu Sorin și prietenul lui cel mai bun era îndrăgostit de mine. Mergeam peste tot împreună, mie îmi era milă de cel ce mă iubea prostește (că, na, un prieten te iubește deșteptește, nu? 🙂 ), dar dacă mi-ar fi spus cineva că vreodată mă voi îndrăgosti de el nu numai că-i râdeam în nas, îl și pocneam, așa de urât mi se părea sărmanul îndrăgostit. La nici un an de la terminarea liceului, ceea ce mi se părea imposibil de întâmplat, se întâmplase, doar că sărmanul om care-mi făcuse curte în prostie, și cât eram prietenă cu Sorin și când am rămas fără el, se săturase de mine și se cuplase cu alta.

Odată cu această întâmplare, prima atât de semnificativă din viața mea, mi-am zis că ar trebui să nu mai fiu așa de categorică în afirmațiile mele cu privire la viitor pentru că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla. Și eu, care credeam că le știu pe toate, am lăsat-o mai moale cu declarațiile răspicate: NU! AȘA TREBUIE! ABSOLUT! sau care mai sunt ele când ai între 14-25 de ani…

Au mai fost întâmplări de acest fel – de la nu mă voi îndrăgosti niciodată de cineva care are ochii… și apoi am făcut o pasiune pentru o astfel de persoană, nu o suport pe tipa asta… și a ajuns cea mai bună prietenă a mea, nu ne vom despărți niciodată… și în trei luni eram atât de îndârjită împotriva acelei persoane încât nu i-am mai vorbit 20 de ani…

Ultima mea aventură de acest fel a avut loc acum câteva zile. Eram în timpul Eurovisionului; în altă țară, undeva între oameni veseli, care nu aveau chef de festival, doar eu priveam, din când în când, pentru că mie mi se pare un fel de tradiție personală să fac asta. Când l-am văzut pe Salvador Sobral, ca îndrăgostită de portugheză și de fado, am fost dispusă să-l ascult. Ca o sangvină care se enervează pentru că are prea multă energie și simte nevoia de atmosferă calmă, poate-poate o veni și peste ea somnul, melodia mi-a sunat ca un cântec de leagăn, ceea ce nu e nimic rău într-o viață de om 🙂 .

Dar manifestarea solistului m-a făcut să pufnesc în râs: mi-a revenit în minte o poantă pe care mi-o spunea tatăl meu, o poantă pe care el o considera educativă. Da, știu, mulți o vor găsi scârboasă, dar ce să faci, părinții nu ți-i alegi și nici nu poți să-i ameninți cu degetul când consideră că pot să ți se adreseze cum li se pare lor mai ușor pentru a fi buni educatori…

S-o luăm cu ușurelul: întâi poanta, apoi prezentul și apoi revenim la vehemența cu care facem noi afirmații pe care apoi nu le mai putem susține prin fapte sau prin gând…

Un bărbat intră în compartimentul unui tren, se așază pe banchetă și îl vede pe moșneguțul din fața lui că umblă în nas, scoate ceva de acolo, îl transformă în biluță și apoi mănâncă biluța 🙂 . Oripilat, dă să iasă din locul acela, dar nu o face până nu întreabă: De ce procedezi așa, nene? Omulețul, simpatic, în fond, este deodată inundat de o tristețe cumplită și zice: Din război, fiule, din război. Am luptat pe front și eram așa de nemâncați că am ajuns să ne mâncăm

Pasagerul nostru pleacă, nu mai vrea să audă continuarea. Îl înțelege pe bătrân, suferă alături de el, dar i se pare de neconceput să mai rămână acolo. În următorul compartiment, un alt bătrân care face exact la fel. Uluit, omul nostru întreabă: Domnule, ce e cu acest comportament îngrozitor?

Și al doilea bătrân are aceeași explicație, pe care omul nostru o vede ca perfect plauzibilă. În empatia lui, aproape îi vine să plângă de mila celor care au trăit astfel de vremuri, dar se ridică pentru a merge într-un alt loc.

Următoarele compartimente erau ocupate, dar ultimul din vagonul respectiv era gol. A, nu era gol de tot. Avea un singur călător, care dormea. Când se întinde și omul nostru pe bancheta lui, călătorul se trezește, își bagă mâna în nas, face o biluță din ce găsește acolo și o înghite.

Învins, omul nostru îl întreabă complice, emoționat, aproape în lacrimi: Tot din război, tot din război?

La care omul nostru răspunde sec: Nu, dragă, din nas

Bun, acum că v-am spus cea mai lungă poantă pe care o auzeam de la tatăl meu pe când, la 5-6 ani degetele mele se apucau să foreze prin nas, am să vă explic de ce mi-am adus aminte de ea.

