0

Vara lui *92 – Sommeren*s 92

Ce făceați în vara lui *92?

Pentru cei care au impresia că istoria se scrie acum, aș avea un pont: istoria fiecăruia care trăiește azi se scrie azi, dar istoria celor care au trăit s-a scris în fiecare zi care s-a scurs și poate că ar putea să ne ajute să nu ne mai vedem noi cei mai importanți. Ori pur și simplu să-i cunoaștem pe cei de demult… Despre care poate nu am auzit, dar care au potențialul de a ne învăța ceva. Ori, din nou, pur și simplu, de a ne reaminti că pasiunea și perseverența sunt două lucruri de care depind multe. Printre care supraviețuirea emoțională și lidershipul.

Richard Moller Nielsen era asistent la Naționala de Fotbal daneză și, deși antrenorul principal a plecat, el nu a fost luat în seamă ca succesor. Alte nume sau auzit, poate și al bunicii, dar nu al lui. Nu numai Federația nu l-a vrut, dar jucătorii nu-l respectau, era cel care strângea lucrurile după ei, prin vestiare, cum ar fi putut să le dea acum indicații, doar erau băieți care jucau la cluburi în străinătate și el un pârlit.

Trebuia să se califice echipa daneză pentru Euro 1992, dar sub bagheta lui, oricum, nedorită nu s-a putut, a fost a doua după Iugoslavia. Cum Iugoslavia a fost descalificată ca un semn de avertizare pentru situația politică (da, războiul intern), prima echipă care putea să-i ia locul era Danemarca. În 10 zile se poate face o gașcă de impertinenți – un grup care să fie măcar reprezentant onorific? E vorba să te prezinți într-o competiție în care nu ai mai jucat niciodată! Pentru cei care vreți să vedeți filmul, retragerea 🙂

Pentru că voi începe să povestesc, mai ales pentru cei care nu vor vedea filmul (indiferenți față de filmele cu sport(ivi), dar interesați de ceea ce ar putea ieși bun din povestirea lor în 2 minute).

Ești prost, plictisitor și nu-mi place de tine. – îi spune antrenorului un tip de prin federație. Cu 10 zile înainte de Euro. Îți păstrezi încrederea în tine dacă auzi astfel de cuvinte? Și prietenul lui care-i stătea lângă umăr avea ceva să-i reproșeze, dar cu mai multă dragoste: ești un antrenor genial, dar slab lider. Nu știi să-i motivezi.

*Cu ce i-aș putea motiva mai mult decât că au o șansă, au 40.000 de oameni, să se uite în jur, la realitate… Ai mult de câștigat, de ce nu ai da totul, de ce ar fi nevoie de o proptea, când ești un stâlp. Cu ce pot eu să te stimulez din exterior, dacă tu nu vezi situația în ansamblul ei?*

În cele din urmă, antrenorul *groaznic* le dă voie fotbaliștilor să nu mai facă pregătire într-o seară, ci să se distreze la un minigolf. Într-o altă situație, îi lasă să coboare din autocar la un fast food… Deodată, orgoliile fiecăruia încep să dispară și se creează o coeziune. Devin o echipă.

Lucruri ciudate? Joacă un singur frate Laudrup, cel mai modest, celălalt rămânând la părerea lui că nu se poate supune unui antrenor slab ca Moeller. Laudrup de pe teren, din vedeta care se dădea, după discuția cu antrenorul, că e importantă echipa, chiar dacă el este cel mai bun fotbalist al lumii – când obosește face semn să fie schimbat. Ca să vină cineva proaspăt și să se câștige meciul. Nu contează orgoliul lui că n-a jucat toată partida, ci trupa!

