0

Peppermint 2018

După cum nu-mi place să privesc filme *cu proști* (tineri nepricepuți, dezmățul de prin colegii), nu-mi plac nici filmele cu urmăriri în care sare totul în aer și la final câștigă cel bun. În general. Pentru că există și momente când nu mă ridic din fața televizorului deși nu mă regăsesc niciun pic din punct de vedere al valorilor în ceea ce văd acolo. Este poate curiozitatea celui care scrie și vrea să vadă cum o scoate la capăt scenaristul sau este cârligul acela de idee care seamănă cu viața mea și sunt curioasă alții cum ar proceda, știind deja cum aș vrea eu să procedez.

Peppermint a fost filmul în care am stat cu mâinile pe sus de bucurie, deși acolo ardea totul, deși era incredibil că o femeie poate face singură așa ceva, deși gloanțele o ocoleau și-i nimereau pe dușmanii ei. Poate a fost nevoia aceea de a simți că femeia poate pune lucrurile în ordine, nevoie resimțită din când în când de copilul din mine care n-a avut nimic sub control în timpul adolescenței. Sau poate că a fost satisfacția pe care o simte o persoană care reușește să-și răzbune durerea – pierderea copilului și soțului.

Da, știu, creștinește este să iertăm, nu să ne răzbunăm, da, știu, a lua în mâini viața ta și a-ți face singur dreptate duce la mai multe încâlceli decât dacă L-ai lăsa pe Dumnezeu să conducă lucrurile, tu nefăcând altceva decât să ierți. Da, știu. Dar când vezi că lucrurile oricum merg spre a nu câștiga prea des cel oropsit, te bucuri 2 ore de  o iluzie dintr-un film, apoi te întorci la atitudinea sănătoasă – cel puțin din punct de vedere emoțional, dacă nu sufletesc – de a trece cu vederea când ești nedreptățit, de a aștepta clipa când fiecare o va lua peste bot, nu de la tine, care nu ai cine știe ce putere, ci de la Dumnezeu, Care chiar știe unde să lovească pentru a durea.

Soțul meu mă privea cum jubilam în timpul filmului și la final am avut o discuție – pentru că mie Blonda Atomică mi s-a părut un film jenant: el spunea că Blonda atomică i-a adus aminte de istorie, de comunism, de modul cum se desfășurau lucrurile, deci nu i s-a părut chiar așa de rău, eu ziceam că prefer Peppermint pentru că rezolvă lucruri cu care te întâlnești zi de zi. Politica nu mă atinge atât de rapid în cei 60 de ani cât trăiesc, dar distrugerea unei relații, pierderea unui copil te pot face să simți că nu exiști, chiar dacă apuci 90 de ani.

Ei, fiecare cu gusturile și gândurile și logica și abordarea lui, doar suntem diferiți.

Reclame
0

Tout en haut du monde – La capătul lumii

Probabil că dorul de-a auzi niște cuvinte în franceză m-au determinat să văd filmul (realizat în 2015), altfel nu-mi pot imagina de ce am reușit să stau să se și termine. Nu că nu ar fi drăguț și nu ar fi subiectul interesant, dar – studiu de caz pe om mare, nu mai zic de cel pe copii mici – am înțeles apoi că tocmai lipsa de strălucire specifică celorlalte desene mă determina să tot refuz vizionarea. Însă am rămas pe metereze, curioasă de întâmplarea în sine și mai ales pentru a observa un aspect care este reprezentativ pentru film – stilul este inspirat de posterele feroviare americane din anii 1940.

Culorile nu sunt sofisticate, nu se varsă niciun pic de sânge, deși e vorba despre un drum neobișnuit, spre Pol, cu ceva pățanii… Eu mă întreb cum de n-am auzit despre această peliculă – a, dar ce întrebare este aceasta? Reclamă se face unui anumit gen de filme nu celor din care poți învăța istorie și geografie 🙂 , ori despre o pasiune pe care o duci la capăt cu prețul vieții sau despre un sentiment pentru bunicul tău, care te împinge să le demonstrezi tuturor că el a dus la capăt ceea ce a început (nu, așa cum râd toți, era numai un visător neputincios!).

