0

The Last Word – 2017

Când am ales filmul acesta pentru a-l privi, a contat un singur cuvânt din descrierea lui – era pe acolo o scriitoare. Orice are legătură cu cineva care scrie este imediat deschis, păstrat, respectat – în ceea ce mă privește. Filmul o aduce în atenție pe milionara Harriet Lauler, o femeie de afaceri de succes – deși a avut succes, datorită modului în care a dorit să controleze strict viața celorlalți, a fost îndepărtată de cei mai mulți. Această persoană care își trimite grădinarul la plimbare pentru că nu-i place cum tunde tufișurile și rămâne ea să facă această treabă, iar pe bucătăreasă o dă la o parte pentru că nu-i convine cum îi pregătește masam devine curioasă ce s-ar scrie despre ea dacă ar muri. Cum nu e mulțumită de ceea ce spun cei din jur despre ea, face o statistică despre cum se realizează un necrolog. Sunteți curioși? Personal, am contabilizat cele patru lucruri care trebuie să fie atinse pentru ca să se vorbească despre tine la superlativ (că se vorbește astfel și fără 🙂 , e adevărat, dar dacă vrem să fim sinceri ar fi bine să și trăim astfel)

a. decedații trebuie să fi fost iubiți de cei dragi ai lor

b. să fi fost admirați de colegii lor

c. să fi atins ca pentru modelare viața cuiva din jur (dacă se poate să facă parte dintr-o clasă inferioară sau să fie din categorie defavorizată)

d. factorul neprevăzut

Pentru cei care nu suportați ideea unui necrolog sau sunteți superstițioși, poate fi dificil să vă gândiți la astfel de lucruri, dar eu sunt dintre cei care se duceau noaptea în cimitir și stăteau acolo, colindând pe la morminte, fără nicio teamă, așa că n-am teamă nici de moarte, nici de veșnicia ei (mai ales că veșnicia morții nici nu există, dar asta e altă mâncare de pește).

Ar trebui să realizăm o listă cu rudele (mda, unii s-ar putea să aveți rude pe care nu le-ați văzut niciodată sau cărora nu le-ați mai vorbit de 20 de ani – motivele vă interesează personal, nu dați socoteală nimănui!) și una cu cei ce ne-au fost colegi (de la grădi – da, încă am relații cu cei care mi-au fost colegi de grădi, deși îmi pare rău pentru fiul meu că el nu a mai păstrat nicio relație; ei, alte vremuri și alt atașament în epoca de aur, față de epoca de acum!). Ar fi necesar să ne reamintim dacă am făcut vreun gest frumos față de cei în nevoie sau dacă ne-am pus amprenta în viața cuiva care era la un pas de disperare ori deja era disperat și era la un pas de moarte… (cu cât sunt mai mulți, cu atât mai bine – nu că ne-ar aplauda cineva, dar ne-am simți noi mai plini de fericire că viața noastră a contat). În ceea ce privește factorul neprevăzut – dacă nu vă dați seama despre ce este vorba, intuitiv, vedeți filmul, ca să aveți o idee, să primiți o sugestie.

Sunt oameni care n-au auzit de acest film, deși joacă în el Shirley MacLaine și Amanda Seyfried. Sunt oameni care au spus că li se pare pierdere de timp să se uite la asemenea întâmplări. Dar sunt și dintre cei ca mine care au râs cu lacrimi, care au primit încurajare pentru momentele dificile și care au descoperit că sunt pe drumul bun, indiferent cât de mult au greșit.