Antrenorul șoca prin comparațiile lui pe care mintea lui genială le procesa rapid, dar toți cei care îl disprețuiau găseau motive să se ia de el. Parcă nici măcar de glumă nu mai vrei să auzi când gluma e făcută de cineva pe care nu-l suferi. Echipa are balene de oțel care o susțin, precum corsetul mamei mele. (acum suntem și balene?)  Ca antrenor, avea câteva cerințe: ține-te de plan, nu alerga fără rost, suntem 11 pe teren, nu este vorba numai despre tine, relaxează-te și dă tot ce ai, fă ce ți se cere, căci știi schema, stai la locurile fixe, nu atâta improvizație, urmeaza traseul precizat, toți sunteți rotițe, implicați-vă unul pe altul, dați în spate, terenul nu e al unuia singur.

Studia totul, avea schițe și scheme pe care le vedea și noaptea în somn, nu era de acord cu plimbatul mingiilor sau cu păstratul prea mult, chiar și o victorie cu 4-1 poate fi considerată jenantă dacă de fapt nu ai jucat după reguli, ci ai fost ca un lup singuratic pe câmp, strategia contează, precizia e esența, nu e nimic primitiv în a colabora, a fi o echipă. Mi-a plăcut decizia lui: nu jucăm după sistemul meu? Ori faceți asta, ori vă înlocuesc cu cineva care o face. Căci disciplina e totul.

Una dintre ideile lui care m-au câștigat a fost aceea că nu poți fi dezamăgit dacă lupți din greu, nu ai motiv să te lași pradă dezamăgirii, dacă știi că ai dat totul. (sigur, aici intervin, pentru cazurile personale, întrebările: Dar când știi că ai dat totul? Nu ai fi putut face ma mult. De unde știi? – despre asta, în altă discuție!)

În vreme ce la radio se tot spunea împotriva proastei echipe din prezent și a incapabilului antrenor, Moeller le-a cerut să închidă aparatul (să avem grijă pe ce post jucăm noi, cei din media, în astfel de cazuri, cu atotștiința noastră și prezicerile noastre jalnice!) și să se gândească la un singur lucru: Sunteți exact echipa pe care mi-o doresc. Cea a anilor 80 nu mai există. Voi sunteți realitatea. Sunt câini mari și câini mici. Cei mici latră pentru că le e frică, voi sunteți cei mari. Cei care tac. Și fac.

Cu un meci egal cu campionii europeni și învingându-i pe campionii mondiali, Danemarca a luat pentru prima dată cupa și la prima participare … și cu așa vieți varză …

În cadrul filmului am descoperit două melodii de care m-am îndrăgostit aceasta și aceasta.

De asemenea, au fost două personaje urmărite în mod deosebit, în afară de antrenor: Primul, Kim Vilfort, cel a cărei fetiță de 7 ani era în spital și pentru care a și părăsit echipa un meci, dar ea l-a trimis înapoi pe teren, ca să o bucure cu un gol (toți băieții bolnavi, de prin saloare, veneau să o viziteze că are așa un tată tare, iar el lipsea din campionat? 🙂 ). Întors între colegi, le spune: i-am promis lui Line că vom câștiga așa că aveți grijă să jucați bine.

Al doilea, John Faxe Jensen, tot spera să meargă și el la o echipă bună, dar nu avea șanse pentru că se cam copilărea cu mingea. Cum a ascultat îndemnul antrenorului de a da cu putere când are mingea și a se uita la șireturi în clipa aceea, a marcat unul dintre golurile din finală – așa că apoi a zburat la Arsenal.

Deși victoria a fost fantastică, neașteptată, toți ceilalți au considerat că echipa a câștigat pentru că era alcătuită din vedete și nu au acordat niciun merit antrenorului. Da, Moeller nu a primit titlul de antrenorul anului 92 în Danemarca. În schimb l-a primit pe cel ce antrenorul mondial cel mai bun.

Unii nu știu să-și respecte valorile. Nu suntem singurii, vedeți? Avem companie selectă.