Sacha, fetița de 15 ani, nu prea este pe gustul părinților ei, care-i oferă primul bal, iar ea visează să-l repună în drepturi pe Oloukine, bunicul ei, dispărut în încercarea de a revendica Polul Nord pentru Rusia. Întâmplarea se desfășoară în anul 1882 – supărându-i pe părinți, ea fuge de acasă, având asupra ei cerceii de la bunic și amănunte despre călătorie – scrise de mâna lui.

În vreme ce bunicul dorea să pună steagul rusesc la Pol, fetița mai degrabă își dorește să reabiliteze imaginea lui, străduindu-se să găsească nava lui, dispărută. În călătoria ei, învață multe, de la faptul că poate fi înșelată, până la a fi slujnică, pentru că prințesele care nu au unde dormi, dar au un scop, se apucă de treabă, nu stau pe gânduri.

Lumea ghețarilor este plăcută pe canicula aceasta, dar nu numai pentru senzația pe care o creează pentru cel încălzit, ci mai ales pentru grandoarea pe care o redă: iceberg după iceberg, revărsare de umbre și lumini, ceață, crăpături în gheață,  vânturi nemiloase. Și păsări în zbor… 

Un cu totul alt film pentru copii decât cele obișnuite – un adevărat film!

4

Ziua Bibliotecarului în România

și Ziua Internațională a Cărții cer a fi serbate azi. La mine se întâlnesc pentru că citesc un roman pe care îl vom dezbate joi, 27 aprilie, la Biblioteca Emil Gârleanu, la Clubul de lectură unde am fost invitată de Natalia Dabija. Oricine ajunge la această întâlnire e binevenit, chiar dacă nu a parcurs volumul Vânătorii de zmeie – Khaled Hosseini. (Un interviu excelent cu autorul, aici.)

Am citit cartea în 14 ore. Bine, se poate citi și mai repede, la cât de captivantă este, dar eu am folosit în paralel computerul pentru a scrie ideile principale, urmărind (ca un student la medicină, scheletul uman!) anatomia romanului. Este vorba, de fapt, despre dorința unui copil de a fi iubit de tatăl său, dorință care îl determină să jertfească pe cineva care-l iubea cu adevărat, prietenul lui. Faptul că, citind cartea, ni se luminează mintea cu privire la subiecte politice (Afganistanul) este un bonus neprețuit. Da, nu aveam de unde să știu atâtea amănunte despre istoria afgană și mai ales – atenție, voi, toți cei care aveți prejudecăți ca și mine! – nu aveam cum să accept că poporul acela are o valoare, dacă nu intram în subtilitățile istoriei și detaliile intime ale sufletului celor de acolo.

Făcând o radiografie a scriiturii, doar o mică idee spun!

Se cere ca într-o carte să strecori chiar de la început un aspect care este foarte important: atunci va trece neînsemnat, dar la final el este cel care va dezlega misterul sau va fi de folos la învingerea răului, ori la eliberarea de tensiune. Având 4oo de pagini, cartea va conține mai multe ponturi pe parcurs, dar primul aha! și prima manifestare a uimirii vor fi la pagina 118, după ce micul amănunt-rădăcină va fi strecurat la pagina 23. Este interesant să lecturezi și din prisma scrierii, nu numai ca o poveste incitantă!

Până una-alta, să ne bucurăm că avem de ce ne bucura (prin citit), chiar și atunci când nu avem de ce ne bucura (pentru că nu avem oameni dragi alături de noi sau pentru că ne-am săturat de oameni și de vocile și forfota umană!). 🙂

Să ne bucurăm pentru Carte, pentru fiecare aspect al ei – de la hârtie la tipar.

