0

Momente penibile

Pentru momentele penibile, în adolescență, unii vor să-și ia viața. Pentru momentele penibile, la maturitate, îți vine să-ți tragi palme sau să te pedepsești – la colț, la colț, la colț, vorba cântecului din filmul Veronica.

Organizarea, seriozitatea, planificarea, te ajută de multe ori să scapi de aceste momente penibile, dar chiar și cei care intră în această categorie pot să identifice în viața lor destule clipe stranii, pe care ar vrea să le uite… Cu atât mai mult dacă ești împrăștiat, neatent, cu capul în nori. Și, mai presus de toate, dacă ai nevoie de ochelari și nu-i folosești. Așa că vezi cu totul diferit decât ceea ce ar trebui.

Căutam în geanta mea hârtia de 500 de lei pe care știam sigur că o am. Bine, nu mă întrebați de ce am căutat-o în geantă și nu în portofel. Nu mă întrebați pentru că vă răspund: de regulă, las portofelul deschis, se învârte geanta în toate felurile când o arunc eu peste tot sau când o mai rostogolesc în joacă, atunci când nu am ce face, și evident că-mi cad toate. De aceea și controlorii abonamentelor sunt convinși că îmi vor da amendă când văd cât stau după mine să găsesc acel card miraculos, chiar și eu îmi pierd răbdarea și-mi vine să zic – bine, dau 50 de lei, doar să nu mai caut prin jungla mea, însă chiar când să mă las păgubașă văd verdele de la dunga cardului. Iuhuuu, am mai păstrat 50 de lei…

Acum că ați înțeles de ce cei 500 de lei erau pe undeva prin geantă, e simplu de urmărit ce vă povestesc. Dar complicațiile abia acum încep – printre cele 200 de lucruri care se află în geanta mea, dintre care 167 bonuri fiscale, trebuie să faci un slalom serios ca să ajungi la ceva prețios. În cele din urmă descopăr doar o hârtie de 100 și câteva de 50.

Și îmi îngheață inima: i-am dat persoanei care mi-a aranjat părul o hârtie pe care scria 50, sigur, dar cum nu aveam ochelarii la mine, nu știu dacă mai avea un 0 după sau care era culoarea, ca să o identific după ea. Te pomenești că i-am dat 500 de lei, de aceea se uita așa de uluită la mine, cum de-am putut să fiu așa de generoasă…

Primul instinct a fost să dau telefon: *Nu vă supărați, v-am dat cumva 500 de lei ca bacșic?* Cum ar fi sunat asta? Putea spune NU și să păstreze banii liniștită, iar eu o bănuiam în continuare că sunt la ea. Putea spune NU și chiar acesta să fi fost adevărul. Momentul penibil. Dau sau nu telefon?

Momentul penibil este acela în care ai greșit și trebuie să o scoți cumva la cap, dar asta înseamnă să-i implici și pe alții care apoi se pot simți jigniți, se pot simți răniți sau chiar pot jura că în viața lor nu vor să mai aibă treabă cu tine. Momentul penibil este acela la care ajungi dacă nu ai grijă de fiecare aspect al vieții – bine, că sunt și cele în care intri fără să ai nicio vină, e drept. Dar una este să te simți un pion în vâltoare și alta să știi că tu ești furtuna care declanșează vâltoarea care-i agasează pe toți cei din jur… Momentul penibil începe de la *te-am călcat pe picior în timpul dansului* sau *te-am călcat pe picior în tramvai pentru că mă jucam pe telefon* până la *îl caut pe Cosmin, e iubitul meu… * – *cum să fie iubitul tău, e soțul meu!*

Nu vă spun cum s-a terminat momentul meu penibil, doar vă mărturisesc – a fost cel care a declanșat, după atâția ani de momente penibile, atenția mea pentru ordine și planificare.

Mai bine mai târziu decât niciodată. Dacă însă sunteți la început de viață, nu vă lăsați în seama acestui proverb cu care mă consolez eu. Dați importanță lucrurilor mărunte pentru ca să nu aveți parte de momente penibile. (Uneori, te trezești din somn, transpirat tot, amintindu-ți cu silă ce momente penibile ai provocat! Evitați aceste stări oribile!)

Anunțuri
11

Cum uiți momentele penibile din timpul ultimelor zile?

O, da, pentru unii nu există momente penibile: pentru unii, pentru că trăiesc o viață în care totul le cade la picioare, pentru alții, pentru că 🙂 , pur și simplu, nu le iau în seamă.

