0

The Last Word – 2017

Când am ales filmul acesta pentru a-l privi, a contat un singur cuvânt din descrierea lui – era pe acolo o scriitoare. Orice are legătură cu cineva care scrie este imediat deschis, păstrat, respectat – în ceea ce mă privește. Filmul o aduce în atenție pe milionara Harriet Lauler, o femeie de afaceri de succes – deși a avut succes, datorită modului în care a dorit să controleze strict viața celorlalți, a fost îndepărtată de cei mai mulți. Această persoană care își trimite grădinarul la plimbare pentru că nu-i place cum tunde tufișurile și rămâne ea să facă această treabă, iar pe bucătăreasă o dă la o parte pentru că nu-i convine cum îi pregătește masam devine curioasă ce s-ar scrie despre ea dacă ar muri. Cum nu e mulțumită de ceea ce spun cei din jur despre ea, face o statistică despre cum se realizează un necrolog. Sunteți curioși? Personal, am contabilizat cele patru lucruri care trebuie să fie atinse pentru ca să se vorbească despre tine la superlativ (că se vorbește astfel și fără 🙂 , e adevărat, dar dacă vrem să fim sinceri ar fi bine să și trăim astfel)

a. decedații trebuie să fi fost iubiți de cei dragi ai lor

b. să fi fost admirați de colegii lor

c. să fi atins ca pentru modelare viața cuiva din jur (dacă se poate să facă parte dintr-o clasă inferioară sau să fie din categorie defavorizată)

d. factorul neprevăzut

Pentru cei care nu suportați ideea unui necrolog sau sunteți superstițioși, poate fi dificil să vă gândiți la astfel de lucruri, dar eu sunt dintre cei care se duceau noaptea în cimitir și stăteau acolo, colindând pe la morminte, fără nicio teamă, așa că n-am teamă nici de moarte, nici de veșnicia ei (mai ales că veșnicia morții nici nu există, dar asta e altă mâncare de pește).

Ar trebui să realizăm o listă cu rudele (mda, unii s-ar putea să aveți rude pe care nu le-ați văzut niciodată sau cărora nu le-ați mai vorbit de 20 de ani – motivele vă interesează personal, nu dați socoteală nimănui!) și una cu cei ce ne-au fost colegi (de la grădi – da, încă am relații cu cei care mi-au fost colegi de grădi, deși îmi pare rău pentru fiul meu că el nu a mai păstrat nicio relație; ei, alte vremuri și alt atașament în epoca de aur, față de epoca de acum!). Ar fi necesar să ne reamintim dacă am făcut vreun gest frumos față de cei în nevoie sau dacă ne-am pus amprenta în viața cuiva care era la un pas de disperare ori deja era disperat și era la un pas de moarte… (cu cât sunt mai mulți, cu atât mai bine – nu că ne-ar aplauda cineva, dar ne-am simți noi mai plini de fericire că viața noastră a contat). În ceea ce privește factorul neprevăzut – dacă nu vă dați seama despre ce este vorba, intuitiv, vedeți filmul, ca să aveți o idee, să primiți o sugestie.

Sunt oameni care n-au auzit de acest film, deși joacă în el Shirley MacLaine și Amanda Seyfried. Sunt oameni care au spus că li se pare pierdere de timp să se uite la asemenea întâmplări. Dar sunt și dintre cei ca mine care au râs cu lacrimi, care au primit încurajare pentru momentele dificile și care au descoperit că sunt pe drumul bun, indiferent cât de mult au greșit.

P.S. Recomand acest film mai ales celor care suferă din cauza celor care sunt obsedați de control. S-ar putea să înțelegeți și punctul lor de vedere și, împreună, să luptați la șlefuire, ei să mai lase, voi să vă mai străduiți… 🙂 🙂 🙂

 

 

 

Reclame
0

Avioane de hârtie – Dawn O*Porter

*Ar trebui s-o încurajez, dar nu pot să mint. Oricât de răutăcios ar suna, cred că e în regulă să fii sinceră în legătură cu rolul oamenilor în viața ta. Te salvează pe tine sau pe ei de la dezamăgire, dacă nu poți să continui cu minciuna. Când mi-am dat seama că nu aveam să fiu niciodată la fel de importantă pentru Carla și Gem, cum sunt ele una pentru cealalată, a fost una dintre cele mai mari revelații din viața mea. Nu vreau s-o duc de nas pe Margaret. Știu că prietenia noastră nu va trece dincolo de Tudor Falls. Suntem oameni diferiți.*

Adolescenții din zilele noastre – marea lor masă! – nu se gândesc la viață, ci la distracție, spunea cineva. Poate pentru că ceea ce li se dă să consume este distracție. Atâta vreme cât sunt îndoctrinați cu ceea ce nu există și mintea lor ne e făcută să viseze la vârcolaci și fantome, nu se vor putea ocupa serios de relații și responsabilități.