După cum mișca Salvador mâinile, după cum își atingea fața (și așa destul de neîngrijită), de fiecare dată aveam impresia că-și va nimeri nasul cu degetele și-mi venea să strig la el: Potolește-te, ce ai, ești în fața unei Europe întregi

Ca urmare, i-am pus numele Cacamitz și l-am trecut la cei neinteresanți dintre participanții serii.

Urmăresc eu totul până la capăt și văd că ajunge Cacamitz marele câștigător al Eurovisionului. Ascult iar melodia – ok, e senină, chiar poate reprezenta majoritatea oamenilor de azi. Toți răniți, suferind din dragoste sau pentru că nu găsim dragoste – ei, cine nu se recunoaște în așa ceva? Asta mă poate determina să cred că o întreagă Europă a fost disperată de dorința iubirii și în absența iubirii a preferat să-și plângă necazul prin sunetele portughezului.

Am zis că despre asta este vorba pentru că, sincer, faptul că are probleme de sănătate nu mă impresionează în așa fel încât să-l consider că merită un premiu; ar trebui ca toți cei care avem o anumită boală să intrăm în fața celor care nu au nicio suferință, ceea ce nu e corect – să ajungă în față cine e calificat, nu cine impresionează prin durerile lui!

După încă o zi îl aud pe solistul meu preferat interpretând un cover al melodiei lui Sobral și evident că atitudinea mea a devenit mai mult decât pozitivă. Din Cacamitz, Salvador a devenit un interpret demn de respect.

Alo, doamna, ești ușor influențabilă? Este gustul tău sau este faptul că ai o simpatie față de Rybak? Sau trecutul își pune amprenta pe ceea ce suntem zi de zi și avem atât de multe prejudecăți pornind de la ceea ce am trăit încât nu mai putem să acceptăm prezentul decât prin dioptriile a ceea ce a fost?

Cred că în fiecare zi ar trebui să procedăm ca pacientul care-și punea pe scaunul din fața sa o nemulțumire, o tristețe, o dependență (simbolic!) și vorbea cu ea, prin întrebări. De ce nu mă lași în pace, ce mai vrei de la mine, cât ai de gând să mă mai chinui?

Poate va veni și vremea când nu vom mai pune întrebări, ci vom face afirmații: Nu-mi mai pasă de tine. Nu voi mai ține cont de tine. Mă descurc bine, degeaba râzi de mine.

Și-apoi va veni vindecarea…

Prejudecăți? De unde vin ele? Cum putem scăpa de ele? Fiecare dintre noi trebuie să-și răspundă la aceste întrebări pentru că altfel trăim o viață de dramă intensă, fără a ne alege cu nimic din anii pe care-i avem… Și cu ce ne-ar ajuta că sunt mulți, dacă tot nu-i trăim frumos?

 

3

O explozie și un furt în Belgia

Îți spui tot timpul că ție nu poate să ți se întâmple ceva rău. Îți spui că nu, nu se poate să nu ai timp să reacționezi, nu se poate să încremenești în clipa dificilă. De fapt, te crezi invincibil, ți se pare că ceilalți au o lene în ei care-i face să piardă sau chiar să piară, pe când tu ai reuși să te transformi pe dată, dintr-un instinct grozav de conservare sau, pur și simplu, pentru că (s-o spunem cu modestie 🙂 ) ești bun rău de tot.

Eu sunt una dintre cei ce se cred fantastici, cu simț de orientare la fața locului și da, am salvat câteva persoane de la a li se fura bani, chiar dacă apoi am avut eu de-a face cu gașca supărată că am întrerupt-o din vânarea banilor ușor câștigați, am intervenit când indivizi loveau și am reușit să-i îndepărtez, salvând sărmana victimă, am scăpat din încleștări dificile, de toate felurile. Păi, nu sunt eu puternică?

Sincer? NU.

Primul exemplu: eram în stația tramvaiului, în Bruxelles, râzând cu cele trei prietene ale mele, când deodată se aude o bubuitură. Dacă era o bombă, cu siguranță că nu mai rămânea nimic din noi, cele care depășisem urechile cu gurile noastre larg deschise de atâta veselie. Relaxat, omul nu se poate gândi că – în gașca de 4 femei musulmane, fiecare cu celebru-i batic pe cap, dar și cu un prunc de câțiva ani sau câteva luni pe lângă – poate exista un *monstru*. Știți cine era monstrul? Bebelușul din cărucior (nu el era monstrul!) avea în mână o … (da, acum aflăm despre monstru) o petardă. Deci copilașul de nici un an, care abia stătea în fund, primise ca jucărie o petardă și, când a aruncat-o nervos că nu știa cum să se mai joace cu ea, a bubuit de toți cei din stație am crezut că gata, vom ajunge … mda, fiecare unde își imaginează că se merge după moarte. Unii în Rai, alții doar în pământ, unii în Iad, alții în Purgatoriu…

Concluzia? Să nu credeți că sunteți cei mai cei – oricând ne poate lua ceva pe nepregătite. Chiar și un bebeluș e mai puternic decât noi când ține în mână altceva decât o jucărie pașnică.

