4

Cum se completează Mulțumesc și Te apreciez

De când e mic îl înveți pe copil să spună două lucruri: Te rog și Mulțumesc. Mă rog, îl înveți dacă ai ceva idee despre ce înseamnă o viață politicoasă, dacă îți dorești ca el să fie un om plăcut în societate. Evident, spui și tu. Îmi povestea tata că, pe vremea când nu ne avea pe noi, fiicele lui, avea nepoți și, cu niciun chip, unul nu aprecia ceea ce făceai pentru el. După ce l-a încheiat o dată la șiret, tata i-a dat o palmă după cap și i-a zis: Spune, mulțumesc, măgarule. Nepotul i-a răspuns zâmbitor: Mulțumesc, măgarule!

Da, lupți mult să-l faci pe copil să zică Mulțumesc ori nu lupți și-atunci luptă el, în viață – ori la locul de muncă, unde colegii îl disprețuiesc pentru că e prost crescut, ori în familie, unde sunt neînțelegeri din cauza indiferenței lui, ori în societate, unde ești taxat imediat pentru conduită necioplită.

*Mulțumesc* este cuvântul pe care îl spui atunci când:

– ai avut nevoie de ceva și ai primit

– ți s-a oferit ceva neașteptat

– te-ai străduit să rezolvi ceva și, în cele din urmă, nu tu, ci o cunoștință a intervenit

– ești plin de elan pentru că s-a împlinit dorința pe care i-ai încredințat-o singurului care o putea duce la capăt

Cu alte cuvinte, *Mulțumesc* este recunoștința pe care o ai pentru că ai obținut ceva ce ai visat sau nici măcar nu ai sperat, dar te-ai trezit deodată posedând.

Cu #Teapreciez este altceva. Pot aprecia și pe cineva care nu-mi face un serviciu. Pot aprecia și pe cineva care nu m-a ajutat și nu mă va ajuta niciodată în viață. Pot aprecia și pe cineva care mi-a luat slujba pe care o doream – da, dacă ești sincer și vezi că omul are calitățile necesare, iar examenul a fost dat *pe bune* nu s-a intrat *pe pile*, de ce să nu respecți calitățile omului? Pot aprecia pe cineva care trece pe lângă mine și miroase frumos sau are haine vesel colorate, ori pe cineva care-mi oferă locul în mașină, deși nu sunt gravidă, nici bătrână și nici frumoasă. 🙂 Pot aprecia pe cineva care, deși e roșu la semanfor, iar eu trec strada pentru că mă gândesc în altă parte, se oprește, fără să mă injure și, când îmi cer iertare, dă din mână, ca și când ar zice: Te înțeleg. Se mai poate întâmpla.

 Noi nu spunem #Teapreciez; avem motive foarte adânci pentru a admira pe cineva, dar nu avem curaj s-o spunem. Cine suntem noi să o facem? Ce contăm noi? Dacă omul ăsta e atât de mare, ce mai contează că spun eu sau nu aceste cuvinte?

Într-un fel, avem dreptate. Am văzut persoane cărora nu le-a plăcut modul în care un om simplu le-a spus că le apreciază, au dat din mână a lehamite, *bine, bine, altceva, că de-asta sunt sătul*… Dar pentru că unii sunt prost crescuți nu înseamnă că trebuie să ne tacă gura, dacă inima ne e prea plină…

#Teapreciez este ceea ce spui când ai observat ceva minunat, ori poate foarte simplu, dar pe care tu nu l-ai fi putut face sau care nu ți-ar fi trecut prin cap. #Teapreciez este ceea ce spui când ai descoperit la cineva un alt mod de a se raporta la oameni, când cineva nu-ți dă o idee, în sine, dar o poți fura din zbor și o poți integra în viața ta. #Teapreciez este darul de care are nevoie cineva care a făcut totul bine – da, munca în sine e răsplata sa, dar și recunoașterea ei printr-un te apreciez e cel mai mare alint.

#Teapreciez nu e răsfăț, dar oferă atât de multă bucurie celui curat, care-l aude încât se decide să nu te dezamăgească niciodată.

De aceea e nevoie de #Teapreciez pe lângă Mulțumesc.

P.S. Mulțumesc din suflet Firului de iarbă pentru că mi-a oferit posibilitatea să meditez la acest lucru, în cadrul campaniei #Teapreciez.

Anunțuri
6

#Teapreciez – nodurile din capul nostru

Ați jucat vreodată mațele încurcate? Toți participanții se iau de mână și fiecare trece pe sub brațul celuilalt, dacă reușește vreunul pune picioarele dincolo de două persoane… Ce să mai, e ca un fel de ghem de oameni, pe care un tip numit, amărâtul de el!, trebuie să-l descurce. Adică să spună : tu intri pe aici, tu dai piciorul pe aici, fără să se desprindă brațele. De regulă, reușești să-i amesteci și mai rău pe drăguții de manechini, ei se amuză sau strigă la tine, că-i doare tot corpul din cauza poziției în care îi obligi să stea. Oricum, se fac niște noduri și oamenii trec prin niște chinuri, îi pui să îndoaie mâinile, le contorsionează, stau în genunchi, cu capul pe pământ…

Serios, ați jucat vreodată?

