0

Cu primăvara încep toate. Inclusiv cititul.

Prietena mea – mă rog, una dintre ele, dar una dintre cele mai bune! 🙂 – e profesoară de română-engleză, la Ploiești. Nu știu ce i-a venit, dar m-a invitat să le vorbesc elevilor despre importanța lecturii suplimentare – aici, de fapt, 🙂 , intră inclusiv ceea ce se învață în clasă, pentru că, după cât de mult nu vor copiii să învețe, atitudinea pozitivă față de teme este…suplimentară! 🙂

La clasa a V-a, elevii sunt încă drăguți, ca mieii de curând născuți. (I-am întrebat de ce ar fi necesar cititul, răspund ei conștiincios despre îmbogățirea vocabularului, note bune, cunoașterea mai multor vieți… Mă bag și eu, ca musca în lapte, *și pentru a-i impresiona pe băieți, fetelor, sau pe fete, băieților!*  🙂 Și dacă nu încep săracii să-l arunce pe NUUU în mine… Da, cred că argumentul acesta ar ține pe la clase mai mari!)

A fost o plăcere să petrec 90 de minute în compania lor, iar la plecare le-am lăsat trei teme. (S-a constatat că în momentul în care copiii citesc, se bâlbâie și nu fac față să ducă frazele la capăt fără greșeli, chiar dacă ei parcurg acasă cărți care li se par interesante. Copii cu nota 10 în scris – nu ziceți că de la copiat 🙂 , că greșiți! – nu reușesc să spună cuvintele clar, chiar dacă nu sunt neologisme, ci dintre cele mai folosite! Din acest motiv eram eu acolo – nu numai să se pună pe citit, dar și să citească fluent când vine o inspecție și sunt puși să spună cu voce tare ce e în carte!!!)

Zilnic:

  1. Citești 5 minute cu creionul în gură, rostind riguros fiecare literă, în așa fel încât să se înțeleagă ce spui
  2. Citești 15 minute cu voce tare ori dintr-un text din carte (din ceea ce va veni), ori dintr-un text din lecturile recomandate de școală (nu trebuie să fie de fiecare dată același pentru că se învață ochiul cu el și copilul ajunge să îl spună mai degrabă din minte decât citind)
  3. Scrii 5 minute (mda, asta cu scrisul e o altă problemă -literele copiilor arată fiecare ca un ciorchine de strugure, cu 3 cuvinte umplu un rând. Lăbărțatele litere sunt ca cercul de foc de la circ – ai cum să te strecori prin ele, cât ești tu de om mare!) dintr-un text de limbă germană. (Aveau germana ca a doua limbă și, necunoscând cuvintele,  erau obligați să fie atenți la fiecare literă în parte, să le stea mintea la ceea ce fac, nu la ceea ce vor face după ce termină temele.)

Ce m-a impresionat a fost faptul că, întrebați fiind ce vor să devină ei și ce meserie vor părinții să aibă ei, toți au spus: părinții mă lasă pe mine să aleg ce vreau să fiu. De asemenea, am apreciat faptul că au colaborat, prietenoși, la tot ceea ce am propus – jocuri prin care să-și dea seama că au nevoie de citit pentru ceea ce va veni – pentru că cei mai mulți care lucrează cu elevii spun că aceștia nu reacționează pozitiv, la nicio propunere!

Un lucru e sigur! Mă mai duc! 🙂

4

Cum ne alegem o meserie?

Am fost invitată să le vorbesc despre meseria mea copiilor din clasele V-VIII, de la o școală din București. Erau, pe lângă mine, alte 6 persoane care aveau meserii pentru care era nevoie de facultate – se urmărea motivarea elevilor pentru a merge mai departe cu studiatul. Într-o ocazie viitoare, aveau să fie prezentate și meseriile *manuale*.

Dar cel mai mult și mai mult, ni s-a cerut să punem accentul pe ceea ce facem, să descriem cum este o zi de muncă, pentru ca cei mici să realizeze dacă ei chiar vor lucrul acesta – pentru că s-a descoperit că mulți spun *mă fac … * și nici nu bănuiesc ce implică acea meserie.