1

Peppermint 2018

După cum nu-mi place să privesc filme *cu proști* (tineri nepricepuți, dezmățul de prin colegii), nu-mi plac nici filmele cu urmăriri în care sare totul în aer și la final câștigă cel bun. În general. Pentru că există și momente când nu mă ridic din fața televizorului deși nu mă regăsesc niciun pic din punct de vedere al valorilor în ceea ce văd acolo. Este poate curiozitatea celui care scrie și vrea să vadă cum o scoate la capăt scenaristul sau este cârligul acela de idee care seamănă cu viața mea și sunt curioasă alții cum ar proceda, știind deja cum aș vrea eu să procedez.

Peppermint a fost filmul în care am stat cu mâinile pe sus de bucurie, deși acolo ardea totul, deși era incredibil că o femeie poate face singură așa ceva, deși gloanțele o ocoleau și-i nimereau pe dușmanii ei. Poate a fost nevoia aceea de a simți că femeia poate pune lucrurile în ordine, nevoie resimțită din când în când de copilul din mine care n-a avut nimic sub control în timpul adolescenței. Sau poate că a fost satisfacția pe care o simte o persoană care reușește să-și răzbune durerea – pierderea copilului și soțului.

Da, știu, creștinește este să iertăm, nu să ne răzbunăm, da, știu, a lua în mâini viața ta și a-ți face singur dreptate duce la mai multe încâlceli decât dacă L-ai lăsa pe Dumnezeu să conducă lucrurile, tu nefăcând altceva decât să ierți. Da, știu. Dar când vezi că lucrurile oricum merg spre a nu câștiga prea des cel oropsit, te bucuri 2 ore de  o iluzie dintr-un film, apoi te întorci la atitudinea sănătoasă – cel puțin din punct de vedere emoțional, dacă nu sufletesc – de a trece cu vederea când ești nedreptățit, de a aștepta clipa când fiecare o va lua peste bot, nu de la tine, care nu ai cine știe ce putere, ci de la Dumnezeu, Care chiar știe unde să lovească pentru a durea.

Soțul meu mă privea cum jubilam în timpul filmului și la final am avut o discuție – pentru că mie Blonda Atomică mi s-a părut un film jenant: el spunea că Blonda atomică i-a adus aminte de istorie, de comunism, de modul cum se desfășurau lucrurile, deci nu i s-a părut chiar așa de rău, eu ziceam că prefer Peppermint pentru că rezolvă lucruri cu care te întâlnești zi de zi. Politica nu mă atinge atât de rapid în cei 60 de ani cât trăiesc, dar distrugerea unei relații, pierderea unui copil te pot face să simți că nu exiști, chiar dacă apuci 90 de ani.

Ei, fiecare cu gusturile și gândurile și logica și abordarea lui, doar suntem diferiți.

0

Tout en haut du monde – La capătul lumii

Probabil că dorul de-a auzi niște cuvinte în franceză m-au determinat să văd filmul (realizat în 2015), altfel nu-mi pot imagina de ce am reușit să stau să se și termine. Nu că nu ar fi drăguț și nu ar fi subiectul interesant, dar – studiu de caz pe om mare, nu mai zic de cel pe copii mici – am înțeles apoi că tocmai lipsa de strălucire specifică celorlalte desene mă determina să tot refuz vizionarea. Însă am rămas pe metereze, curioasă de întâmplarea în sine și mai ales pentru a observa un aspect care este reprezentativ pentru film – stilul este inspirat de posterele feroviare americane din anii 1940.

Culorile nu sunt sofisticate, nu se varsă niciun pic de sânge, deși e vorba despre un drum neobișnuit, spre Pol, cu ceva pățanii… Eu mă întreb cum de n-am auzit despre această peliculă – a, dar ce întrebare este aceasta? Reclamă se face unui anumit gen de filme nu celor din care poți învăța istorie și geografie 🙂 , ori despre o pasiune pe care o duci la capăt cu prețul vieții sau despre un sentiment pentru bunicul tău, care te împinge să le demonstrezi tuturor că el a dus la capăt ceea ce a început (nu, așa cum râd toți, era numai un visător neputincios!).