Dar mațe încurcate în cap ați avut vreodată? Ei, le-am zis și eu așa, pornind de la jocul despre care am vorbit anterior, dar lor le-am putea zice: idei contradictorii.

În lumea noastră, în care lucrurile nu sunt uniforme, câți dintre noi nu avem mațe, noduri, gânduri încurcate?

Haideți să luăm un caz. În familia din care vin eu nimeni nu ajuta pe nimeni și, mai mult decât atât, dacă cineva avea vreo inițiativă, era imediat pocnit. Pentru că lucrurile erau de lăsat așa cum le prinsesei, nu de schimbat. Chiar dacă erau stricate, chiar dacă nu se mai făcea nimic din ele, chiar dacă ar fi arătat mai bine altfel. Încremenire pentru o veșnicie, așa cum s-a decis de la început!

Într-o zi, eram deja în București, am văzut o scenă între doctorița mea și soțul ei: la cabinet, era ceva de schimbat, omul făcuse treaba, o dusese la capăt cu brio (și trudă, evident!), iar la plecare a salutat și-a ieșit din cameră. Doctorița s-a repezit la ușă, a deschis-o și a început să strige pe scară: Mulțumesc, dragul meu, mulțumesc mult de tot, mulțumesc pentru tot ce ai făcut, mulțumesc….

Când nu vezi iubirea exprimată, de la început, ți se face greață când o observi, așa că vă dați seama prin ce treceam: ce-a apucat-o pe asta? Nu era normal ca bărbatul ei să o ajute? Nu era cabinetul de unde ea câștigă bani și banii respectivi sunt și ai lui? Adică, până la urmă, el nu și-a făcut de fapt un bine? De ce trebuie ca ea să se repedă cu așa recunoștință și să-i mulțumească?

Atunci am realizat nodul încurcat din capul meu: mi se părea jalnică viața din care venisem, în care nimeni nu spunea un cuvânt frumos nimănui, dar mi se părea patetică și penibilă și viața în care oamenii se purtau frumos unii cu alții. Am stat mult de vorbă cu mine atunci – a încuraja grimasele acelea de silă sau a privi cu jenă scene în care cineva este recunoscător altcuiva înseamnă a insista în stilul în care crescusem, a rămâne la vechea mea experiență și a o perpetua.

Am întrebat de-a lungul timpului oamenii de ce nu spun mai des te apreciez.

Voi ce ați răspunde?

Vă regăsiți într-unul dintre răspunsurile acestea sau aveți o altă scuză? (pe care am vrea să o cunoaștem și noi și vă invit să folosiți căsuța de la comentarii!)

  1. nu-mi trece prin cap
  2. am impresia că era normal să facă lucrul acela
  3. să nu creadă că mă bag în seamă cu el și că urmăresc ceva
  4. dacă se gândește că recunoștința mea e așa de mare pentru că altcineva nu mă bagă în seamă și de atunci nici el nu mă mai bagă în seamă?
  5. nu m-a învățat nimeni, în mod particular
  6. ai mei nu făceau așa
  7. nu mi se pare că orice lucru mărunt merită să aducă un compliment
  8. nu-mi găsesc vorbele potrivite
  9. am zis de câteva ori și persoana respectivă a dat din mână de parcă numai de vorbele mele nu avea nevoie, așa că am renunțat
  10. mie nu-mi mulțumește nimeni și fac lucruri de 10 ori mai importante
  11. ce, crezi că fără aprecierile mele nu mai poate trăi omul?
  12. și dacă a făcut-o doar din greșeală, nu pentru că a fost cu intenție, de ce să râdă de mine, fraiera, credea că-mi pasă de ea!
  13. m-am învățat atât de mult cu situația de dinainte încât nici n-am observat că acum e ceva schimbat – și dacă a trecut ceva vreme de când s-a dus la capăt chestia aia, cum să amintesc tocmai acum despre ea? Nu pic de fazan?
  14. nu-s romantic
  15. ce mai contează un cuvânt, dacă îi sunt toată viața supus(ă) și știe că se poate baza pe mine?
  16. astea-s chestii femeiești, de-alea siropoase, nu sunt stilul meu
  17. dacă se obișnuiește cu vorbele frumoase și apoi le cere continuu? Eu chiar nu am de gând să devin un poet în relația asta!

……….

Spuneți *te apreciez*? De ce nu? Cui și de ce?