P.S. Recomand acest film mai ales celor care suferă din cauza celor care sunt obsedați de control. S-ar putea să înțelegeți și punctul lor de vedere și, împreună, să luptați la șlefuire, ei să mai lase, voi să vă mai străduiți… 🙂 🙂 🙂

 

 

 

Reclame
0

Avioane de hârtie – Dawn O*Porter

*Ar trebui s-o încurajez, dar nu pot să mint. Oricât de răutăcios ar suna, cred că e în regulă să fii sinceră în legătură cu rolul oamenilor în viața ta. Te salvează pe tine sau pe ei de la dezamăgire, dacă nu poți să continui cu minciuna. Când mi-am dat seama că nu aveam să fiu niciodată la fel de importantă pentru Carla și Gem, cum sunt ele una pentru cealalată, a fost una dintre cele mai mari revelații din viața mea. Nu vreau s-o duc de nas pe Margaret. Știu că prietenia noastră nu va trece dincolo de Tudor Falls. Suntem oameni diferiți.*

Adolescenții din zilele noastre – marea lor masă! – nu se gândesc la viață, ci la distracție, spunea cineva. Poate pentru că ceea ce li se dă să consume este distracție. Atâta vreme cât sunt îndoctrinați cu ceea ce nu există și mintea lor ne e făcută să viseze la vârcolaci și fantome, nu se vor putea ocupa serios de relații și responsabilități.

Deși pentru unele gusturi *Avioane de hârtie* este o cartea cam fără perdea, ar fi preferabil să fie citită de un adolescent decât … (aici intră toate titlurile cărora li se face reclamă că ar fi cărți pentru copii, dar care nu sunt realiste!)

De ce merită citită?

  • pentru că atinge subiecte sensibile (divorțul și moartea) arătând nu numai care este reacția fiecăruia dintre cei implicați, ci și emoțiile nespuse
  • poți observa cu luciditate consecințele distracției *la disperare* sau iubirii nestăpânite
  • ai impresia că ești la un meci de ping-pong, lucrurile se schimbă rapid – cartea e realizată ca o mărturie a mai multe persoane, trecându-se de la una la alta ca într-un documentar de bună calitate
  • urmărești cu interes punctele de vedere ale fiecăreia dintre fetele implicate, observând cât de diferit pot percepe ceilalți faptele celor din jur și cum le pot judeca, înșelându-se sau având dreptate
  • înțelegi importanța comunicării, atât în prietenie cât și în familie
  • îți vine să te apuci să scrii bilețele și să faci avioane de hârtie din ele, să le trimiți celor dragi – lucru foarte bun, de fapt, pentru că acesta este unul dintre trucurile recomandate de specialiști și pentru părinți și pentru partenerii din cuplu – să lase bilețele pentru copii sau iubiți, ca semn de apreciere

Și, de parcă toate acestea nu erau de ajuns, apare și lucrul care mi-a plăcut mie cel mai mult – cele trei planuri ale iubirii – obsesie. Mama lui Flo, Tușa Jo și Renee sunt trei ipostaze foarte interesante, pe care poți face studiu de caz. În vreme ce prima nu reușește să învețe să uite, cea de-a doua învinge spaima de singurătate la mijlocul vieții, iar Renee se dezmeticește înainte de 16 ani. Pentru o societate în care toți suspină după *prima iubire*, această carte este un semnal de alarmă: maturizați-vă și căutați respectul, nu numai senzația.

 

0

Metoda daneză de creștere a copilului

Cum cresc cei mai fericiți oameni din lume copii siguri pe sine și inteligenți? (uneori, Norvegia sau Finlanda o mai întrec în clasamentul alcătuit în fiecare an, dar în ultimii 30 de ani Danemarca a fost de cele mai multe ori învingătoarea. Întocmind această listă privind din puncte diferite de vedere, există alte țări pe locul 1 și singura țară dintre scandinave care apare în top 20 este Norvegia. Între primele 10, nu există nici măcar o țară occidentală bogată. Dar noi acum nu vorbim despre fericire, în mod deosebit, ci despre a fi părinte care crește copii fericiți.)