Sacha, fetița de 15 ani, nu prea este pe gustul părinților ei, care-i oferă primul bal, iar ea visează să-l repună în drepturi pe Oloukine, bunicul ei, dispărut în încercarea de a revendica Polul Nord pentru Rusia. Întâmplarea se desfășoară în anul 1882 – supărându-i pe părinți, ea fuge de acasă, având asupra ei cerceii de la bunic și amănunte despre călătorie – scrise de mâna lui.

În vreme ce bunicul dorea să pună steagul rusesc la Pol, fetița mai degrabă își dorește să reabiliteze imaginea lui, străduindu-se să găsească nava lui, dispărută. În călătoria ei, învață multe, de la faptul că poate fi înșelată, până la a fi slujnică, pentru că prințesele care nu au unde dormi, dar au un scop, se apucă de treabă, nu stau pe gânduri.

Lumea ghețarilor este plăcută pe canicula aceasta, dar nu numai pentru senzația pe care o creează pentru cel încălzit, ci mai ales pentru grandoarea pe care o redă: iceberg după iceberg, revărsare de umbre și lumini, ceață, crăpături în gheață,  vânturi nemiloase. Și păsări în zbor… 

Un cu totul alt film pentru copii decât cele obișnuite – un adevărat film!

4

Ziua Bibliotecarului în România

și Ziua Internațională a Cărții cer a fi serbate azi. La mine se întâlnesc pentru că citesc un roman pe care îl vom dezbate joi, 27 aprilie, la Biblioteca Emil Gârleanu, la Clubul de lectură unde am fost invitată de Natalia Dabija. Oricine ajunge la această întâlnire e binevenit, chiar dacă nu a parcurs volumul Vânătorii de zmeie – Khaled Hosseini. (Un interviu excelent cu autorul, aici.)

Am citit cartea în 14 ore. Bine, se poate citi și mai repede, la cât de captivantă este, dar eu am folosit în paralel computerul pentru a scrie ideile principale, urmărind (ca un student la medicină, scheletul uman!) anatomia romanului. Este vorba, de fapt, despre dorința unui copil de a fi iubit de tatăl său, dorință care îl determină să jertfească pe cineva care-l iubea cu adevărat, prietenul lui. Faptul că, citind cartea, ni se luminează mintea cu privire la subiecte politice (Afganistanul) este un bonus neprețuit. Da, nu aveam de unde să știu atâtea amănunte despre istoria afgană și mai ales – atenție, voi, toți cei care aveți prejudecăți ca și mine! – nu aveam cum să accept că poporul acela are o valoare, dacă nu intram în subtilitățile istoriei și detaliile intime ale sufletului celor de acolo.

Făcând o radiografie a scriiturii, doar o mică idee spun!

Se cere ca într-o carte să strecori chiar de la început un aspect care este foarte important: atunci va trece neînsemnat, dar la final el este cel care va dezlega misterul sau va fi de folos la învingerea răului, ori la eliberarea de tensiune. Având 4oo de pagini, cartea va conține mai multe ponturi pe parcurs, dar primul aha! și prima manifestare a uimirii vor fi la pagina 118, după ce micul amănunt-rădăcină va fi strecurat la pagina 23. Este interesant să lecturezi și din prisma scrierii, nu numai ca o poveste incitantă!

Până una-alta, să ne bucurăm că avem de ce ne bucura (prin citit), chiar și atunci când nu avem de ce ne bucura (pentru că nu avem oameni dragi alături de noi sau pentru că ne-am săturat de oameni și de vocile și forfota umană!). 🙂

Să ne bucurăm pentru Carte, pentru fiecare aspect al ei – de la hârtie la tipar.

Și da, (voi încheia apoteotic!) trebuie să recunosc: urăsc ceva la cărți, acest ceva e coperta – ea costă o avere. După mine, cărțile ar trebui să fie fără copertă, în așa fel încât să le poată cumpăra oricine, prețul fiind mai scăzut:-) , dar mai ales în așa fel încât oamenii să le citească pe cele care merită luate în seamă, nu pe cele care atrag prin realizarea grafică și n-au niciun conținut!!! 🙂

4

Vieți în vâltoare – Marina Costa

Joi, 23 martie 2017, are loc lansarea romanului în două volume *Vieți în vâltoare*. Sunt fan declarat al scrierilor Marinei Costa, stilul ei fiind neegalat de scriitorii contamporani – se adresează deopotrivă publicului matur și tânăr, oferind plăcerea lecturii și satisfacția informației.

