1

Adolescenții și pretențiile părinților lor

Unele lucruri nu pot fi explicate, dar se simt cu inima. Când particip la vreo întâlnire de educație și se vorbește despre copii de vârste care au rămas în urmă pentru copilul meu, nu am nicio emoție. Aceasta pentru că vremurile acelea s-au dus, nu mă mai confrunt cu ele. Când este vorba despre ce se întâmplă acum, îmi este destul de greu să fiu rațională – sunt complet subiectivă, copleșită de sentimente de responsabilitate, mai ales.

Îmi aduc aminte că mama, care a fost de fapt singurul părinte responsabil în casă, avea un mod cu totul irațional de a-și arăta dragostea. Nu ne dădea voie să facem nimic: *voi stați și învățați, să fiți niște doamne, să vă permiteți să vă luați menajere!*

Cum adolescența este vârsta la care copilul simte nevoia să se desprindă de părinți, rebeliunea mea cea mare a fost să încerc să-mi spăl singură hainele (era în epocă, pe când se spăla la mână pentru că, având două ore de apă dimineața și două ore de apă seara, nu știai ce să faci mai repede în acest timp, dacă erai acasă, desigur, dacă nu cumva erai la lucru și atunci mama prefera să uite de mașina de spălat, care oricum și când era pusă la lucru nu făcea mare brânză!). Căutam să arăt că mă pot descurca, dar lucrul acesta i s-a părut atât de agasant mamei încât m-a bătut. M-a bătut e puțin spus, în ziua aceea a șters pe jos cu mine, trăgându-mă de păr, marea ei durere fiind: *Ce, vrei să-mi arăți că poți trăi fără mine? Și eu ce rost mai am pe lumea asta, dacă tu faci așa ceva?*

Irațională, desigur, am cataloga-o noi, cu atât mai mult eu, care de multă vreme îmi las copilul să-și pregătească singur mâncarea, să-și facă singur bagajele la plecarea undeva, să aleagă ce îi place și unde se duce. Da, îi calc acele cămăși albe cu care trebuie să meargă la școală, dar asta pentru ca să mai simt și eu că fac ceva în acea casă, unde el dă cu aspiratorul, întinde rufele, se străduiește să repare tot ceea ce are nevoie de mâna lui. Când eu nu pot, o face singur și nu ripostează, după cum eu nu sufăr când își netezește singur lucrurile pentru că se grăbește și nu mai poate aștepta cât mai am eu 3 minute de vorbit la telefon sau de scris pe net 🙂 .

Probabil că mulți dintre noi trebuie să ne pregătim de plecarea de acasă a copiilor, numită generic astfel, pentru că ei pot sta cu noi în apartament, dar să nu mai fie ai noștri. Desprinderea de părinți nu înseamnă dispreț sau lipsă de respect, ci drumul natural al unui adolescent.

Pretind aceasta și în acest caz, dar și în altele, în care copiii chiar luptă serios cu părinții. Am avut un prieten care la 17 ani era decis să se căsătorească imediat cum termină liceul cu prietena 🙂 lui, o femeie cu 17 ani mai mare decât el, a cărei fată avea… 12 ani. Vă întreb: ca părinte, v-ați lăsa copilul să facă un astfel de pas? După cum vă imaginați, părinții lui au fost complet împotriva deciziei lui, dar tot ce au reușit a fost să îl determine să meargă la facultate (era dintr-un oraș din Moldova) în București, nu însă să se și despartă de ea. De dorul ei mergea în fiecare săptămână acasă, lua trenul și ajungea în orașul natal; cum tată intuia că se va întâmpla asta, stătea în gară de fiecare dată când venea un tren dinspre București, de joi până duminică dimineața – făcând naveta între gară și autogară, în ideea că ar putea sosi și cu vreun microbuz. Nu o dată l-a prins și l-a luat de aripă, l-a vârât în mașina familiei, l-a dus acasă, l-a hrănit și apoi l-a urcat în primul tren, cu mâncare și de toate, dar fără să-i permită această împlinire a visului lui de a-și vedea logodnica.