Deși pentru unele gusturi *Avioane de hârtie* este o cartea cam fără perdea, ar fi preferabil să fie citită de un adolescent decât … (aici intră toate titlurile cărora li se face reclamă că ar fi cărți pentru copii, dar care nu sunt realiste!)

De ce merită citită?

  • pentru că atinge subiecte sensibile (divorțul și moartea) arătând nu numai care este reacția fiecăruia dintre cei implicați, ci și emoțiile nespuse
  • poți observa cu luciditate consecințele distracției *la disperare* sau iubirii nestăpânite
  • ai impresia că ești la un meci de ping-pong, lucrurile se schimbă rapid – cartea e realizată ca o mărturie a mai multe persoane, trecându-se de la una la alta ca într-un documentar de bună calitate
  • urmărești cu interes punctele de vedere ale fiecăreia dintre fetele implicate, observând cât de diferit pot percepe ceilalți faptele celor din jur și cum le pot judeca, înșelându-se sau având dreptate
  • înțelegi importanța comunicării, atât în prietenie cât și în familie
  • îți vine să te apuci să scrii bilețele și să faci avioane de hârtie din ele, să le trimiți celor dragi – lucru foarte bun, de fapt, pentru că acesta este unul dintre trucurile recomandate de specialiști și pentru părinți și pentru partenerii din cuplu – să lase bilețele pentru copii sau iubiți, ca semn de apreciere

Și, de parcă toate acestea nu erau de ajuns, apare și lucrul care mi-a plăcut mie cel mai mult – cele trei planuri ale iubirii – obsesie. Mama lui Flo, Tușa Jo și Renee sunt trei ipostaze foarte interesante, pe care poți face studiu de caz. În vreme ce prima nu reușește să învețe să uite, cea de-a doua învinge spaima de singurătate la mijlocul vieții, iar Renee se dezmeticește înainte de 16 ani. Pentru o societate în care toți suspină după *prima iubire*, această carte este un semnal de alarmă: maturizați-vă și căutați respectul, nu numai senzația.

 

3

Băieți ținuți în cușcă

S-o luăm metodic, pentru a putea mustăci copios:

fiul meu iubea o fată de prin clasa a IV-a. Fata aceea, Y, nu i-a dat nicio șansă niciodată, deși au tot fost colegi chiar de clasă, până în prezent, când termină a XI-a.

Pe de altă parte, fiul meu are un prieten foarte bun, X. Care anul trecut a făcut ce a făcut și s-a împrietenit cu fata de care îi plăcea fiului meu.

Eterna poveste: doi prieteni împart o fată. Adică ce să împartă 🙂 : unul o are, iar celălalt e învins, că ea, săraca, nu avea nicio vină că al meu o iubea. Nu i-a dat niciodată apă la moară, doar că el nu se putea abține de la iubit, iubit, iubit.

În momentul când Y a devenit prietenă cu prietenul lui, știind cum e între fete dacă se întâmplă așa ceva, l-am întrebat pe fiul meu:

*Și tu mai vorbești cu ăsta?*

*Ce să am cu el, mami? Dacă ei îi place de el și nu de mine, nu e vina lui!*

Hai că băieții au mai mult cap decât fetele, am zis, aducându-mi aminte cum noi nu numai că nu mai vorbeam cu fata *care ne lua băiatul* (evident, ăla nu se uitase nicio clipă la noi! :-), nu era al nostru, dar te pui cu hachițele adolescentelor îndrăgostite?), dar chiar începeam război: împotriva ei, a relației lor, a relației ei cu profesorii (săpând-o cu fel de fel de informații care ajungeau la cancelarie!).

Chiar dacă fiul meu nu i-a purtat pică, oricum, nu l-am mai auzit rostindu-i numele prea des. Ieri, el a venit la mine radiind.

Cred că știți că mâine este o zi mare pentru România: se serbează prima zi liberă de 1 Iunie a părinților, zi pe care se presupune că o petrec alături de copii – că doar pentru ei au primit-o în dar. Ca familie, suntem și noi implicați în programul din parcul Alexandru Ioan Cuza, realizat de Itsy Bitsy, așa că urmează să fim toți trei la Foișor.