De ce să vii la lansarea romanului „Vieți în vâltoare” sau, dacă nu ajungi, de ce să îl citești?

  1. Pentru că stilul Marinei Costa seamănă cu al lui Alexandre Dumas, reușind să implice cititorul în atmosfera specifică a perioadei. Volumul 1, intitulat „Ținuturi însângerate„, se petrece în republicile italiene dornice de libertate, egalitate și fraternitate, pe teritoriul cărora se confruntau oștile franceze și austriece în războaiele napoleoniene.
  1. Pentru că, dacă ți-e dor de scrierile lui Karl May, găsești personaje ca ale lui, presărate pe ici, pe colo. Volumul 2, intitulat „Lumea Nouă„, te poartă prin Statele Unite, spre Vest, în lumea convoaielor de imigranți și a pionierilor, a indienilor, precum și a fondatorilor orașului Saint Louis.
  1. Pentru că poți descoperi un personaj principal femeie. (Circulă pe net un clip în care mama și fetița ei înlătură toate cărțile care au personaje masculine, în care personajul feminin nu are prea multe de zis etc și rămân atât de puține cărți despre aspirațiile fetelor încât două persoane s-au ambiționat și au scos un volum despre 100 rebele, care în loc să viseze la prinți s-au făcut cercetătoare, femei de știință etc).
  1. Pentru că ai un exemplu bun în personajul principal – dacă a citit toate cărțile pe care le putea găsi, dacă a învățat atâtea limbi străine, dacă a putut lupta alături de bărbați, reușești și tu să faci față zilei de azi.
  1. Pentru că afli o sumedenie de amănunte despre istorie, într-un context relaxat, fără să fii nevoit apoi să dai teză.
  1. Pentru că ajungi să cunoști caracteristici ale tuturor culturilor prin care trece eroina ta preferată.
  1. Pentru că te-ai săturat să fie ridicate în slăvi doar personajele din Occident. Poate și o româncă născută în exil să iasă în evidență și chiar să concureze cu toate eroinele pe care le-ai admirat până acum.
  1. Pentru că ai de-a face cu o fire perseverentă, care nu ține cont de bariere – poate te-ai săturat de romanele care-ți bagă-n cap ideea că împrejurările vieții te pun cu botul pe labe!
  1. Pentru că vrei să încurajezi scriitorii români care-și scot singuri cărțile de valoare, pentru că banii destinați acestui lucru se duc spre alte persoane.
  1. Pentru că și tu scrii și ai dorit să realizezi o trilogie, dar nu prea ai avut exemple în literatura română contemporană – ei bine, al treilea volum al Marinei este în lucru și ai în ea un exemplu de pasiune și trudă pentru ceea ce reprezintă sensul vieții ei! (E drept, acela va fi un roman de sine stătător, așa cum poți citi „Vicontele de Bragelonne” fără să fi citit „Cei trei mușchetari„, dar dacă l-ai citit totuși, conține noi aventuri ale acelorași personaje).
  1. Pentru că prețul unui volum este mai mic decât al unui tricou la reducere de 70%, mai mic decât consumația unei persoane la un fast food, într-o zi obișnuită și cu puțin mai mare decât o prăjitură sau un cocteil fără alcool, dintr-o ceainărie…

…..

Dacă reușiți să ajungeți joi, 23 martie 2017, la 16.30, în strada Jean Louis Calderon, nr. 39 (sector 2, pe lângă fosta Ambasadă a SUA), mă veți putea recunoaște ușor: sunt cea mai fericită dintre participanți – în afară de scriitoare, evident! 🙂

….