Băiatul, ajuns la 20 de ani, proaspăt despărțit de cea de care era îndrăgostit – pentru că, dacă ea a văzut că nu poate pune mâna pe el, s-a mulțumit cu unul de vârsta ei! – îmi spunea: *Când este vorba despre părinții mei și modul cum au luptat atunci cu mine, pentru a mă împiedica să fac o prostie, am în suflet doar respect. Chiar dacă mă uit la ei de sus în jos, (fiind foarte înalt, îi depășea cu 10 cm pe tată și cu 25 pe mamă!), în fața lor am sentimentul că sunt mic și că ei sunt niște dumnezei; pentru că eu nu știam ce e spre binele meu, dar ei au intervenit și m-au salvat. Le sunt recunoscător și-mi place să simt această senzație, de copil pentru care părinții au luptat să-i fie bine. Chiar dacă atunci i-am urât și aș fi vrut chiar să moară pentru că nu-mi împlineau dorința.*

Părintele este cel care trebuie să poarte de grijă în continuare, ocrotindu-l pe copil pentru a nu lua decizii nesăbuite, dar nu luându-le zi de zi, în locul lui, în lucruri pe care ar trebui să le hotărască el. Părintele este cel care trebuie să guverneze totul, dar așa cum face un președinte care se află în capitală, care luptă pentru binele unui om care se află la 300 de km, la ieșirea din țară, dar care tot acestei țări îi aparține. Ar fi bine dacă distanța aceasta de km nu s-ar simți la nivel emoțional, ar fi bine dacă ar exista înțelegere și comunicare între cele două părți – părinte și adolescent, dar dacă nu există părintele este cel care trebuie să se străduiască pentru ea și să pună creativitatea la lucru.

Cineva din sală întreba *de ce se simt copiii lezați de faptul că părinții lor vorbesc la telefon în timp ce poartă o discuție cu ei?* Adică ce e așa de rău că, deși stau de vorbă cu adolescenții lor, mai răspund la un telefon? Că răspunzi la un telefon în mijlocul unui joc de remy nu e o problemă, pentru că se duce și copilul și bea niște apă sau își pune niște pateu pe o felie de pâine. Poate chiar mai aruncă un ochi pe FB la el sau pe Instagram. Dar când discuția este despre nevoile lui, când el se deschide și tu îl pui în așteptare, deși e lângă tine, nu pentru un telefon ci pentru 5… este normal să fie supărat, nemulțumit, să considere că … îl desconsideri.

Adolescentul este, emoțional, tot un copil. Chiar dacă i-ar plăcea să facă lucruri de adult, să aibă voie să își impună gusturile, când este vorba despre nevoile lui afective, este ca și când ai vorbi despre un pui din cuib. Și, după cum nu îi cerem unui copil de 8 ani să fie rațional și să aștepte să vorbim la telefon 20 de minute din cele 25 pe care le avem de petrecut cu el, este normal ca la fel să-l tratăm și pe adolescent. Să spui: De ce nu mă caută în momentul în care sunt liber? – este dovadă de egoism. El este cel de care ar trebui să aibă cineva grijă și cel pe care ar trebui să îl ai în vedere, nu tu ești cel care trebuie cocoloșit. Asta este: ai copil, ai fericirea de a veni spre tine și a dori să-ți încredințeze ceva, atunci toți ceilalți trebuie să aștepte și tu să profiți de momentul deschiderii. Acesta vine mai rar decât investitorii tăi, cu atât mai mult vine mai rar decât un telefon de la o rudă care te caută doar pentru a-i fi de folos și apoi te uită iar pentru 20 de ani. Copilul ar trebui să aibă întâietate, nu altcineva.

Foarte multe amănunte despre relația cu adolescentul găsiți și la următoarele linkuri:

http://www.blogdefamilie.ro/2017/06/daca-se-simt-iubiti-adolescentii-se-reintorc-catre-noi.html

http://b24kids.blogspot.ro/2017/05/adolescenta-un-taifun-emotional-despre.html

http://meandmymonkeys.ro/index.php/2017/05/31/adolescenta-anii-identitatii-part-1/

https://mamicaurbana.ro/adolescenta/

Pentru cei interesați, recomand oricând o discuție cu Oana Moraru, director Școala Helikon, dar mai ales educator și formator în educație.

 

 

0

Ce contează, ce ajută, ce strică?

răspunde Oana Moraru.

Acesta este titlul sub care astăzi Oana a răspuns întrebărilor celor care au intrat la evenimentul organizat de Ioana Chicet-Macoveiciuc, sponsorizat de o mână de firme care au oferit participanților tot felul de suprize care au depășit cu mult biletul de intrare.

