0

Prizonieră în pânza de păianjen

Deși am crescut într-o familie disfuncțională, nu am simțit nevoia să fiu feministă. Mai degrabă mi-am dorit să-și vadă fiecare de locul pe care îl are în planul lui Dumnezeu, după felul cum am fost creați, decât să îmi doresc să le fac eu pe toate pentru a demonstra că sunt puternică. Eu consider că sunt întreagă și dacă apelez la cineva să mă ajute în momentul în care nu reușesc să duc ceva la capăt. Eu mă consider întreagă și dacă las lucrurile în seama altcuiva; nu am nimic de demonstrat cum că le pot face pe toate pentru că sunt Atlas și țin Pământul pe umerii mei.

Pot înțelege feminismul în anumite puncte, în altele nu sunt de acord cu el, dar aceasta nu înseamnă că vreau să-l desființez. (Și spune lucrul acesta o persoană căreia nu-i place să gătească și doar dă la mână soțului ingredientele de pus în mâncare, o persoană care a împărțit creșterea copilului în aceeași măsură cu soțul – de la schimbatul scutecului până la purtatul după noi la locul de muncă; ba chiar pentru că părea că suptul era o chestie prea intimă de care ca bărbat nu avea parte, soțul meu a decis să aibă momentele lui de intimitate cu copilul când îi făcea baie, așa că eu nu am făcut lucrul acesta decât de cel mult 10 ori. Dar acesta nu mi se pare feminism, mi se pare că ne completăm, că fiecare are talentul lui, că fiecare are stilul lui pe care îl aduce în relație și nu e nimic mai frumos decât să ai alături pe cineva care te acceptă așa cum ești, dându-ți o mână de ajutor atunci când mâna ta 🙂 e nițel ciungă 🙂 .)

Prizoniera în pânza de păianjen este genul de film-manifest, prin care trebuie să ne intre bine în cap că cine e determinat își lipeste rana cu superglue (e cam clișeu chestia asta pentru că am mai văzut-o în destule filme) sau cu un aparat de capsat (desigur, și pe asta ați mai întâlnit-o). Și da, cea care luptă este chiar prizoniera, dar ea știe să scape de fiecare dată – oare de ce autoritățile suedeze au acceptat să fie considerate atât de neputincioase încât poliția să fie înșelată de o motociclistă care trece pe apa înghețată, în vreme ce mașinile 🙂 se uită la ea cum se îndepărtează vitează?

Nu, nu râd de film și nici de modul în care au fost realizate scenariul și regia (o, da, în niciun film nu a fost redat mai bine ca în acesta starea de rău prin care trecea personajul, modul în care se clatină – și tu ai senzația de rău, fără a purta ochelarii pentru 3 D). Însă ceea ce propune ca soluție, uneori, depășește sănătosul pe care ar trebui să-l căutăm cu toții: eroina primește o injecție care o face neputincioasă, dar după plecarea celui rău găsește niște amfetamină, o pisează și o inhalează, după care conduce, rezolvă situația și mai ales are grijă de un copil. Cu alte cuvinte, trăiască amfetamina, țineți-o la îndemână, vă puteți baza pe ea în orice criză.

Da, filmul este pentru cei peste 16 ani; dar chiar și ei sunt destul de dornici de a încerca senzații tari și nerealiste – să vezi cum de acum se ridică toate podurile mobile pentru că li s-a dat ideea că ar putea face lucrul acesta! Și că nu e niciun paznic pe acolo, iar poliția nu intervine, cine știe pe unde își face veacul…

Trecând peste lucrurile imorale sau puerile din film, rămân cu durerea reală: aceea a vieților copiilor abuzați. A copiilor violați. Unul are curaj să fugă, preferă moartea decât să mai stea acolo, altul nu își permite să plece. Și apoi cel ce rămâne are reproșuri la adresa primului – de ce nu ai venit să mă salvezi. Poate pentru că ai refuzat de prima dată… Poate pentru că mi-a fost greu să mai trec pe aici, pentru că rănile mele există… Poate pentru că n-am știut că tu vrei să fii salvată, iar eu atunci m-am simțit respinsă și mi-am zis că îți place viața aceea…

