1

Testul *Oglinda*

Particip la un curs de dezvoltare personală. Ni se pune întrebarea: *Vă uitați în oglindă. Ce vedeți?* Evident că noi începem, cu logica și raționamentul, o grămadă de întrebări suplimentare: Din ce punct de vedere? La noi sau la ceea ce e în spatele nostru? Și dacă nu vreau să răspund că nu am ce? Crezi că am eu timp să mă uit în oglindă?

O luăm de la capăt: Te uiți în oglindă. La tine. Ce vezi?

Îmi amintesc de mine, cea din copilărie și adolescență. Nu m-am uitat în oglindă până la 17 ani, cred. Nu mă suspectați de minciună, gândindu-vă că trebuia să mă privesc pentru a-mi aranja părul. Eram tunsă scurt, băiețește, părul meu nu se încurca niciodată, nici nu foloseam altceva decât degetele de la mână pentru a îndrepta vreun fir rebel care se suprapusese peste altul. Se poate și așa.

*Ți-a spus cineva că ești frumoasă?* am fost întrebată. *Îmi ziceau câțiva, dar nu din cauză că mă simțeam urâtă nu mă uitam în oglindă. Era un fel de protest. Toate fetele petreceau timpul acolo. Eu nu voiam să pun accentul pe așa ceva. Nu-mi pierdeam timpul cu asta. În plus, nu aveam coșuri, nu aveam nimic după care să mă uit dacă s-a vindecat sau dacă arată mai bine sau mai rău. Îmi era indiferent cum dă la public fața mea. Mie mi se spunea că prin altceva câștig – prin veselie. Și când eram veselă, adăugau toți, fața mi se lumina și strălucea. Ce rost avea să mă uit în oglindă când eram singură, că doar nu râdeam ca proasta propriei fețe, ca să văd dacă într-adevăr strălucesc? Îmi era destul că auzeam cuvinte frumoase apoi, nu mai pierdeam timpul cu oglinda.*

Bine, bine, dar acum, la distanță de două ori plus 10 cum privești lucrurile?

Păi, să spun drept, mă duc din când în când și mă uit în oglindă și-mi zâmbesc. De fericire. Toți îmi spun că arăt mai bătrână de când mi-am aranjat părul așa cum mi-am dorit eu (replica mea foarte sinceră e următoarea: *Adică ce vrei să spui, că în loc să arăt de 25, arăt de 35? Ei bine, tot ies în câștigă pentru că oricum am cu 10 mai mult!* 🙂 )… Am prietene care mă bat la cap să mă întorc la părul meu drept, pentru că ele stau cu placa în mână ore în șir și nu reușesc să aibă ceea ce eu am din naștere. Mai ales că se poartă. Da, se poartă părul drept. Ei și? Dacă eu mi-am dorit dintotdeauna să am părul creț? Și dacă am găsit pe cineva care se pricepe să mi-l pună pe moațe? Ei bine, mă uit în oglindă și îmi spun: *Ce frumușică sunt!*

Unele spun că, uitându-se în oglindă își văd ridurile sau neîmplinirile, pentru că durerea își lasă semne pe chip, altele spun că în oglindă văd cearcănele și chipurile părinților care le ceartă pentru ceea ce nu au făcut cum trebuie în viață. Unele spun…

Voi ce spuneți dacă vă uitați în oglindă?

Mă bucur pentru mine că sunt așa de liniștită uitându-mă în oglindă, așa de mulțumită, așa de încântată. Nu-mi pasă cum mă văd ceilalți. Am avut un vis și mi l-am împlinit, iar mie îmi place de mine așa cum sunt acum, pot ceilalți să-mi zică orice, eu mă iubesc și asta e cea mai importantă emoție de care are nevoie omul în viață.

Mai ales – femeia. (că, da, femeia nu e om 🙂 🙂 🙂 . Mă refeream că e zână!!! 🙂 🙂 🙂 )

Cred că am vorbit destul despre schimbările din mine. Cum e cu voi? Sunteți prieteni cu imaginea din oglindă? Sau vă apucă plânsul atunci când sunteți față în față cu ea?

0

Nu-și aduc aminte, dar au știut tot timpul…

Stăteam de vorbă cu fiul meu despre ce se întâmpla când era mic.

(Sunt mulți copii care nu mai țin minte din copilăria lor, așa că străduiți-vă voi – de exemplu,  faceți un jurnal – dacă mai vreți să regăsiți trecutul!  Nu aveți încredere în ei că vă vor fi recunoscători pentru ce și cum a fost! Își vor aminti lucruri în mare, dar cum vreți voi, ca părinți care așteptați mulțumiri pentru ceea ce ați făcut pentru ei, nu se va întâmpla!)

I-am amintit că avea 3 ani pe când luam 5 cutii de puzzle cu multe chipuri de animale și le realizam la rând, unul după altul:

  • Eu îți spuneam întotdeauna: începi de la contur. După ce termini conturul, țeși tabloul de jos în sus… (îi povesteam eu)
  • Îmi aduc aminte că erai obsedată de contur. Dar eu începeam cu fețele personajelor. (unul dintre puținele amănunte pe care le mai ține minte)
  • Da, acum te înțeleg. Erai perspicace și vânai culorile. Dar eu încercam să te învăț să fii logic și rațional, îi explic eu, cu emfază.
  • Waw, cine încerca să facă asta cu mine. Adevărul e că tu erai și ai rămas specialistă în logică și rațional!!!  mă ironizează el și realizez că nu-l poți înșela nici măcar pe un țânc. (încă de atunci se vedea că nu am nimic în comun cu cele două pe care voiam să le sădesc în el pentru că ai mai mult de câștigat dacă ești astfel, însă eu eram cea care pierdea mereu, fiind invers!)

Am ajuns la o concluzia în urma acestei discuții: Ceea ce ești se vede, se simte de la distanță și nu ai niciun credit atunci când te apuci să ceri altceva decât poți oferi tu!

P.S. Îl întreb: Și cum sunt eu, dacă logică și rațională nu…?

Haotică, răspunde el. Dar o haotică simpatică, te prefer așa. Nu ești o mamă obișnuită. De aceea ne și înțelegem.

🙂