Al doilea episod, la fel de ciudat, a fost într-un magazin din Namur. Tocmai le spusesem prietenelor mele – pentru că mă strecurasem prin oraș în timp ce ele mâncau și văzusem niște mișcări ciudate! – să aibă grijă că sunt oameni dubioși, când… noi am intrat în magazin, iar un tip cu codițe afro a ieșit fără să plătească, pe la intrare, nu pe la case, cu o plasă plină de mâncare. Dar știți ce înseamnă plină? Cu de toate, de la cele mai mici la cele mai mari cutiuțe. Niciun bodyguard, niciun supraveghetor prin magazin, doar noi trei care intram și el care ne-a rânjit, știind că nu avem ce să-i facem. Doar nu era să strigăm – hoțul! De ce să nu strigăm? Simplu: aici la noi, am fost învățați încă din clasele mici de colegi *las* că vezi tu în pauză, ți-o iei tu pentru că m-ai pârât*… Cum am îndrăzni să ne manifestăm acolo, știind că 1. ar putea să nu fie singur și cei care vor vedea că din cauza noastră e ridicat de poliție ne vor urmări. 2. intervenția poliției la care ești singurul martor te obligă să pierzi ceva timp, timp pe care noi nu-l aveam la dispoziție pentru educarea societății belgiene, ci pentru colindarea în lung și în lat a culturii acumulate în timp în Belgia. 3. în fine, dacă, la suma lor de afaceri, cei de acolo chiar nu considerau că e o pierdere ce luase ăla și noi le făceam mai mare deranj cu poliția și scandalul decât banii pierduți?

Întrebări multe, nu? Noi ne-am privit în ochi, ne-am înțeles dintr-o clipire că ne pare rău pentru patron sau pentru vânzătoare, depinde de la cine se vor retrage banii pentru ceea ce a dispărut, și ne-am dus la rafturi să căutăm ceea ce ne lipsea în acel moment – ceva dulce!

Ce să-ți spun! Ai impresia că poți face pe salvatorul sau pe justițiarul în această lume; dar când ești pus față în față cu o astfel de situație… ce se întâmplă? Înghiți în sec de poftă de ciocolată belgiană și te faci că n-a sunat clopoțelul amenințător…

Concluzia? Sunt lucruri pe care nu vei vrea să le scapi printre degete pentru a le fi bine altora, așa că tot mai aproape e maioul decât cămașa.

Din tot ce am debitat eu până acum sper ca fiecare să aibă ceva de învățat și, totuși!, să ne pese de societatea noastră. Că uneori nu facem nimic e una, dar că la momentul potrivit intervenim ca niște eroi e alta. E normalul. Pentru că a face bine celor din jur, a face dreptate, chiar cu prețul vieții tale, este un scop mai mare decât a trăi pentru interesele umane meschine.

Important este să ne dăm seama care sunt momentele când trebuie să stăm deoparte și care sunt momentele acțiunii. Să ne dea Dumnezeu minte să le putem distinge pe acestea două și să ne comportăm în consecință!