Când am primit cartea de la editura Litera, în vederea participării la Focus Grup (desfășurat la Biblioteca de Tineret Ion Creangă), am fost foarte entuziasmată pentru un aspect care rămâne cel mai tare punct al ei: la sfârșitul fiecărui capitol are 10-20 de idei principale, dar nu numai enunțate, ci și puțin dezvoltate. Este clar că suntem generația care vrea să i se spună *cu liniuță de la capăt* ce e mai important. Căutăm articole din acelea cu *7 principii pentru…* și ni se par cu atât mai bune cu cât au mai multe liniuțe de la capăt, nu de alta, dar chiar vrem să știm în detaliu despre acele situații. Ei bine, dacă faci parte din această generație, cartea e pe inima ta.

Pe de altă parte, am disecat această metodă alături de mame, în cadrul Focusului, și fiecare a spus ceea ce a interesat-o mai mult, ceea ce a impresionat-o mai mult:

Pe Miara, care este o jucăușă de performanță, a interesat-o provocarea scriitoarelor de a privi prin binoclu, dar invers, nu în mod tradițional, explicând că e destul de complicat să faci asta în mod serios și să nu amețești, să nu te sperii chiar puțin. Cam așa este și pentru copii dacă îi pui la treabă, fără să le explici clar ce au de făcut, ce aștepți de la ei – și faptul că stabilești reguli cu ei e cel mai recomandat. (Da, mi-a plăcut mult acest principiu: explicația în sine e magistrală – dacă unul dintre copii face gălăgie, toți trebuie să se ridice în picioare și să înconjoare clasa în liniște de 10 ori. Astfel ei vor realiza că nu numai pe profesor îl deranjează zgomotul, ci și pe ei. Și devin responsabili. Pe de altă parte știu că funcționează acest principiu: soțul meu de-a lungul anilor cât a fost profesor a făcut lucrul acesta cu toate clasele – liceu! – și tot ce stabileau la începutul anului era respectat cu sfințenie pe parcurs. Nu poți spune că nu se poate să te înțelegi cu copiii – poate nu te străduiești, dar de înțeles reușești, dacă ești un bun pedagog. Așa că o carte de pedagogie modernă ar trebui să se lipească de mâna fiecăruia dintre noi, care lucrează cu copiii, nu respingerea din start a relaționării în acest fel cu copiii.)

Alte mame au povestit:

  1. Copilul meu m-a întrebat: ce înseamnă să fii genial? Când ea a încercat să explice, el a revenit din nevoia de a clarifica – deci eu sunt un geniu? 🙂 (Danezii nu laudă rezultatul, ci procesul făcut de copii. Astfel chiar și cineva care nu se pricepe foarte bine la un lucru este încurajat să se apuce de treabă pentru că nu faptul că te pricepi aduce valoare, ci faptul că încerci.)
  2. Copilul meu s-a gândit să facă o listă de Crăciun cu lucruri fantastice, prețuri astronomice, pentru că voia să creadă ce zic filmele – că Moș Crăciun împlinește orice dorință așa că i-am explicat că el nu există și dorințele trebuie să fie după bugetul meu, nu după al unor minuni. (Danezii încurajează mai degrabă joaca în aer liber cu lucruri din natură decât cu jucării – da, Lego e jucărie, dar dezvoltă anumite abilități 🙂 în timpul cât stai în casă – era să zic *iarna*, dar cum ei nu au probleme cu zăpada și iarna stau pe afară… Pe de altă parte, danezii nu intervin în relaționarea copiilor între ei – cum, din nefericire, se procedează la noi, căci mamele îi urmăresc pe copii la locul de joacă și intervin în favoarea copiilor lor (dacă sunt dintre cele cu ego exacerbat) sau în favoarea celorlalți copii (dacă se gândesc să-i învețe pe ai lor smerenia – la acest capitol ar fi multe de discutat – nu că la primul nu ar fi! 🙂 ).
  3. Despre abordarea subiectelor dificile cu cei mici – poveștile daneze sunt dintre cele fără final fericit, nu au nimic de-a face cu *și au trăit fericiți până la sfârșitul vieții*. Ca să știți un amănunt de culise editoriale – foarte multe dintre poveștile lui Andersen au fost schimbate când au fost traduse la noi, pentru că erau prea dure pentru copii – sirena, vestita sirenă, dacă ați citi varianta adevărată ați arunca din mână cartea 🙂 . Încercați, să vedem dacă e așa! 🙂