Evident că am început cu diferența dintre ce vor părinții să fie copii și ce vor copiii să fie… 🙂 E reminiscență din propria-mi educație: mama mă dorea învățătoare, dar când nu învățam mă degrada între secretară sau poștăriță. Tata nu spunea ce opțiune are pentru mine, dar de fiecare dată când i se părea că mai mult cânt sau citesc decât să învăț, mă asigura: *Ăștia la măturat străzi au nevoie de personal. Și vei primi și spor de rușine.* Iar când mă mai auzeau și pe mine ce vreau să fiu în viață – scriitoare! 🙂 – îi apuca furia pe amândoi, convinși că nu se poate să trăiești din scris – da, acum recunosc, dacă n-ar fi fost o minune, n-aș fi avut cum să-mi câștig banii din scris, dar viața nu este numai linie orizontală, ci și ascendentă – aducând miracolul surpriză. (Nu vreau să vorbesc acum despre faptul că viața este și linie descendentă, ok? 🙂 Acesta e un alt subiect!)

Mulți părinți aveau speranțele lor cu privire la copii, care nu coincideau cu ale copiilor! Aici ar fi nevoie de un seminar serios cu părinții! 🙂 Dar și întrebați care sunt motivele pentru care ar alege acea meserie spre care optează ei și care nu intră în raza de vedere a părinților, cei mici au dat și motive superficiale – câștig bani mulți, sunt tot timpul în atenția oamenilor, nici nu știu ce înseamnă, dar sună bine titlul…

Lucrul cel mai important pentru mine a fost să-i conștientizez că trebuie să-și cunoască talentele, abilitățile, capacitatea de muncă. În funcție de acestea, să decidă ce vor deveni. M-am asigurat că înțeleg la ce mă refer, folosind o experiență a fiului meu: nu e destul să-ți dorești un lucru, trebuie să fii făcut pentru el.

Într-o vreme, pe Aborsan îl apucase dorința de a avea herghelie. Se visa îngrijind cai, plecând la concursuri, făcând echitație… Mama lui a rezolvat repede dilema: Hai într-o tabără de călărie. Nu, nu era destul să-l duc 2 ore, din 2 în 2 săptămâni, mi s-a părut normal să știe ce înseamnă zi de zi să ai un cal. După 5 zile în care a avut calul lui, l-a țesălat, hrănit, adăpat, călărit, copilul a spus: *Îmi plac foarte mult caii, dar nu mă voi ocupa toată viața de ei.* Ca să fie și mai amuzant, din acel moment, nici măcar jucăriile cai nu le-a mai păstrat – cu prima ocazie, le-a oferit celor mai mici decât el.

Dacă cei mici au un vis cu privire la meseria lor, trebuie să aibă caracteristicile necesare pentru așa ceva și să se confrunte cu ceea ce înseamnă meseria respectivă.

În cadrul celor 20 de minute – cu a V-a și a VI-a și în următoarele 20 de minute – cu a VII-a și a VIII-a, am avut ceva timp pentru exerciții de dicție, pentru definirea unor termeni de specialitate  și descrierea muncii în sine (Da, aveau dreptate, afirmând: *Mie asta mi-ar lua 20 de ore… * Și mie la început acele lucruri îmi luau 12 ore, nu 20 cât se temeau ei, dar acum același lucru îl rezolv în 10 minute 🙂 Experiența asta… ).

Au fost unii care au spus… De fapt, eu nu asta îmi doresc. Dar și dintre cei care, după ce am discutat, au fost convinși că acesta este drumul lor.

Următoarea întâlnire? În cadrul Săptămânii Altfel, la locul de muncă, (deocamdată, al meu, poate în viitor al lor 🙂 ) pentru a-și da seama chiar și cei care cred cu tărie că asta vor – dacă rămân la această părere…