0

Ziua Mondială a Oceanelor

Dintotdeauna am fost interesată de o cultură sau alta, de ceea ce gândește sau cum este o altă persoană. Am fugit de cei care consideră că doar în țara lor, doar în familia lor, doar în religia lor există Adevărul, iar ceilalți sunt stupizi, lipsiți de circumvoluțiuni și nu ai ce învăța de la ei.

Am văzut zilele trecute pe Facebook această invitație *Te invitam sa ne alaturam evenimentului mondial cu ocazia Zilei Oceanelor. Am pregatit un Shabat cu decor marin, meniu special si surprize de vacanta!* și mi-am zis că trebuie să participăm, să vedem despre ce este vorba. Comunitatea JCC (Centrul Comunitar Evreiesc) a fost locul unde s-a desfășurat totul.

Pentru început, minute de rugăciune și cântat imnuri (în ebraică – după cărți speciale care au atât literele evreiești cât și litere românești, așa, pentru cei ca noi, musafiri nepricepuți!), apoi o masă a prieteniei într-o atmosferă oceanică. 🙂

ziua mondială

Într-o lume în care se vorbesc mii de limbi și, conform ONU, există 195 de state suverane, a te preface că exiști doar tu în Univers și a-i ignora pe cei de lângă tine înseamnă să-ți parafezi un document pentru ignoranță… Iar ignoranța duce la micime – atât spirituală, cât și sufletească și emoțională.

Reclame
0

Purim

Prietena mea, pe jumătate evreică, mi-a povestit despre JCC. Am fost pe acolo la o expoziție de păpuși, înaintea finalului lui 2016. Mi-a plăcut colțul acela de lume și am mai zăbovit pe acolo.

Începând cu 9 martie, s-a serbat Purimul în Comunitatea evreiască, iar sâmbătă seara, la ceva vreme după apusul soarelui (pentru că, în Sabat, evreii se ocupă de lucrurile lui Elohim), s-a desfășurat un party. Purimul este cea mai veselă sărbătoare, pentru că este vorba despre descătușare, despre salvare și despre eliberare (ați citit cartea Estera din Vechiul Testament, pentru a înțelege despre ce e vorba?).

Odată cu întâlnirea pentru a se bucura împreună, a fost și un carnaval. Acum, sincer, de când nu ați mai participat la un carnaval? Eu – din copilărie. Atunci am fost o boabă de cafea… 🙂

Sigur că nu m-am implicat prea mult în acest concurs, n-am avut o costumație cu specific, dar i-am urmărit pe cei care au făcut paradă pentru a povesti ce sunt ei… Am făcut parte din juriu. Participanții aveau obligația să aibă costume din domeniul meseriilor.

Doi tineri au fost foarte simpatici, el dorind să pară rabin și ea, asistentă din primul război mondial, alb-negrul lor și seriozitatea hainelor, făcându-i să semene mai degrabă cu un cuplu de amishi… Da, au fost impresionanți. O familie a interpretat Scripcarul de pe acoperiș și trebuie să spun că am fost foarte impresionată de hainele purtate și de muzica pe care au pregătit-o. Polițai, piloți, instuctor de înot, vânător, dar mai ales muncitori în salopete care reprezentau anumite firme… Dornici toți să ne convingă, cel mai credibil sudor a fost o fată, care avea cască de protecție, roabă, cabluri, mustată – că doar era Doru! – și multe alte lucruri care demonstrau că *și-a pierdut timpul* pentru a-și alcătui costumul.

Atmosfera a fost atât de plăcută încât m-am întrebat de ce nu se întâmplă așa ceva la fiecare sfârșit de săptămână.