Una dintre mame a povestit cum fiul său a întrebat-o dacă și ea va muri. *Da.*

* O să-mi fie dor de tine. De aceea când mă fac mare, am să inventez un spray antimoarte și ți-l vând ție gratis 🙂 🙂 🙂 .*

Cartea Metoda daneză de creștere a copilului este mult mai incitantă decât aș putea scrie într-un articol. Cu siguranță că voi mai reveni la ea. Mai ales pentru a spune ceea ce-mi place mie și unde mi s-a părut că nu ar trebui neapărat să ascultăm ideile scriitoarelor – DACĂ avem un anumit tip de copil care are nevoie de cu totul altceva decât de ceea ce recomandă ele. Pentru că fiecare copil e unic, iar sângele latin al românașilor nu se poate compara cu ereditatea nordică. Educația se face în funcție de materialul pe care îl ai în față, așa cum există croială diferită pentru țesături diferite…

Voi reveni. Dar până atunci nu uitați de cartea scrisă de Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl, carte sponsorizată de firma Mustela. (Care a oferit pentru mămicile prezente un cadou constând dintr-un ursuleț frumușel și două produse pentru îngrijirea bebelușilor – căci acestei vârste i se adresează.)

 

6

Delicatețe

Am și eu o rugăminte: nu mai comparați persoanele cu lucrurile. În niciun caz.
Citeam ieri despre o persoană care a intrat într-o depresie severă pentru că și-a pierdut tatăl și apoi bunicul. La finalul experienței ei, rostea ceva de genul: cei care pierdeți obiecte, nu vă mai gândiți la ele, e mai ușor să pierzi obiecte decât persoane.
Aș vrea să spun ceva referitor la acest lucru: generalizarea nu e cel mai bun lucru și, cu tot respectul meu pentru persoane, există cazuri când lucrurile sunt esențiale.
Când pierzi o persoană, e o durere fantastică, dar imaginează-ți ce înseamnă să pierzi o casă în care locuiai cu cei 3 copii mici, pe care acum nu mai ai unde să-i duci.

În urmă cu mulți ani, pe când stăteam în gazdă în București, și nu aveam bani ca să-mi plătesc chiria la timp, la ora 23, gazda mi-a pus cele două bagaje care constituiau averea mea în brațe și mi-a zis: pa! Unde să te duci la ora aceea? Aveam o mătușă care îmi spusese că nu are cum să mă ajute cu cazarea, în rest nu știam pe nimeni în oraș. Mi-am luat lucrurile și m-am dus într-un parc.
Dacă fac o socoteală, prin 93, câinii comunitari erau mai mulți și mai periculoși decât vagabonzii, iar aurolacii împânziseră străzile capitalei cu pungile lor, nu numai parcurile. Așa că a pierde un lucru (camera în care locuiam) nu era mai prejos decât a pierde o persoană: pentru că urma, poate, să-mi pierd viața, ținând cont că, din 10 în 10 metri, târând bagajele după mine, mă loveam de haite de câini și de 2-3 băieți cu *fumuri*! (nu, nu mai circula nicio mașină ca să mă adăpostesc în ea… și oricum n-ar fi circulat toată noaptea!)


Nu știu de ce trebuie să comparăm durerile sau pierderile. Fiecare trece prin întâmplări grele și fiecare are necazul lui care-și pune amprenta.

Ar fi culmea, pentru că eu am avut probleme în relația cu tatăl meu, să spun oricui își pierde tatăl: *hai și ce-l plângi atât…?*
Poate ne mai gândim și noi la sensibilitățile celorlalți atunci când ne lăudăm cu durerile noastre… Ce ziceți?