*Mami, după ce terminăm ce avem noi de făcut, pot merge la X?*

*La X?*

*Da, mami, la el acasă!* (nu e din București)

*Mergeți mai mulți? E o aniversare? Cu ce plecați? Când vă întoarceți?*

*Mami, mă oprește el din întrebat, ne ducem doar noi doi. Știi tu că el a fost prieten cu Y și, cât au fost împreună, ea nu l-a lăsat nicio clipă să stea cu prietenii lui. Acum, că s-au despărțit, e liber ca pasărea cerului și vrea să recupereze ce-a pierdut…. Avem multe de povestit, de când nu am mai fost și noi, ca prietenii…*

Măi, măi, măi… O fată de 15 ani îi interzice prietenului ei să discute cu băieții, îl ține în cușcă, iar el acceptă. Of, of, of… După o astfel de relație, (dar care a durat un an!) băiatul fuge disperat că a trebuit să suporte un asemenea tratament, în care să fie doar el cu ea. Nț, nț, nț… Dacă la 15 ani ai atâtea de recuperat cu un prieten, după un amărât de an!, 🙂 dar după o căsnicie în care femeia pune stăpânire pe tine și te sufocă?

Despre relația de cuplu puteți descoperi pe youtube vreo 6 clipuri cu o prezentare tare amuzantă. Primul episod este aici.

Cât despre relațiile dintre adolescenți, tare mi-e teamă că fetele se iau prea în serios și se poartă ca niște neveste, iar mamele ar trebui să le învețe ce înseamnă prietenia și căsătoria. Fiecare în parte și, de ce nu?, o paralelă care să arate diferențele dintre ele.

Voi ce ziceți despre îndrăgosteala din adolescență? – din experiența voastră sau a copiilor.

 

0

Calul de dar nu se caută la dinți

Pentru cei care nu știu înțelesul prim al proverbului – cailor le cunoști vârsta după ce le examinezi dinții. Cei care primesc un cal fără să dea bani pe el nu ar trebui să se întrebe dacă are 3 ani sau 9, ci să se bucure de el. Până la urmă, cu unul de 3 ani îți faci treaba la câmp, cu cel de 9 ani îți poți plimba nepotul.

Ce ziceți? Proverbul e pentru cel ce dă – să aibă grijă să nu ofere totuși un cal care doar consumă și este nefolositor! – sau pentru cel ce primește – să nu facă mofturi?

Dacă i se adresează celui căruia i se pune ceva în mână, am și o exemplificare pe cinste.

Eram cu o prietenă care avea câteva doze de Sloop, pe care s-a gândit să le ofere cadou celor din jurul nostru. Unii dintre cei care au luat au spus *mulțumesc* și și-au văzut de treaba lor. O persoană, înțepată, a întors sticluța și a zis ironică: *Sper că este și în termen de valabilitate!*

Primești ceva de la un străin. Reacționezi ca și când ai fi cea mai importantă persoană în stat și, de fapt, darul ascunde o bombă prin care se intenționează distrugerea preamăritei tale ființe sau accepți gestul neașteptat (și cauți, eventualele, cusururi după ce te îndepărtezi de respectiva persoană!) ?

Evident că Sloop era proaspăt – nu poți să-i reziști când știi ce bun este și-l dai gata pe loc. Nu poți nu aștepți nici să treacă orele, cu atât mai puțin să treacă zilele de când îl ai…

Dar tu, căreia cineva a vrut să-i facă un dar, ai știut să-l prețuiești?

Suntem cam sălbatici, pentru că nu ne-au făcut prea mulți bine în această junglă cu numele de societate modernă sau e vorba că nu am citit Codul bunelor maniere?

Ce e de făcut când primești ceva?

Dacă nu ai încredere în cel care ți-a oferit, mulțumești și-ți vezi de treabă mai departe, respectând măcar gestul, dacă nu darul. Dacă, prin absurd, descoperi că darul este nociv, (totuși, vorbim strict despre acest caz – ceva inofensiv, poți aproxima despre ce este vorba! 🙂 , nu aducem în discuție pachete voluminoase, închise) îl poți arunca, poți discuta cu nebunul care ți l-a întins, dacă-l mai prinzi din urmă, poți sesiza Protecția Consumatorului.

Dar concluzia este că prea puțini din zilele noastre fac gesturi frumoase, pentru a-i dezamăgi și pe ei și a-i determina să nu mai ofere nimic, datorită lipsei de încredere sau lipsei celor 7 ani de acasă de care dau dovadă cei care primesc.

Orice dar este un semn de iubire. De ce să fii suspicios când cineva e bun cu tine?

 

6

Cuvinte, din nou cuvinte

Era o modă și prin baruri și pe stradă și la tv și la spectacole. Dacă ți se spunea *Pisi*, erai ceea ce se numește una ușor de agățat, puțin prostuță și fără siguranța că cel care te agață rămâne cu tine mai mult de seara aceea. Țin minte că o persoană excepțională mi-a zis odată, *văd totuși că bărbații se dau în vânt după Pisi, mai mult decât după faptul că ai frumusețe naturală, deșteptăciune, bunătate. Ia să-mi spui Pisi că poate s-o prinde de mine ceva pisicesc – unit cu celelalte calități ale mele, ajung și eu, în sfârșit, să găsesc omul potrivit.*

