0

De ce renunță copilul la școală

Dacă aveți un copil care nu mai vrea să se ducă la școală măcar știți că aveți alături un om decis. Pentru că alți părinți cred că li s-au dus la școală copiii, iar aceștia abia la sfârșitul anului le spun că, de fapt, n-au dat pe acolo, că nu au note sau dacă au note nu sunt de trecere… Cu alte cuvinte, chiar dacă nu recunosc, în fapt, tot au renunțat la școală și cei din a doua categorie.

Motivele pe care le scoatem la înaintare, noi, ca părinți, sunt:

1. lenea copiilor – nu le place să învețe, sunt delăsători

2. profesorii agasanți – care nu știu să te facă să-ți placă ceea ce predau, dar au pretenții să știi ceea ce nici ei nu stăpânesc

3. materia dificilă – irelevantă pentru viața modernă

4. bullyingul – colegi lipsiți de educație, care nu au niciun pic de bun simț, așa că îi terorizează pe cei dragi nouă și îi determină să creadă că școala nu e pentru ei, pentru că lor nu le place violența, nici cea verbală, nici cea fizică

5. modelele prezentate de social-media: poți trăi o viață minunată plimbându-te și vorbind despre ce mănâncă oamenii prin alte țări, de ce să mai înveți? Mai bine îți iei rucsacul în spate, iubita de braț și înhați portofelul primului trecător, apoi pe al celui de-al doilea trecător…

Mai aveți motive, din ceea ce ați observat dv? Pentru că motivul la care vă invit să vă gândiți citind Knulp, partea a treia este unul foarte la modă, deși este redat acum 100 de ani. Nu vreau sub nicio formă să divulg despre ce e vorba. Tot ceea ce vă îndemn este să decideți, dacă sunteți foarte speriați pentru că vedeți că pe copii nu-i interesează școala, să citiți singuri sau odată cu ei, cele 30 de pagini ale ultimului capitol al scurtului roman al lui Hesse. S-ar putea să pară plictisitor, pentru copii, de aceea vă sugerez să îl parcurgeți prima dată singuri, apoi să luați fragmente din el și să le citiți și să le discutați.

Eu am fost încântată că a fost atins un astfel de subiect și că, în sfârșit, s-ar putea ca adolescenții să aibă în fața ochilor un model de autodistrugere dintr-un motiv care lor li se pare atât de interesant, atractiv, esențial…

30 de pagini pentru ca adolescenții să ajungă în sfârșit la o concluzie, să accepte realitatea și să strige: Îmi bag singur mințile în cap, nu trebuie să mi-o mai ceri tu! Familia trebuie să ia în calcul și acest posibil răspuns la întrebarea – de ce prefer să nu mai merg la școală, ce mă determină să consider că nu intră în sfera mea de interes?

0

Christopher Robin – arta de a nu face nimic

Nu că ar fi pentru cunoscători, dar realitatea este că acest nume aparține unei părți a lumii – cea care a citit despre Winnie the Pooh și care i-a acceptat existența ursulețului fără a-l judeca după … prejudecăți (oare de ce e ursuleț și are nume de fetiță etc etc). Mie îmi place Winnie, ani de zile mi s-a spus Tigrilă (prietenul lui cel vesel), pasiunea pentru bufnițe am deprins-o odată cu citirea cărții și descoperirea prietenei lui înțelepte, înaripata cu idei. Așa că eu nu vreau să scriu despre personajele filmului, ci despre o … nelămurire.

Tema principală a filmului este timpul – pe care nu-l ai pentru tine sau pe care îl ai pentru munca ta cea atât de importantă. (De aici pleacă toate ideile celelalte: relația cu cei din familie, lipsa de lângă ei, îndepărtarea de propria-ți persoană, uitarea dorințelor pe care le aveai cu privire la viitorul tău, pur și simplu netrăirea vieții pentru tine, ci pentru un ideal al cuiva care te folosește ca o treaptă… etc)

Petrecerea timpului făcând nimic este o adevărată artă pentru că cere un echilibru perfect: sunt destui care nu fac nimic și-și fac un deserviciu și sunt atât de puțini care nu fac nimic pentru a-și face o plăcere…

Coloana sonoră a filmului ne aduce aminte o melodie veche care vorbește despre minunata stare de a fi ocupat cu a nu face nimic, lucru care-ți iese foarte bine. Cel mai bine. Dar nu ceva în genul celor care se află pe marginea drumului de dimineața până seara și cer ajutoare sociale. Nu ceva care să te încadreze în categoria *trântor*; eram în Grecia și un cerșetor avea un casetofon care urla în disperare, în vreme ce el fuma și înjura cât de greu o duce, se ridica și mai dansa puțin, apoi se apuca să strige: Ajutați-mă și pe mine, ajutați-mă și pe mine… Nu, nu statul acesta pe bară numai pentru că ți-e așa de lene să lucrezi încât preferi să te manifești zgomotos decât să pui osul la treabă. Este vorba despre înțelepciunea de-a face o pauză în miezul activității, dacă este nevoie de ea, despre inteligența de a ști când cei dragi trebuie să fie cu tine și a alege atunci să fii și tu cu ei, nu cu munca, despre mintea din urmă care vine odată cu îmbolnăvirea, dar care devine mintea de la tinerețe – să nu ajung sclavul stresului și depresiei: voi sta puțin.