0

Scriere creativă – din nou despre

Duminică, 19 martie, am ajuns la Hidden, un loc drăguț, unde poți să bei ceva – sau să comanzi mâncare de oriunde dorești, dar măcar să bei ceva acolo (ceea ce în altă parte nu se poate!)!!! Un loc deosebit, de poveste, în care poți organiza o petrecere intimă sau un cenaclu literar, ori un seminar de scriere creativă, așa cum a fost cel pentru care am ajuns noi acolo. Eram cu Rahela și alte două cunoștințe și-am ascultat-o pe Andreea vorbindu-ne despre cele 9 principii pe care le consideră ea importante în scriere.
În cazul în care sunteți curioși care sunt aceste principii recomandate de ea:
1. Show, don*t tell – descrie în așa fel încât cititorul să înțeleagă ce vrei să spui, nu spune direct. Cu alte cuvinte, nu face ca părinții noștri care, pe vremuri, ne mestecau mâncarea și apoi ne-o băgau în gură – asta se făcea pe vremuri, acum nu cunosc vreun părinte care să mai facă așa ceva.
2. Pune-i întrebări personajului tău – pentru a cunoaște cât mai multe amănunte despre cel care va deveni eroul tău, stai de vorbă cu el, așa cum ai sta cu un prieten. Și ca să fii sigur că știi cum se face, ia-ți un prieten și descoase-l cu privire la un lucru care ți se pare interesant la el, apoi scrie despre acesta și confruntă-l pe prieten, să vezi dacă a ieșit ceea ce a spus el (sigur, ideea e că, dacă nu-ți place chiar tot ce a zis sau vrei să transformi și să păstrezi doar unele amănunte, o poți face, dar dacă realizezi exercițiul și trebuie să redai doar ce a zis el, fii foarte atent la amănunte și la stil: el e personajul, tu doar scribul!)
3. Importanța exercițiului (cineva a întrebat-o pe Andreea dacă ar trebui să scrii zilnic. Acum, Andreea, la cei 22 de ani ai ei, nu este chiar cel mai potrivit personaj pe care să-l întrebi cu privire la asta. A scris o carte despre cum și-a pierdut iubirea și cât suferă după ea, o carte în care mii de femei s-au regăsit, dar aceasta nu înseamnă că are experiența unui scriitor. Din tot ce am citit eu despre scriitori – și vă invit să citiți cartea *111 romane celebre într-o singură carte!* – cei mai mulți scriitori nu numai că au scris zilnic, dar au și renunțat la locuri de muncă pentru a scrie zilnic, adică da, se scrie zilnic, dacă vrei să ajungi undeva, nu se scrie doar când ai un sentiment; sau mă rog când îl pierzi…)
4. Descrierea cu toate simțurile (da, e pătrunzător pasaj în care ți se descrie acțiunea prin toate cele 5 simțuri; încercați voi să redați o poveste de dragoste… sau măcar momentul îndrăgostirii folosindu-vă de cele 5 simțuri… s-ar putea să retrăiți acea clipă, chiar dacă … hm, au trecut 30 de ani de atunci!)
5. Scrie 10 minute fără să te oprești, chiar dacă ți se pare că nu ai ce – disciplinarea scrisului (revenim la ideea că trebuie să scrii zilnic) începe cu măcar 10 minute. Să stai lipit de laptop sau de hârtie 10 minute, străduindu-te să scoți din tine cuvinte, e o bravură uneori, de aceea înainte de a face acest exercițiu, poate te gândești să studiezi un dicționar și-ți alegi niște cuvinte, îți găsești un subiect despre care să scrii… Dar, după cum spuneam, acestea vin pe parcurs, prima dată începi cu *eu nu știu ce să scriu pe foaia asta, mă doare că simt atâtea și nu reușesc să le scot din mine etc etc…*. Jurnalul neputinței te ajută să ajungi la cunoașterea limitelor și la consolidarea stilului personal.
6. Să scrii nu te învață nimeni – e vorba despre talent sau despre, adaug eu după ceva ani de viață!, experiențe trăite și văzute. Sunt oameni fără prea mult talent care au fost martori la atât de multe încât odată ce-au început să vorbească nu se mai opresc și spun lucruri interesante.
7. Naratorul nu este același cu personajul principal – da, mulți scriitori dau greș manevrând personajul ca pe o păpușă, în loc să-l lase să se manifeste singur, cu propria-i personalitate.
8. Lasă ceva timp între sfârșitul a ceea ce ai scris și revederea materialului – cât se poate de mult, pentru că altfel ești încă sub influența lui și ai impresia că e bun și că trebuie să-l păstrezi pe tot, în vreme ce ar fi nevoie să schimbi 50% și să refaci 30% 🙂
9. Citește, dar nu te lăsa influențat de autorii preferați – adică nu te lăsa influențat de stilul scriitorilor consacrați, nu te grăbi să-i copiezi pentru că au plăcut altora și pentru că te copleșesc pe tine cu ceea ce sunt. Reformulez: găsește-ți o voce prin care să te impui, nu te bucura că ai vocea asemănătoare cu a lui Pavarotti…
Cel de-al 10-lea principiu de scriere, Andreea ne-a invitat pe noi, pe fiecare să-l spunem. Eu vă invit pe voi să vă gândiți, din experiența voastră de scriere, care este modul cel mai plăcut sau mai la îndemână în care vă apucați să așterneți cuvinte! Sau care este clipa care vă provoacă la scris, ori pur și simplu cum vi se pare că ar trebui să arate cartea perfectă pe care ați vrea s-o citiți – subiect, poate copertă, poate personaje…
5

Întrebările acestor zile

E puțin spus: *viața bate filmul*.

Cel puțin în ceea ce privește anul 2014, în viața mea.

Am și eu o întrebare: de ce unii se plictisesc și se plang de viețile lor lipsite de sevă, de conținut, iar eu am o singură dorință… *Nu e cam intens ce trăiesc? N-ai putea să o lași mai moale cu întamplările pe care mi le trimiți mie?* (evident, această întrebare nu e destinată unui om, ci lui Dumnezeu)