0

Anita Shreve – Nuntă în decembrie

*Detest să mă simt neputincios* – spune Harrison, personajul principal al cărții. De fapt, pentru lucrul acesta luptă toți colegii de clasă, care se întâlnesc după 27 de ani – să nu se lase îngenuncheați de neputință. Iar aceasta nu este la nivelul împlinirii materiale sau al chemării profesionale, ci în domeniul sentimentelor, emoțiilor.

Acum, la noi e la modă să revii la iubirea dintâi. Aș putea enumera 50 de persoane care s-au recăsătorit cu persoana de care s-au îndrăgostit în liceu – așa de ușor de găsești pe Fb și, după 20 de ani de căsătorie, ți se pare simplu să schimbi partenerul cu cineva pentru care ai avut o pasiune cândva. Căci ceea ce ai acum nu mai este interesant, iar pentru cineva necunoscut parcă ți-ai pierdut interesul. Dar la noi nu pare nimic deosebit – nu avem cultul familiei *țesute* din timpul liceului, așa cum îl aveau americanii. Ei își găseau prietenul pe la 15-17 ani și cu el rămâneau toată viața, că le era sau nu bine, nu conta. Acesta era modelul, așa făceau cei mai mulți. (La noi, de regulă, rămâneai cu iubirea din facultate! 🙂 )

Eroii cărții sunt dintre acei americani care nu rămân cu iubirea din liceu, dar tocmai lucrul acesta îi macină. Faptul că se regăsesc după atâta vreme le dă posibilitatea să-și împărtășească simțămintele și să observe care a fost rostul lor în tot acest timp care înseamnă mai mult de jumătate din viață – pentru unii.

Concluzii?

  • fiecare vrea să creadă că este unic
  • durerea, văzută de aproape, este de nesuportat
  • o să-ți pară rău toată viața dacă nu inițiezi o conversație (chiar dacă atunci pe moment ai putea părea penibil)
  • e sexy să spui adevărul – e ca și când ai deschide gura larg pentru un sărut
  • a avea secrete față de cineva cu care ești într-o relație strânsă este complet neproductiv (mda, dar cât de prietenească este relația dintre părinte și copil, în așa fel încât să poți să te deschizi față de el, tu, omul mare…)
  • unii oameni nu se schimbă niciodată (probabil niciunul dintre noi nu ne schimbăm 🙂 , de ce să generalizăm în loc să arătăm cu degetul întâi spre noi? 🙂 )
  • uneori, copiii îți pot lua tot oxigenul. Oricum, creează haos pe care trebuie să știi să-l administrezi, dacă vrei să nu ajungi să-i acuzi pentru deranjul din viața ta

Este poate nedrept să ne începem viața cu starea de bebeluș și mai ales să ne-o continuăm 60 de ani, după ce 20 am fost sub imperiul furtunilor de hormoni. Poate că ar trebui să ne croim drumul cu înțelepciunea pe care o avem pe la 50 de ani, în împăcarea pe care o căpătăm la 55 și cu frenezia pe care ne-o dă cunoașterea de sine pe care o căpătăm la 40 de ani. Este nedrept să existe adolescența înainte de deciziile mari pentru că tot ceea ce este ea își pune amprenta pe noi și cărăm bagajele ei de-a lungul zecilor de ani pe care îi mai avem… pentru a vedea apoi că toate impresiile noastre, toate dorurile noastre erau baloane de săpun și ar fi trebuit să lăsăm totul deoparte și să fim fericiți cu ceea ce aveam, nu cu ceea ce am pierdut….

*Nuntă în decembrie* este o carte pentru nostalgici. Cel mai bine ar fi ca nostalgicii să aibă doar 25 de ani, nu 44, ca protagoniștii și să învețe din experiența altora, nu să vrea să se dea ei înșiși cu fruntea de pragul de sus… 🙂

 

4

Băiatul meu…

Mă uit la cele mai vizualizate articole și văd că toată lumea e pasionată de faptul că băiatul meu nu vrea să învețe… 🙂 poate pentru că, de fapt, copiii oricui nu mai vor să învețe… Între timp, copilul meu a intrat la liceul la care și-a dorit, nu pot spune că este fruntaș, ca ai altora, dar se descurcă și se străduiește. În plus, are prieteni. E fericit pentru că are un grup de mușchetari, dintre care doar el este din oraș – ceilalți trei locuiesc la internatul liceului…

Așa că ce s-a gandit copilul meu? 🙂 Dacă tati tot e depaaaaaaaaaaaaaaarte și mami tot pleacă depaaarte, chiar dacă mai aproape 🙂 , ce-ar fi să chem eu mușchetarii la mine? Și în loc să meargă el la mătușa lui, cum fac cei mici – dar el nu mai e mic, nu? – îi primește el pe prieteni…

Am gătit împreună aseară, am făcut curat, am aranjat totul pentru vizita a trei vlăjgani, cu al meu patru…

Oare ce va fi aici în următoarele 3 zile?

🙂 Dar nu e o realizare că mi-a cerut voie și nu a făcut-o pe ascuns? 🙂

Prefer să îi acord încredere, pentru ca să se responsabilizeze – ei, nu vă impacientați, am o tonă de prieteni care vor patrula pe la geam. Dacă se va auzi ceva sau dacă se va vedea ceva aiurea, echipa de intervenție apare urgent. E ca la varsta primului plecat de acasă singur la școală – nu așa ne învață specialiștii? – să le dăm impresia că sunt singuri, dar noi să-i urmărim în primele zile, pentru a vedea dacă se descurcă!!!

Haideți că e normal ca toată lumea să se distreze în universul familiei, nu? 🙂