0

Jurnalul unui librar – Shaun Bythell

Am vrut să citesc această carte nu pentru că știam ce este în ea, nu mi-o lăudase nimeni, ci pentru că m-am gândit să aflu de ce nu voi avea niciodată parte. Pentru că mi-am dorit să am o librărie, în copilărie, când lipseau de pe piață cărțile, mi-am dorit să am o librărie când cărțile au început să existe, dar erau prea scumpe pentru buzunarul meu. Oare ce am pierdut?

În afară de interacțiunea cu oameni dintre cei mai ciudați, am pierdut și posibilitatea de a cunoaște oameni minunați. E drept că unii dintre cei care treceau pragul The Bookshop din Wigtown, cel mai vechi anticariat din Scoția, renumit și impresionant, aveau fixuri, erau pretențioși sau chiar nesuferiți. Dar eu pe unii îi simțeam mai degrabă ca pe niște fluturi care sunt gata să se ardă – încercau să strige după ajutor. Librarul mai mult îi ironiza pentru că se săturase de toți ceilalți care chiar nu meritau atenție. Acesta a fost punctul în care nu am dansat pe același picior cu Shaun – iritarea permanentă în fața celor care dădeau semn că ar vrea ceva ce nu intra în planurile lui. În rest, am fost de acord cu el.

De fapt, despre faptul că el însuși este un om dificil recunoaște în multe rânduri. Unul dintre momentele duioase în care înțelege că este mult prea dur și cunoaște prea puține despre oamenii care-i trec pragul a fost acela când stătea de vorbă cu o doamnă ce-i părea neînsemnată. Din întâmplare i-a adresat o întrebare și în felul acesta ea i-a spus că petrecuse anii prin Japonia, Israel, țări în care el nu fusese niciodată, iar ea era o mare specialistă…

Obosit de cei care da, caută doar chilipiruri, poți pierde din vedere pe cei care au câte ceva de spus, pentru a te îmbogăți spiritual.

Pe lângă aceste interacțiuni care de multe ori provoacă râsul, observi viața culturală a acelui loc – la o simplă socoteală, fiecare om care intră în librărie lasă 10 lire, nici mai mult, nici mai puțin. Cele mai căutate cărți sunt cele despre trenuri. Cei care caută cărți religioase sunt frustrați că acestea nu există – dar sunt rafturi întregi cu ele și nu există o anume carte pe care o vor ei – nu poți spune: nu aveți ceva, dacă există 400 de exemplare. Poți afirma – Nu am găsit ce caut eu, dar nu – Nu aveți, sunteți săraci! (Nu știu de ce, dar parcă mie asta mi-a rămas în minte cel mai mult – plângăcioșii, mofturoșii erau cei care căutau religie. Oare nu ei ar trebui să fie cei care sunt prietenoși, cred în recunoștință și bunătate, bunăvoință față de celălalt chiar dacă nu poate să le facă voile?)

Oricum, un jurnal care aduce câte o nouă informație despre cum se petrece viața (pe care nu o invidiez și da, nu aș mai dori-o, acum, după ce am citit jurnalul și l-am ascultat pe Shaun în direct, într-un interviu realizat cu librăria La Două bufnițe din Timișoara), este esențial pentru cunoașterea nu numai a celui ce vinde, ci pentru cunoașterea celor ce cumpără. Adică pentru a ne regăsi în ei și a ne da seama dacă suntem din categoria care îi enervează pe librari sau din categoria care le face viața frumoasă.

Să vă spun drept, întâmplările te fac să râzi – la două pagini sigur găsești ceva care să-ți descrețească fruntea. Dar pagina care nu are niciun pic de umor este cea care îți oferă înțelepciune.

Și un moment de înțelepciune care mi s-a întipărit în minte a fost acela când, după o aniversare, vânzătoarea dădea cu aspiratorul în librărie, sperând că o va pedepsi în felul acesta pe cea care dormise peste noapte acolo și încă nu se sculase. Nu v-ar trezi zgomotul aspiratorului? Ei, nu… Dar vizitatoarea și-a văzut de somnul ei liniștit. Pentru că era surdă. Nu-i bine ca în viață să fii surd la zgomotele celor care vor să te umilească, ironizeze, lase în urmă? Nu-i bine să fii surd, într-o lume în care toți strigă după tine și nu pentru a-ți face complimente?