În grupul nostru de prietene, spunem Piiiiiiisiiiiiiii, cu un fel de indulgență, celor care dau ochii peste cap, ca să cucerească și celor care sunt stridente în încercarea lor de a lua soțul alteia…

Nu mi-am imaginat niciodată că acest cuvânt are conotație, poate avea și conotație (insist!) pozitivă. Dar, când ești la terapie intensivă, te simți jumătate de om sau chiar sfert, și vine zâmbind o asistentă glumeață și-ți spune cu duioșie: *Să vedem unde ai vena, Pisi; ești ciuruită, dar trebuie să mai găsim noi un loc pentru ca să te faci bine.* sau *Pisi, tu o duci tare bine aici, ți se face masaj, ești o răsfățată…*

Intonația pentru Pisi e atât de drăgăstoasă încât te bucuri că ți se oferă atâta iubire. Îți place să fii Pisi – fără a te coborî, fără a fi folosită, ci pur și simplu pentru că cineva a urcat la nivelul suferinței tale și a priceput că ești om, chiar dacă pari jumătate de om, sfert de om…

Aș vrea să le mulțumesc tuturor din sistemul sanitar, care în ultimii 2 ani, sub ochii mei, au dat dovadă de astfel de sentimente, de înțelegere și de compasiune în care nu simți niciun pic de umilire.

2

Cine m-a pus să scriu?

Eu am scris cărți. Dar e valabil pentru noi, toți cei care avem blog și scriem despre copiii noștri. Eu am scris doi ani la rând întâmplări din viața copilului meu și de la școala lui, cele două cărți au fost publicate și nu am avut niciodată frământări cu privire la acest subiect. Era în clasa 1, apoi a 2-a… Când copilul este mic nu-ți imaginezi că va fi și mare vreodată.

Acum are 17 ani. Se așază pe pat lângă mine și-mi spune:

  • O știi pe … , din tabără?
  • Sigur, simpatică fată. Te-a băgat în seamă pe tine, un sconcs, care ți-ai făcut treaba, dar nu ai discutat cu nimeni.
  • Mi-a scris azi pe whats… M-a întrebat dacă eu sunt personajul din povestea ta intitulată Iubitorul…

🙂

Era o poveste despre un băiețel diferit de ceilalți, care voia îmbrățișări de la părinți, voia iubire-iubire. Așa era el. Eu am scris despre el.

🙂

  • Și ce i-ai răspuns? mă uit la el, vinovată.
  • Ce puteam să răspund? Că toată cartea este despre mine.
  • Cred că a citit-o din scoarță în scoarță, râd eu.
  • Mda, ca alte mii de fete…

🙂

  • Lasă, mamă, că e bine, toate vor alerga după tine, când vor vedea ce vesel și drăgăstos ești, nu mă pot abține din râs.
  • Mda, și-ți dai seama cum mă vor privi băieții care au citit-o!

Ar trebui să nu mai scriu nimic despre fiul meu, nu? Nici acest articol, pe care ar putea să-l citească și prietenii și prietenele lui. Mă rog, fiecare face ce vrea. Eu, oricum, mă bucur că tot ce-a fost despre el a fost de bine!

Problema e că, la adolescență, chiar și faptele bune îi fac pe copii să se simtă stânjeniți în fața celorlalți…

 

 

0

Metode de a învinge plictiseala la școală

Scrisă de Pete Johnson, apărută la editura Corint Junior, este un ghid al lui Harvey prin care profesorii ar putea afla de ce se poartă prostește copiii la școală. Așa că da, este o carte pentru profesori în primul rand, ca să se vadă prin ochii elevilor. Aceștia, epuizați de lipsa de interes pentru materiile respective, ajung să monitorizeze ticurile profilor și să facă pariu pe cat de des se manifestă ele sau cat de lungi sunt discursurile.

Cum pariurile devin din ce în ce mai periculoase veți afla din carte, care este scrisă sub forma unui jurnal. Mie îmi place atat de mult de Harvey încat l-aș lua acasă, să-mi fie fiu, pentru că sigur am reuși noi să elaborăm o metodă veselă prin care să le placă celor mici școala și astfel am deveni bogați.

Apar, evident, o soră mai mare care-i face probleme cu seriozitatea ei la învățat, un prieten absolut delicios, în ciuda problemelor pe care le are cu părinții săi divorțați (alo, părinții divorțați, citiți această carte să vedeți cum se simt copiii voștri cand vă vorbiți rău unul pe altul) și un tip foarte cunoscut, pe care toți îl vor prieten și la care nu poți ajunge decat dacă îi urmezi indicațiile – care nu întotdeauna sunt morale.

Se citește rapid, după cum e și ritmul ei, iar copiii de 8 ani, dați la școală de la 6 🙂 , se vor atașa de ea. Altfel… urcăm cifra la 9!