Dar ce facem noi, cei care trăim clipe dificile pe care le înregistrează emoțiile noastre ca stupide și care ne obsedează, ne apasă?

De ceva vreme, nu am mai trăit astfel de senzații, dar săptămana aceasta au fost unele după altele. Trebuia să fac față provocărilor, fără să mă mai gandesc la cum mă simt. Sau că par penibilă, ori că nu e drept, corect, ca totul să fie penibil…

Într-o seară, m-am așezat în moțul patului și am cerut să fiu lăsată să plang, deși totul se terminase cu bine – dar nu avusesem curaj să-mi las emoțiile să colinde pană în clipa în care totul era așezat în cutiuță… Așa că plansul este o posibilitate pentru a pune o barieră între penibil și noul început.

O alternativă mi-a dat-o o prietenă, îndrăgostită de muzică: Eu mă pun la pian și cant pană cand mă văd spiriduș care dansează în pădure, împreună cu fluturii. Nu mă ridic de acolo pană nu mă dor degetele, iar capul mi-e plin de toate păsările și animalele pe care le-am întalnit în căutarea mea de spiriduș prin pădurea muzicii.

Poate nu știți să cantați la un instrument, dar un karaoke de pe youtube – tare sau în gand, un cd pe care să-l ascultați și să-l fredonați pană la capăt…

Un prieten îmi spune că atunci cand îl apasă amintirea penibilului… o retrăiește. Simțind-o din nou, ea își mai pierde din intensitate. Altul zicea că preferă să vorbească despre ea cu cineva de încredere, pentru că atunci cand și altul știe despre prostiile tale și te acceptă așa cum ești, fără să te judece că ai trecut prin așa ceva, ești eliberat, îți dai seama că ești important cu toate prostiile care te marchează.

O prietenă se duce să se joace cu copiii vecinilor – are o vecină care le știe pe toate, mai ales lucrurile rele de pe pămant. În timp ce vecina vorbește și, ascultand-o îți dai seama că nu ești ultima găină din univers, că mai sunt și altele, și bandajandu-se emoțional cu manuțele micute ale copiilor, cu chicotelile lor, se vindecă.

O alta are un citat pe care îl repetă cu argumente: *Sunt mai mult decat penibilul din mine*. (este un citat copiat de la un text TEDex, o persoană cu o depresie cumplită, a reușit să o învingă și să aibă mari realizări în viață, spunandu-și de fiecare dată cand era chiar încercată de gandul sinuciderii: Acum nu eu, ci depresia din mine se manifestă, dar eu nu sunt depresia aceasta, eu sunt cu totul altceva, eu doar trebuie să o îndur, cand trece prin mine.) După fiecare rostire a propoziției, își amintește un lucru bun pe care l-a făcut – pentru sine sau pentru cei din jur. Cand e prea păstrunsă de disperare, preferă să le scrie și data viitoare le citește cu voce tare…

O cunoștință pe care o invidiez foarte, căci aceasta metodă a ei mi se pare cea mai sănătoasă, mi-a mărturisit: Eu mă duc să mă culc… Bine, dar tocmai aici e problema – dacă pui capul jos, nu-ți revin în minte imaginile dificile, stările prin care ai trecut nu te invadează? *Nu. Eu cand mă culc, pun capul jos și-mi impun să mă odihnesc, nu să continuu viața din timpul zilei.* ( 🙂 Eu nu pot dormi nici dacă sunt liniștită, cum aș dormi fiind neliniștită? Dar voi puteți încerca și metoda asta!)

Eu am avut zile de penibil sau pe care eu le-am înregistrat ca penibil, dar poate nici nu erau… Am o singură rezolvare: iau o carte de povești, citesc și-mi las mintea să creeze alte povești. Scriu cele mai amuzante povești cand sunt emoționată negativ, pentru că trebuie neapărat să merg în latura extremă a trăirilor ca să pot să echilibrez undeva, la sfarșitul zilei, propria-mi ființă.

Mai aștept idei, soluții de-ale voastre; indiferent de situațiile penibile (că te-a scos la școală și nu ai știut să răspunzi, că i-ai spus că o iubești și ți-a întors frumosul ei spate, că nu s-a ținut de promisiune cineva și ți-a dat tot programul sau chiar viitorul peste cap – și multe, multe altele… ) – cum procedați pentru a uita?