Dacă privești filmul prin ochii unui copil traumatizat, ținând cont și de locurile unde se desfășoară acțiunea și de implicațiile unui război mondial, realizezi în ce lume mizerabilă trăim și te bucuri de faptul că, și dacă nu cunoști fericirea, măcar ai pace. Sau fericirea ta, așa cum este ea, are mai multă esență decât a celor care au de toate, dar sunt prizonieri.

#prizonierainpanzadepaianjen #girlinthespidersweb

 

Reclame
2

O poveste siciliană – Sicilian ghost story

Trailerul mai mult ascunde ceea ce va veni. Mă așteptam la un thriller care se termină prin eliberare. Nu știam nimic despre istoricul filmului și că de fapt este un film-manifest, un mod prin care cele trei țări care l-au realizat au vrut să lupte prin artă contra Mafiei. Abia la final era dată o explicație – filmul este dedicat lui Giuseppe… (adică personajul principal a existat? Am alergat la net și am căutat să înțeleg despre ce este vorba.)

Filmul are bază reală, doar că este realizat sub forma unei povești de dragoste, pentru ca adevărul să fie și mai dureros, și mai trist. Să fie înfiorător. Pentru niște copii de 13 ani, peste care trec apoi 2 ani, să înfrunte lumea absurdă a adulților – fata pe mama ei elvețiancă fără sentimente și băiatul pe cei care au lucrat alături de tatăl său în Mafie – este un blestem. Care poate fi îndepărtat doar prin vis, prin refugiul în imaginație și în scrisori; prin căutare și capitulare – fata capitulează în două forme (prima dată prin îmbrățișarea apei, apoi doar prin îmbrățișarea apei cu privirea).

Băiatul nu poate face nimic altceva decât să îndure. Filmul nu vorbește despre căutările statului, despre implicarea poliției, despre gesturile părinților – mai ales despre atitudinea tatălui, în situația dată (fost participant la activitățile Mafiei și prins, a semnat un acord prin care trăda ce știa – lucru care i-a împins pe ceilalți la gestul batjocoritor de a-i răpi fiul și a-l ține în pădure ca pe un cățel, timp de mai mult de doi ani, după care l-au ucis și l-au dizolvat în acid).

Realitatea, atât cât poate fi lăsată să se vadă, o redă articolul acesta.

Mă întrebam dacă arta este o formă prin care să lupți cu răul. Până la urmă, fiecare departament al statului ar trebui să-și facă datoria pe care o are și atunci s-ar presupune că răul nu ar triumfa. Dar ori undeva este o fisură, ori – chiar și fără fisură – răul se propagă. Poate tocmai pentru că aceasta este natura lui, de rău! Poate pentru că, și dacă europenii propun erosul ca rezolvare, și dacă americanii propun super-eroii ca eliberatori, nu de aici vine salvarea. Nu dinspre oameni, căci răul e mai presus de ei; e doar pactul unora dintre ei cu distrugerea, iar restul trebuie să îndure consecințele.

După ce vezi un astfel de film, singurul lucru pe care ți-l dorești este să fii cinstit, pentru ca să nu provoci celor din jur rău, prin minciunile tale. Dar uneori ești prins în capcană și atunci îți justifici răul cu faptul că ești la mijloc sau te strâng nevoile cu ușa… Nimic nu merită să te determine să perpetuezi răul. Mai bine rupi totul din start decât să îndure cei din jur repercursiunile faptelor tale – fie ele rele sau venite din remușcare.

P. S. Nu-mi place faptul că am folosit de atât de multe ori cuvântul *rău*, dar am preferat să îl aduc în discuție, o dată pentru totdeauna. Nu mai revin asupra lui și de foarte puține ori apare în textele mele. Tocmai pentru că nu mă las biruită de el.