Și da, (voi încheia apoteotic!) trebuie să recunosc: urăsc ceva la cărți, acest ceva e coperta – ea costă o avere. După mine, cărțile ar trebui să fie fără copertă, în așa fel încât să le poată cumpăra oricine, prețul fiind mai scăzut:-) , dar mai ales în așa fel încât oamenii să le citească pe cele care merită luate în seamă, nu pe cele care atrag prin realizarea grafică și n-au niciun conținut!!! 🙂

3

Vieți în vâltoare – Marina Costa

Joi, 23 martie 2017, are loc lansarea romanului în două volume *Vieți în vâltoare*. Sunt fan declarat al scrierilor Marinei Costa, stilul ei fiind neegalat de scriitorii contamporani – se adresează deopotrivă publicului matur și tânăr, oferind plăcerea lecturii și satisfacția informației.

De ce să vii la lansarea romanului „Vieți în vâltoare” sau, dacă nu ajungi, de ce să îl citești?

  1. Pentru că stilul Marinei Costa seamănă cu al lui Alexandre Dumas, reușind să implice cititorul în atmosfera specifică a perioadei. Volumul 1, intitulat „Ținuturi însângerate„, se petrece în republicile italiene dornice de libertate, egalitate și fraternitate, pe teritoriul cărora se confruntau oștile franceze și austriece în războaiele napoleoniene.
  1. Pentru că, dacă ți-e dor de scrierile lui Karl May, găsești personaje ca ale lui, presărate pe ici, pe colo. Volumul 2, intitulat „Lumea Nouă„, te poartă prin Statele Unite, spre Vest, în lumea convoaielor de imigranți și a pionierilor, a indienilor, precum și a fondatorilor orașului Saint Louis.
  1. Pentru că poți descoperi un personaj principal femeie. (Circulă pe net un clip în care mama și fetița ei înlătură toate cărțile care au personaje masculine, în care personajul feminin nu are prea multe de zis etc și rămân atât de puține cărți despre aspirațiile fetelor încât două persoane s-au ambiționat și au scos un volum despre 100 rebele, care în loc să viseze la prinți s-au făcut cercetătoare, femei de știință etc).
  1. Pentru că ai un exemplu bun în personajul principal – dacă a citit toate cărțile pe care le putea găsi, dacă a învățat atâtea limbi străine, dacă a putut lupta alături de bărbați, reușești și tu să faci față zilei de azi.
  1. Pentru că afli o sumedenie de amănunte despre istorie, într-un context relaxat, fără să fii nevoit apoi să dai teză.
  1. Pentru că ajungi să cunoști caracteristici ale tuturor culturilor prin care trece eroina ta preferată.
  1. Pentru că te-ai săturat să fie ridicate în slăvi doar personajele din Occident. Poate și o româncă născută în exil să iasă în evidență și chiar să concureze cu toate eroinele pe care le-ai admirat până acum.
  1. Pentru că ai de-a face cu o fire perseverentă, care nu ține cont de bariere – poate te-ai săturat de romanele care-ți bagă-n cap ideea că împrejurările vieții te pun cu botul pe labe!
  1. Pentru că vrei să încurajezi scriitorii români care-și scot singuri cărțile de valoare, pentru că banii destinați acestui lucru se duc spre alte persoane.
  1. Pentru că și tu scrii și ai dorit să realizezi o trilogie, dar nu prea ai avut exemple în literatura română contemporană – ei bine, al treilea volum al Marinei este în lucru și ai în ea un exemplu de pasiune și trudă pentru ceea ce reprezintă sensul vieții ei! (E drept, acela va fi un roman de sine stătător, așa cum poți citi „Vicontele de Bragelonne” fără să fi citit „Cei trei mușchetari„, dar dacă l-ai citit totuși, conține noi aventuri ale acelorași personaje).
  1. Pentru că prețul unui volum este mai mic decât al unui tricou la reducere de 70%, mai mic decât consumația unei persoane la un fast food, într-o zi obișnuită și cu puțin mai mare decât o prăjitură sau un cocteil fără alcool, dintr-o ceainărie…

…..

Dacă reușiți să ajungeți joi, 23 martie 2017, la 16.30, în strada Jean Louis Calderon, nr. 39 (sector 2, pe lângă fosta Ambasadă a SUA), mă veți putea recunoaște ușor: sunt cea mai fericită dintre participanți – în afară de scriitoare, evident! 🙂

….