M-am întristat pentru oamenii care sunt pe drumuri 20 de ore din 24, dar m-am săturat și de oamenii care se plâng că n-au de niciunele, dar nu s-ar da duși din cârciumă, de la tv sau de pe banca din fața blocului…

Arta de a nu face nimic înseamnă să te oprești la timp și să pornești la timp – să fii un fel de ceas … uman. Nu, nu ai 24 de ore numai pentru locul de muncă și nici numai pentru distracție. Ai 8 ore pentru împlinit meseria, 8 ore de odihnă și 8 ore de bucurie, pe lângă celelalte 16 ore de până acum – căci și meseria și somnul tot bucurii sunt.

 

1

Zi după zi – David Levithan

Dacă-i dai omului să mănânce, zi de zi, omletă și șuncă ajunge la una dintre cele două reacții posibile: ori va rămâne obsedat că acesta este micul dejun perfect, ori va urî atât de mult aceste două ingrediente încât nici măcar cuvintele *găină* și  *porc* nu le va mai rosti vreodată. Noi suntem ceea ce suntem și gândim cum gândim pentru că privim viața prin aceiași ochi, ne e dificil să ne gândim la alte perspective – nici nu avem posibilitatea să le accesăm, nici nu avem forța emoțională necesară (uite-așa ne place nouă să ne scuzăm lenea!).

Cartea de la Editura Trei, surprinzătoare poveste abordată (un personaj A se trezește zilnic în alt corp și trăiește viața acelei persoane pentru 24 de ore), este fascinantă pentru că-ți oferă posibilitatea să treci prin gândirea mai multor persoane și să începi să înțelegi că lucrurile nu sunt numai cum le vezi tu.

Personajul principal ajunge să obosească de acest stil de viață, totuși povestea lui nu i se pare tristă în totalitate.

*Știu că pare un mod îngrozitor de a trăi, dar am văzut foarte multe lucruri. E foarte greu atunci când ești într-un singur corp să-ți dai seama cum e de fapt viața. Ești foarte ancorat în cine ești. Dar când în fiecare zi ești altcineva… intri mai mult în contact cu Universul. Vezi că cireșele au gust diferit pentru oameni diferiți. Albastrul arată diferit. Vezi toate ritualurile ciudate prin care băieții își arată afecțiunea fără să o recunoască. Înveți că, dacă un părinte îți citește la sfârșitul zilei, e semn că e un părinte bun, pentru că ai văzut foarte mulți părinți care nu au timp. Înveți ce mult valorează o zi, pentru că toate sunt diferite.Dacă îi întrebi pe cei mai mulți oameni care e diferența dintre luni și marți, s-ar putea să-ți spună ce au avut la cină în fiecare seară a acestor zile. Nu și eu. Văzând lumea din atât de multe unghiuri, îmi dau seama mai bine de proporțiile ei.*

O încercare fascinantă de a-i ajuta pe cei tineri (și nu numai pe ei!) să înțeleagă că e nevoie de empatie și că pot rămâne ei înșiși, dacă le dau voie celorlalți să fie ceea ce sunt. Sau că se pot cizela intrând în contact, dacă aceasta este decizia pentru că au ajuns la concluzia că ceea ce văd e mai bun. Pentru mine, capitolul în care trăiește în corpul unui dependent de droguri a fost uluitor. Cred că am putea avea multe de învățat dacă i-am întreba pe cei de lângă noi ce simt, ce le place, cu ce putem să-i ajutăm.

David Levithan se adresează tuturor celor care vor și se străduiesc pentru a trăi în societate, nu celor care vor să fie regii societății, să fie slujiți și să se erijeze în stăpânii (fără niciun argument!) celor din jur sau grupului din care fac parte. (Dar eu nu aș recomanda-o decât celor de peste 18 ani. Cei care au citit-o știu de ce!)

2

Eddie The Eagle

Eu nu citesc a doua oară o carte. Nu privesc a doua oară un film. Și totuși, miercuri am văzut Eddie The Eagle, iar azi l-am revăzut cu aceeași plăcere. Ba mai mult, având cunoștințe în plus despre situația de atunci 1 și 2 (sau chiar și acest ), am savurat și mai mult momentele. Sigur, de data aceasta am vrut să urmăresc și fantastica transformare a lui Taron Egerton – pe care prima dată îl văzusem în Kingsman și nu într-un rol de … împiedicat… 🙂

Film motivațional, pentru părinții care nu mai știu cum să-i determine pe copii să se urnească din lenea proverbială. Film motivațional pentru cei care și-au pierdut afacerea, locul de muncă, partenerul de viață, copilul… Film care vorbește despre o viață venită de nicăieri, o viață obsedată de ideea că trebuie să facă ceva – nu mult, dar atât cât se poate. (Bine, nu a făcut mult la olimpiadă, dar sărmanii britanici care nu l-au luat în seamă, ar merita ceva palme pentru că recordul englezesc l-a bătut crunt!)

Viața pare abordabilă când vezi cât de relaxat poate fi un om care are un scop – nu-i pasă cum arată, ce cred ceilalți despre el, că nu are cu ce se îmbrăca… Film de familie, film pentru adolescenți, film pentru cei de 10 ani. Film care poate să te pună pe picioare după ce viața te-a dat cu fundul de pământ sau nimeni nu mai știe să te abordeze altfel decât punându-ți piedică.