0

James și Piersica Uriașă – Roald Dahl

În jurul meu, cel mai mult se vorbește despre alte două cărți ale lui: Matilda și Charlie și a lui Fabrică de Ciocolată. Dacă vi se întamplă la fel, eu vă îndrum spre aceasta despre care vorbesc acum pentru că este un manual simplu de depășire a temerilor – potrivit și pentru cei mari, nu numai pentru cei mici. Ceea ce mi se pare interesant la canalele de tv pentru copii și tineret este că li se aruncă (așa cum cade mătreața din părul celebrului fotbalist, în cadrul reclamei!) veselie cu lopata și tot ceea ce se scoate în evidență e partea amuzantă a vieții. De aceea, există mulți care sunt disperați – ei nu trăiesc așa ceva, în clasa lor nu e așa, ei nu pot să-și facă un astfel de cerc… Ia te uită, la 8 ani deja se simt respinși pentru că nu rad ceilalți în hohote la ideile lor, așa cum se tăvălesc în seriale… Că e cineva rănit sau moare… Auuuu, cum de-ai putut să spui despre așa ceva, e o nebunie, nu ai dreptul să explici sau să abordezi un astfel de subiect… Dar dacă-l trăiesc sau dacă au prieteni care-l trăiesc? Ce contează? Haideți să radem în neștire, precum cei care n-au griji, pentru că scenariștii nu le abordează, nu pentru că ei, ca oameni n-ar avea…

Îmi place cartea aceasta pentru că începe cu o realitate grea, pe care scriitorul apoi o și parodiază – poate fi un fel de-a sugera cum trebuie privite lucrurile, poate fi un mode în care te ajută să mergi mai departe… Ce interesant mută el reflectorul de la moartea părinților lui James *o experiență neplăcută pentru doi părinți atat de minunați, dar, dacă ne gandim la consecințe, a fost mult mai neplăcută pentru James decat pentru ei. Nenorocirea lor s-a savarșit într-o clipită. Au murit și au dispărut în exact 35 de secunde. În ce-l privește pe bietul James, el era viu și nevătămat, apoi, brusc, s-a trezit singur și înspăimantat, într-o lume mare și dușmănoasă.*

Modul cum înfruntă James această lume mare și dușmănoasă este descris într-o cărțulie micuță și veselă. Pe parcursul ei multe alte emoții au rezolvare în cele mai creative moduri – și copiii ar trebui să-și lase mintea să inventeze, nu să se plangă de ceea ce nu au sau pentru ceea ce au pierdut.

Cel mai îndrăgit fragment, pentru mine, este cel în care personajele vorbesc despre faptul că ar putea să piardă Piersica, nimic altceva decat *nava* pe care călătoreau și în care erau în siguranță:

Domnișoara păianjen se ridică pe punte cu o privire încantată, dar cu o figură destul de nedumerită:

  • N-o să vă vină să credeți, zise ea, dar de fapt nu se vede nicio stricăciune acolo jos. Piersica e aproape neatinsă. Doar cateva bucățele au fost smulse din ea, ici-colo, nimic altceva.
  • Cred că te înșeli, i se adresă James.
  • Sigur că se înșală, interveni și miriapodul.
  • Vă asigur că nu, răspunse dra păianjen.
  • Dar au fost sute de rechini în jurul nostru!
  • Au învolburat apa umpland-o de spumă!
  • Le-am văzut gurile uriașe deschizandu-se cand se repezeau!
  • Nu-mi pasă ce ați văzut, răspunse domnisoara păianjen. Dar am văzut clar că n-au provocat mari stricăciuni piersicii.
  • Atunci de ce începuserăm să ne scufundăm? întrebă miriapodul.
  • Poate că nu ne scufundam, sugeră bătrana lăcustă verde. Poate că am fost cu toții atat de înspăimantați încat pur și simplu ne-am imaginat doar.