Dintre răspunsurile care mi-au atras atenția, voi menționa câteva care poate vă vor amuza sau vă vor liniști. Oricum, dacă vi se pare că ceva e în neregulă din ceea ce spun, nu considerați că e o problemă cu prezentatoarea. Poate ideea a fost scoasă de mine din context sau poate nu se pliază pe ceea ce ați experimentat. (Încercați prima dată să cunoașteți mai multe despre cel ce vorbește și apoi ripostați. – chiar dacă nu e cazul acum, e un principiu de care ar trebui să ținem cont, în general, pentru că am auzit despre oameni care au intentat proces pentru ceva ce chipurile! s-ar fi zis când de fapt ei doar se gândiseră că s-a zis asta… 🙂 )

Din 600 de întrebări, unele repetate, au fost formulate 60 (ori se repetau, ori se înglobau), dar cele mai importante au fost:

  1. la ce vârstă e cel mai bine să trimit copilul în colectivitate? Când vârsta emoțională a mamei o permite. Pentru că un copil poate să se desprindă de ea, dacă ea se comportă natural, demonstrând că nu îl lasă acolo pentru totdeauna și arătând prin comportament că cei alături de care rămâne copilul sunt persoane de încredere. Dar, dacă mamele nu reușesc să facă acest transfer de autoritate spre grădi, copiii nu vor accepta să rămână și vor face celebrele crize. Există adulți care chiar suferă când văd că cei mici iubesc educatoarele sau că se simt bine la grădiniță, emoțiile lor fiind nematurizate – au senzația că își pierd copiii dacă aceștia încep să se atașeze și de alți maturi.

Ca mamă care mi-am lăsat copilul la grădi și parcă mă satisfăcea dorința lui de a nu rămâne, care mă gândeam să mă duc pe la el în timpul zilei, recunosc – părinții au nevoie de maturizare emoțională pentru a putea lăsa copiii să se dezvolte în comunitate.

2. ce facem cu crizele de furie și tantrum?

Există două tipuri de crize, unele care intervin ca reacții la o criză de moment, altele care încearcă în mod voit să manipuleze părintele.

În cazul primului tip de criză, vreau să aduc în discuție o soluție din străbuni – am găsit-o într-o veche pildă din popor. Părinții strigau la copil, copilul striga la ei și în cele din urmă mama a întrebat: Și ce vrei, în fond și la urma urmei? Răspunsul a fost scurt: Nu știu nici eu, dar aș avea nevoie să mă iei în brațe.

Ei bine, când copilul are o spaimă sau o durere neașteptată, este nevoie de liniște și de echilibru din partea părintelui. În primele 90 de secunde, se rezolvă acest tip de criză prin păstrarea calmului, prin încetinirea tensiunii, prin îndepărtarea lucrurilor care acutizează starea de energie negativă. Specialiștii vorbesc despre faptul că părinții ar trebui să fie ca o fereastră deschisă către un lac, natura fiind cea care eliberează de orice spaimă. Această (din nou!) maturizare a adultului, care reușește să fie senin în răbufnirile iraționale fără motive clare este cheia succesului. Tehnicile prin care adultul reușește să fie astfel trebuie dezvoltate (mă rog, mai întâi însușite, dacă există pe undeva, în funcție de stilul fiecăruia! Și da, fericiți cei care au un temperament adecvat unei astfel de situații…). Dacă nu vă place să le ziceți tehnici, puteți să spuneți despre faptul că așa cum există dezvoltare personală – în vederea unui loc de muncă mai bun, așa ar trebui să ne preocupe să fim persoane echilibrate în vederea creșterii unor copii cu o igienă excelentă a minții

Cel de-al doilea tip de criză este cel în care copilul vrea să manipuleze pentru că urmărește ceva și în care chiar aruncă invective părintelui, parcă pentru a-l provoca (de la cei mici care spun *reao ce ești!* până la cei mari care urlă *m-am săturat de părinți ca voi, de ce m-am născut în familia asta?*). Sigur că reacția părintelui poate fi de furie și atunci *lovește și fuge* – cu alte cuvinte, se poartă la fel de acuzator și apoi se retrage, după ce a jignit sau lovit. Sau poate fi de om matur (of, maturitatea asta emoțională!) care nu se lasă impresionat de plâns, de logică, de vorbe aruncate ca niște bombe sau ca niște palme și păstrează discuția pornind de la motivul care a provocat criza.

  • vei face ceea ce trebuie, nu ceea ce ți se pare ție corect
  • termină-ți de mâncat supa, apoi desertul
  • nu discutăm despre lucrurile pe care deja le-am hotărât, când ai văzut de mai multe ori unde s-a ajuns după ce ai făcut asta
  • cunoști limitele și între ele rămâi

În acest caz nu există negociere, ci menținerea controlului asupra subiectului respectiv.

 

Multe alte lucruri importante au fost precizate. Activitatea Oanei Moraru poate fi urmărită aici, ea având prezentări în toată țara. Cei interesați pot afla orarul seminarelor ei și se pot bucura de a o asculta și a o întreba în direct.

În București, pe 27 mai 2017, ea va susține o prelegere adresată părinților ai căror copii sunt adolescenți, deci ne vom întâlni acolo. Până atunci, bucurați-vă de copiii sau de nepoții voștri, dând dovadă de maturitate emoțională.