Cei cărora au visul de a publica, au întrebări despre cum se scrie o carte, despre scrierea creativă și despre cum se dezvoltă un scriitor.

Cum răspunde Marina Costa la toate aceste curiozități care pot încuraja adolescenții, tinerii în formare și pe cei maturi să nu lase deoparte visul lor de a-și vedea numele pe o carte:

*Întotdeauna m-a pasionat genul istoric de aventuri. Primele cărți de Jules Verne mi-au căzut în mână încă din clasa a doua.

Am început să scriu romane de aventuri din clasa a șasea. Nu comentez calitatea, ci doar perseverența, și faptul că era un roman western, având în vedere pasiunea mea pentru Karl May și Fenimore Cooper.

Între timp am citit, am învățat, m-am îndrăgostit, pe rând, de diferite țări, culturi, perioade istorice și… am continuat să scriu. (Am avut și câteva povestiri abandonate din lipsă de inspirație – acum aș spune că motivul a fost lipsa unui plan inițial și cercetarea insuficientă. Era în anii 1980, fără internet, doar cu câteva biblioteci la îndemână.) Din nou, nu comentez calitatea unora, fiindcă o adolescentă este în perpetuă formare, învățare, dezvoltare a logicii. Au existat totuși câteva povestiri scrise între anii 1983 – 1988 care au putut fi, la aproape două decenii mai târziu, transcrise pe computer, revizuite și adăugite pentru a forma romane pentru tineret cu nimic mai prejos decât unele dintre cele existente pe piață în ultimii ani. (Desigur, există întotdeauna altele mai bune!)

Primele douăsprezece capitole din „Vieți în vâltoare” au fost scrise în vacanța dintre clasele a zecea și a unsprezecea, pe un caiet dictando care, terminându-se înainte de a se sfârși inspirația mea, a primit adaosuri de foi cusute. Nu a fost, bineînțeles, varianta pe care o puteți citi acum. Pe vremea aceea nu era împărțită în capitole, finalul era puțin diferit, stilul de asemenea.

Prima revizuire, după vreo cincisprezece ani, a adus revelația că povestea Roxanei nu se putea sfârși atunci și așa, ci era menită să continue în noi orizonturi. Aceasta a implicat noi teme de cercetare. Cred că fiecare din șirul de revizuiri și completări a reflectat câte ceva din progresul meu ca scriitor, maturizarea logicii în gândire, precum și posibilitățile de documentare extinsă oferite de apariția internetului.*

Succes, Marinei și vouă spor la lectură!

0

Biserica Pătrăuți, printre primele biserici ridicate de Ștefan Cel Mare

E o plăcere să afli istoria Bisericii Pătrăuți. Începută la puțin timp după cea de la Milișeuți, este însă singura rămasă în picioare, așa că poate fi considerată prima dintre cele pe care Ștefan le ridica pentru cavalerii săi.

Am intrat acolo pentru că am văzut anunțul cu *Monument UNESCO* și cum să ratezi așa ceva, cand ești la 2 km de el. Doar că am aflat că UNESCO are doar pretenții pentru a te menține în listă, nu dă și fonduri.

Eu v-aș invita să petreceți acolo vreo 2 ore, pe ceas, cu Pr. dr. Gabriel Herea, care vă va spune atat de multe încat veți da uitării celelalte mănăstiri celebre de care-și leagă Ștefan numele. Păcat că nu cunoaștem adevărul despre istoria noastră – că despre țară, cu atat mai puțin.

Și, ca totul să fie cat se poate ca la Mister Bean, cei mai mulți vizitatori vin pentru că în apropiere este un restaurant unde se fac nunți – și oamenii se mai plimbă între două feluri de mancare și așa află despre minunea pe care a ridicat-o Ștefan și despre care noi, restul, habar nu avem…

Aveți încredere în mine?

Luați-vă cateva zile de concediu și plecat la Pătrăuți, studiind fiecare detaliu al picturilor bisericii. Merită cu prisosință.