Poate că este clipa ca unii dintre copii să învețe că spaimele lor sunt doar în imaginația lor. O pot face citind James și Piersica Uriașă.

0

Every thing will be fine

Filmul este din 2015. Întâmplător am ajuns la el, dar nu l-am iertat, după ce am înțeles despre ce e vorba. Unii îl punctează cu foarte puțin. Mie mi-a plăcut subiectul și am trecut ușor peste imaginile-clișeu. Rar se abordează în cinematografie ideea de vinovăție pentru o faptă rea, fără premeditare, absolut nedorită. Dar viața e plină de așa ceva. Și atunci te izolezi, pentru că nimeni nu are curajul să vorbească despre ceea ce tu trăiești…

Sunt încântată când găsesc lucruri mai pline de înțelepciune, prin filme, pentru că prea ne-am încadrat viața la zona *divertisment*, iar ea se încăpățânează să ne trezească la realitate – există penibil, durere, moarte. Și mai ales există *s-a întâmplat* – în sensul că n-am intenționat… dar a ieșit așa… și nu frumos…

Oricum, ca să rămână un zâmbet la finalul oricărei drame, e nevoie să investești sufletește. Să ai acest curaj.

25

N-am să mai fiu aici, când te întorci!

Zilele acesta ar fi trebuit să serbez pe cineva, dar, în urmă cu ceva timp, acestă persoană a murit. Eu sunt un *copil mare* care a pierdut mult, mulți și multe în viață și tot îmi este dificil, în momentul despărțirii definitive, cu atat mai mult celor mici le vine greu să se despartă de ceea ce le-a fost drag – obiect sau ființă. Mă întrebam odată cum aș putea să ajut un copil care are de făcut față unui astfel de eveniment și așa a ieșit povestea al cărei titlu îl poartă acest articol. Regret dacă aveți nevoie de ea, dar sper să vă fie de folos, dacă totuși situația este aceasta…

Era toamnă și pasărea se pregătea de plecare. Era foarte fericită pentru că mama ei îi spusese că va vedea lucruri frumoase în cale și oameni diferiți. Părea interesant ce-i explicase mama ei despre ceea ce avea să urmeze.
– Eu pleeeeeeeeeeeeec, eu pleeeeeeeeeeeeec, se lăudă ea frunzei sub care stătea de obicei, ca să se adăpostească de razele soarelui.
– Mă bucur pentru tine! Drum bun. Dar să știi că eu n-am să mai fiu aici când te întorci.
– Îți dai seama, o să fie minunat ceea ce o să văd eu. O să fie tare plăcut, așa zicea mama. Mă duc mai departe, să o anunț și pe ciupercuță…
Păsării îi plăcea ca atunci când era foarte cald să stea la rădăcina copacului, în pământul rece, unde-și făcea un culcuș. Acolo crescuse și ciupercuța la care mergea acum să-și ia
la revedere.
– Eu pleeeeeeeeeeeeeeeeec, eu pleeeeeeeeeeeeeeeeeeec, se lăudă ea ciupercuței, care aplaudă cu două buline, dar cu alte 3 lăcrimă.
– Vei avea experiențe noi! Mă bucur pentru tine. Dar să știi că eu n-am să mai fiu aici cand te întorci!
– Îți dai seama, o să trec prin locuri pe care nu le-am mai întâlnit. O să-mi vină să cânt de fericire, cred! Mă duc mai departe să o anunț și pe broscuță.
Ei, cu broscuța era o poveste amuzantă. Prima dată când o observase, ar fi vrut s-o manance. Da, sigur, nu asta era amuzant, ci faptul că broscuța sărea, pasărea zbura repede după broscuță, broscuța se ferea, pasărea se străduia să o prindă din urmă. La un moment dat, obosite amândouă, au strigat, în același timp, cu aceleași cuvinte:
– Mă dau bătută: nu putem schimba jocul?
Au râs atunci, s-au împrietenit și, ciudat!, mai mereu spuneau aceleași cuvinte, în cor:
– Ce bine că te văd!
– Iar ne potrivim cuvintele?
– Iar.