Cei cărora au visul de a publica, au întrebări despre cum se scrie o carte, despre scrierea creativă și despre cum se dezvoltă un scriitor.

Cum răspunde Marina Costa la toate aceste curiozități care pot încuraja adolescenții, tinerii în formare și pe cei maturi să nu lase deoparte visul lor de a-și vedea numele pe o carte:

*Întotdeauna m-a pasionat genul istoric de aventuri. Primele cărți de Jules Verne mi-au căzut în mână încă din clasa a doua.

Am început să scriu romane de aventuri din clasa a șasea. Nu comentez calitatea, ci doar perseverența, și faptul că era un roman western, având în vedere pasiunea mea pentru Karl May și Fenimore Cooper.

Între timp am citit, am învățat, m-am îndrăgostit, pe rând, de diferite țări, culturi, perioade istorice și… am continuat să scriu. (Am avut și câteva povestiri abandonate din lipsă de inspirație – acum aș spune că motivul a fost lipsa unui plan inițial și cercetarea insuficientă. Era în anii 1980, fără internet, doar cu câteva biblioteci la îndemână.) Din nou, nu comentez calitatea unora, fiindcă o adolescentă este în perpetuă formare, învățare, dezvoltare a logicii. Au existat totuși câteva povestiri scrise între anii 1983 – 1988 care au putut fi, la aproape două decenii mai târziu, transcrise pe computer, revizuite și adăugite pentru a forma romane pentru tineret cu nimic mai prejos decât unele dintre cele existente pe piață în ultimii ani. (Desigur, există întotdeauna altele mai bune!)

Primele douăsprezece capitole din „Vieți în vâltoare” au fost scrise în vacanța dintre clasele a zecea și a unsprezecea, pe un caiet dictando care, terminându-se înainte de a se sfârși inspirația mea, a primit adaosuri de foi cusute. Nu a fost, bineînțeles, varianta pe care o puteți citi acum. Pe vremea aceea nu era împărțită în capitole, finalul era puțin diferit, stilul de asemenea.

Prima revizuire, după vreo cincisprezece ani, a adus revelația că povestea Roxanei nu se putea sfârși atunci și așa, ci era menită să continue în noi orizonturi. Aceasta a implicat noi teme de cercetare. Cred că fiecare din șirul de revizuiri și completări a reflectat câte ceva din progresul meu ca scriitor, maturizarea logicii în gândire, precum și posibilitățile de documentare extinsă oferite de apariția internetului.*

Succes, Marinei și vouă spor la lectură!

0

Biserica Pătrăuți, printre primele biserici ridicate de Ștefan Cel Mare

E o plăcere să afli istoria Bisericii Pătrăuți. Începută la puțin timp după cea de la Milișeuți, este însă singura rămasă în picioare, așa că poate fi considerată prima dintre cele pe care Ștefan le ridica pentru cavalerii săi.

Am intrat acolo pentru că am văzut anunțul cu *Monument UNESCO* și cum să ratezi așa ceva, cand ești la 2 km de el. Doar că am aflat că UNESCO are doar pretenții pentru a te menține în listă, nu dă și fonduri.

Eu v-aș invita să petreceți acolo vreo 2 ore, pe ceas, cu Pr. dr. Gabriel Herea, care vă va spune atat de multe încat veți da uitării celelalte mănăstiri celebre de care-și leagă Ștefan numele. Păcat că nu cunoaștem adevărul despre istoria noastră – că despre țară, cu atat mai puțin.

Și, ca totul să fie cat se poate ca la Mister Bean, cei mai mulți vizitatori vin pentru că în apropiere este un restaurant unde se fac nunți – și oamenii se mai plimbă între două feluri de mancare și așa află despre minunea pe care a ridicat-o Ștefan și despre care noi, restul, habar nu avem…

Aveți încredere în mine?

Luați-vă cateva zile de concediu și plecat la Pătrăuți, studiind fiecare detaliu al picturilor bisericii. Merită cu prisosință.