Noi, cei maturi, spunem că nu mai e cazul să participăm, suntem oameni serioși, lăsăm totul în seama copiilor, dar mă cam tem că ei nu prea au parte de bucuria acestui carnaval, ei preferând să se joace pe telefon și să se gândească la cum să rezolve să treacă de nivelul nu știu care al unei provocări de pe tabletă, în niciun caz la accesorii pentru un carnaval naiv…

0

Despre comunitatea JCC

Eu am descoperit cuvântul comunitate odată cu apariția câinilor vagabonizi, atunci când în epoca de aur se dărâmau casele și stăpânii erau mutați la bloc: unde să-ți iei lătrătorul? Unde să-l ții, dacă el era obișnuit să urdine toată ziua prin curte ori cu lanțul de gât? Atunci ni s-a spus că acești câini sunt comunitari și la întrebarea ce înseamnă aceasta am primit cel mai ciudat răspuns: adică suntem toți răspunzători pentru ei, alcătuim un tot și în acest tot trebuie să strecurăm și aceste animale. Mi s-a părut destul de ciudat, nu a-i face bine unui câine, ci faptul că deodată devenisem cu toții un tot unitar. Păi, niciodată nu ne privisem ca pe un grup. Fiecare era cu familia lui și, cel mult, cu prietenii lui. În niciun caz să fie unitate între oamenii care stau pe aceeași scară, în același bloc.

Pe de altă parte, recunosc, erau grupuri de oameni care se strângeau după o anumită pasiune: microbiștii, fanii vedetelor, cei care participau la cluburile de literatură, la cluburile de sport. Însă ceea ce făceau ei era doar că se adunau împreună la un moment dat, nu erau legați emoțional unul de altul, nu aveau proiecte împreună pentru binele comunității-mamă, din care făceam toți parte; cel mult sărbătoreau sau își vărsau amarul vreo 2 ore după manifestarea culturală ori sportivă și apoi fiecare pleca acasă.

Comunitate, bag seamă, înseamnă mai mult decât să te strângi laolaltă cu cei care au aceeași plăcere ca a ta: înseamnă să poți face un proiect alături de cei care au aceleași bucurii ca tine, înseamnă să te implici pentru a schimba viața celor lângă care sărbătorești sau, împreună cu ei, a celor ce nu au nimic de-a face cu ideile voastre, dar voi vă doriți activități comune și acestea vă sunt pe plac.

Odată cu emigrarea de după Revoluție, odată cu ieșirea mea din țară, am priceput că există comunități puternice în celelalte locuri – la noi nu există pentru că aveam inima ca de câine – dar poate că între timp s-a mai dezvoltat simțământul acesta, de voluntariat pentru cei din jur, împreună cu cei care îți sunt apropiați.

Comunitatea Românilor din America a existat mereu, doar unde mergeau artiștii noștri să presteze, abia reușind să primească viză în epocă? Dar acum încep să observ că oamenii nu se strâng doar pentru că împărtășesc aceeași limbă și pentru că au avut același motiv din cauza căruia au plecat din țară: acum oamenii se strâng în funcție de afinități. Biserica Română Ortodoxă din Rotterdam, Biserica Română Adventistă din Madrid, Biserica Română Penticostală din Viena. Toate acestea sunt comunități unde, la sfârșit de săptămână, oamenii se strâng și participă la serviciile divine, dar și pun la cale fel de fel de acțiuni prin care să fie de folos comunității în care locuiesc ei: comunității olandeze, spaniole, austriece… Comunitățile lucrând pentru membrii lor și pentru societatea în care trăiesc sunt inima societății mai nou.

Am fost invitată la sărbătoarea femeilor evreice (o sărbătoare lunară pentru că o dată pe lună comunitatea lor se strânge) pentru a sărbători împreună Purimul. Sărbătoarea evreiască despre care puteți citi mai multe deschizând Vechiul Testament al Bibliei – cartea Estera.

Organizatorii (JCC) au făcut tot posibilul ca invitatele să se simtă importante, să se relaxeze. De la mâncarea koșer până la dulciurile cu specificul evenimentului (coroane din turtă dulce pe care scria Purim), de la posibilitatea – cadou de a face fotografii-magnet până la seminarul de dezvoltarea personală, totul a fost plăcut și emoționant.

Comunitatea și-a răsfățat membrele, ele au plecat acasă cu inima plină pentru a le oferi și celor din jur din entuziasmul lor.

Comunitatea este, probabil, singurul mod în care s-ar mai putea păstra sentimentul de omenie: nu grupul, unde se întâlnesc persoane cu aceleași obiceiuri, ci comunitatea, unde se face ceva pentru cei care îi aparțin și pentru cei care au nevoi, chiar dacă sunt din afara comunității.