Pasărea vorbea acum cu broscuța despre plecarea ei:
– O să-ți fie dor de mine cât voi fi plecată? Cu cine o să mai zici tu aceleași fraze?
– Unde pleci și de ce pleci?
– Mama-i zice ”migrare”. Eu îi zic la fel, că ce zice mama e întotdeauna corect, nu?
– Bine, dar pleci fără mine? o întrebă broscuța, în timp ce pasărea rostea dezamăgită:
– Plec fără tine….
– Nu prea-mi sună bine, au zis amândouă în cor, și, deși iar își ghiceau cuvintele, nu au mai râs.
– Totuși tre să plec, știi și tu, se scuză pasărea.
– Așa este, voi păsările zburați departe. Asta înseamnă bucurii multe, surprize…
– Nu-i așa, nu-i așa? Și mămica zice la fel!
– Hiiii, dar să știi că eu n-am să mai fiu aici cand te întorci!
– Când voi reveni, o să-ți povestesc, n-o să pierzi nimic din ce am văzut eu. Țin minte tot, tot, tot! Dar acum trebuie să plec pentru ca să o anunț și pe cârtiță.
Povestea cârtiței și a păsării era și ea specială. Cârtița se săturase să tot stea sub pământ și scosese năsucul puțin la soare. O vulpe curioasă se repezise la ea, iar pasărea noastră,
deși mică și în pericolul de a fi mâncată de vulpe, i-a sărit în ajutor. Nu pentru că o cunoștea, ci pentru că nu i s-a părut frumos din partea vulpii să atace pe cineva fără fără apărare.
– Mulțumesc pentru că m-ai salvat, îi zisese atunci cârtița, pot spera că vei face asta de acum mereu?
– Sigur, dacă-mi permiți să fim prietene. O să fiu în preajma ta la ora când ieși să te inunde soarele….
– O, ce vorbe folosești, e o cinste să fiu prietena ta, o lăudase cârtița.
De atunci, cele două s-au tot întâlnit.
– Să știi că eu pleeeeeeeeeeeeeeec, o anunță triumfătoare pasărea pe cârtiță…
– Hahaha, râse cârtița, prima dată trebuia să zici *să știi că eu viiiin* pentru că, prima dată, ajungi aici. Și sigur că pleci, doar te duci la cuibul tău.
– Nu, nu, nu: să știi că eu plec de aici pentru o vreme!
– Cum pleci pentru o vreme? Ce înseamnă asta?
– O să văd lucruri minunateeeeeeeeee…
– Eu nu văd nimic aici, dar asta nu mă face să plec!
– Da, dar la mine așa trebuie să fie! M-a învățat mama!
– Și pe mine cui mă lași?
– Nu te bucuri pentur mine?
– Ba da, dar pentru mine mă întristez! Nu pot să râd, dacă plâng…
– Da, ai și tu dreptate. Dar toți se bucură pentru mine!
– Hm, ce să zic, nu vreau să fiu altfel decat ei. Eu doar mă gândesc : ”n-am să mai fiu aici cand ai să te întorci”.

Pasărea nu a auzit-o pentru că a chemat-o mama ei, să pornească în lungul drum pe care îl aveau de făcut. Și chiar așa a fost, cum credea ea: ceea ce a văzut, a meritat truda de a
zbura, a meritat străduința de a-și duce zborul la capăt. Și chiar așa a fost, cum au spus prietenii ei: când ea s-a întors, nu l-a mai găsit pe niciunul. Însă n-a fost deloc tristă, pentru
că și-a găsit alți prieteni – o frunză, o ciupercuță, o broscuță, o cârtiță… Aceasta pentru că viața merge înainte…