Cred că Jurnalul unui librar (de fapt, el vinde cărți second hand, deci ar trebui să fie specific și să spună Jurnalul unui anticar, pentru că tocmai de aceea vin multe dintre probleme – starea cărților, prețurile mici sau mari ale cărților valoroase etc) este una dintre cărțile de relaxare și conștientizare din acest an.

Eu spun despre puține cărți că le-aș păstra în biblioteca mea. Pe aceasta, aș ține-o, chiar pe rândul din față.

După ce o citiți, amintiți-vă întrebarea mea: care a fost comportamentul uman cel mai ciudat dintre toate cele descrise acolo?

2

Povești la telefon – Gianni Rodari

Când cauți o carte și întorci lumea pe dos pentru a o găsi, trebuie să fie foarte bună ca să nu te dezamăgească, nu? Dar cum e când cauți un autor care se pricepe bine, bine la creativitate, abia îi găsești cartea care să te învețe să fii cât mai năstrușnic… și apoi îi găsești una dintre cărțile prin care el demonstrează că nu e numai profesor, ci și specialist?

Cam așa a fost cu Rodari. Văzându-i poveștile, am pus repede mâna pe ele pentru a vedea dacă e chiar atât de bun pe cât te învață pe tine să fii. Acum, ce să zicem și noi, el a trăit începând cu 1920…

Vă dați seama cam când și-a scris opera și cam despre ce ar putea fi vorba. Așa că eu am o propunere pentru părinți: luați-vă copiii în oraș când mergeți să cumpărați cărți din care vreți să le citiți. S-ar putea să aveți surpriza să nu le placă ceea ce le aduceți acasă.

Sau dacă ești mătușă …. Mai bine mergi pe varianta unui cadou-card la o anumită librărie decât să-i cumperi o maaaaare carte despre care ai auzit tu, dar care să nu-l prindă niciun pic pe copil.

Am observat copii care n-au reacționat la cărți ridicate în slăvi pentru ca apoi să tresară la lucruri banale, pe care alții le-ar fi trecut cu vederea. Și la bibliotecă luați-vă copiii cu voi ca să-și aleagă cărțile, nu le alegeți voi, pentru că știți de la colega X, care este o închipuită, cum că cele mai tari cărți sunt … M, N și Q…

Cât despre poveștile lui Rodari, concluzionez:

  • fiind foarte scurte, sunt multe la un loc
  • uneori, apare același personaj, alteori, dai de unul pe care n-ai să-l mai întâlnești niciodată (și-o să-i simți lipsa – exact, puteți să-i puneți pe copii să inventeze povești cu acel personaj!)
  • n-au desene ca să încânte ochiul (deși la început i se aduce un elogiu încântător desenatoarei, pe parcursul cărții imaginile alb-negru nu sunt cine știe ce)
  • subiectele sunt reprezentative pentru anii în care a trăit autorul, nu vă imaginați inorogi și vampiri, dar veți da de clopote transformate în tunuri, căci, na, războiul al doilea tocmai devenise istorie
  • subiectele sunt vizionare – încălzirea globală, dar și retro – un fel de parabolă despre Samson (care, însă, nu o are pe Dalila, ci trei frați răutăcioși…)
  • unele dintre ele se termină în coadă de pește, 🙂 dar cum copiilor le plac sirenele pot să fie foarte încântați pentru asta.

Eu vă las două pasaja – uite-așa, de delectare:

  1. Într-o anumită țară, pentru încălcarea legii erai pedepsit… dând patru palme jandarmului. Dacă greșeala era involuntară, se dădeau doar două.
  • Dar e nedrept, e groaznic, a ripostat băiețelul care greșise fără să vrea și acum avea de dat două palme jandarmului.
  • Bineînțeles că e nedrept, bineînțeles că-i groaznic. Ba chiar e atât de îngrozitor, că lumea, ca să nu fie silită să pălmuiască bieți oameni fără vină, se ferește să încalce legea. Hai, dați-mi două palme și altădată să fiți mai atent.
  • Dar eu nu vreau să vă dau nici măcar un bobârnac, mai bine vă dau o mângâiere.
  • Dacă-i pe-așa, încheie jandarmul, va trebui să vă însoțesc până la graniță.

Astfel a părăsit băiețelul cea mai amabilă lume cu putință. (*Țara fără vârfuri*)

2. Orice copil, când vine pe lume, are întreaga lume a lui și nu trebuie să dea pe ea nici măcar un bănuț, trebuie doar să-și suflece mânecile, să-ntindă mâna și s-o ia. (*Orașul Stockholm de vânzare*)