*Te apreciez* ar trebui să fie cuvinte spuse precum *bună ziua* sau *noapte bună* – da, știu, în unele locuri, în unele familii nici așa ceva nu se poartă! *Te apreciez* ar trebui să fie pâinea cea de toate zilele. Restul cuvintelor frumoase ar trebui să vină mult după acestea – acestea sunt baza. Oricât de straniu ar părea, dacă faci un lucru, chiar dacă el intră în atribuțiile tale, dacă cineva îți face un compliment pentru el, ești gata a doua zi să îl faci de două ori mai repede, ești gata să-ți asumi noi responsabilități, ești gata să duci la capăt și cele mai dificile sarcini. De ce? Pentru că vorbele dau aripi, cuvintele te hrănesc mai ceva decât mâncarea sau dulciurile… Uitați-vă cum ne întoarce publicitatea pe dos prin folosirea unor cuvinte și cum ne ducem, manipulați, să facem exact ce ne cere clipul agenției ce are multe de vândut!

*Te apreciez* sincer, aduce după sine o schimbare în cel ce aude și în cel ce spune.

Astăzi aș vrea să spun #Teapreciez unor persoane care nu vor citi niciodată aceste rânduri: sunt oamenii care, pe când eu nu aveam încredere în mine, îmi tot repetau că sunt minunată, că sunt deosebită, că pot face multe… Sunt mulți, am avut parte de multe încurajări, de cunoștințe care m-au iubit și mi-au arătat lucrul acesta, de aceea tuturor celor care știți că mi-ați spus un lucru bun în viață, vă mulțumesc.

Un #Teapreciez special este pentru Luminița Mohorea, cea cu care stăteam odată de vorbă, fără a fi prietene, eram doar colege la master, și-i mărturiseam că-mi place să scriu povești pentru copii, dar că nu am nicio șansă să public. A doua zi m-a pus în legătură cu cineva care a plătit 10.000 de cărți – toate au ajuns la copiii de la țară, din sate uitate de lume, unde nu ajunge niciun târg de carte și unde părinții nu ar cumpăra o carte nici dacă ar trăi 34838493 de vieți.

Un sfat? Dacă aveți nevoie de un *te apreciez*, fiți atenți la ceea ce vă spun cei de alături și, dacă simțiți că e nevoie de voi, implicați-vă. Nu lăsați pe seama altora. Cine face lucruri bune, este apreciat.

9

Să știi că-ți mulțumesc. Ție.

Ai cântat vreodată într-un cor? Ai ajuns vreodată la repetiție, cu sufletul la gură de alergat pentru a ajunge la timp? Te-ai așezat liniștit pe scaun, senin? Te-ai gândit că nu te poate acuza nimeni că din cauza ta va ajunge mai târziu acasă? Și apoi l-ai auzit pe dirijor cum 10 minute a mormăit despre cei care întârzie, pentru că (în vreme ce tu ai fugit vreo 2 stații, dacă tot nu a venit tramvaiul, dar ți-ai propus să fii acolo la fix!!!) totuși sunt vreo 5 care nu s-au prezentat la ora stabilită! După ce ați mai stat 10 minute, fiindcă nu se putea începe cu trei tăuni și două muște, când au intrat cele 5 musculițe de oțet, nimeni n-a mai zis nimic, de teamă că iar se pierde timpul și v-ați apucat de vocalize?

Nu-i așa că cei trei tăuni și cele două muște, cei cumsecade și gata de sacrificiul propriu pentru binele tuturor, încasează pliciul meritat de cele 5 musculițe de oțet care, grațioase, se strecoară pe lângă mustrare? Nu-i așa că uneori te-ai săturat să fii cumințenia pământului și-ai vrea să fii dintre cei care fac boacănele și totuși nu pierd distracția?

Am încercat acest simțământ și atunci când am cântat în cor, dar și atunci când, timp de doi ani, am fost, alături de partenerul meu, perechea centrală din ansamblul de dansuri clasice din liceul meu. Noi ajungeam primii, ceilalți veneau după o jumătate de oră, noi eram martorii furiei profesorului, ei nu prindeau niciun cuvânt plin de nervi, pentru că tot coșul de gunoi era aruncat în capul – sau inima! – noastră.

De curând mi-am adus aminte de situațiile acestea.

Se spune peste tot: tineretul nu mai e interesat de cărți, prea goale sunt bibliotecile, lumea citește prea puțin, nimeni nu mai cumpără o carte… S-a gândit cineva vreodată la cei care sunt interesați de cărți, la cei care merg constant la bibliotecă, la cei ce citesc (nu mult, dar o fac!!!)?

Azi mi-aș dori să spun mulțumesc celor puțini care mai trec pe la bibliotecă. Și celor care deschid cărțile în librărie, chiar dacă nu le cumpără. Le mulțumesc celor care cumpără cărți, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la ceva ce-și doresc (da, da, există un fel de martiraj la care se supun: nu mi-am cumpărat desert sau poate am sărit și peste felul doi timp de 2 săptămâni pentru a reuși să intru în posesia volumului preferat!). Le mulțumesc celor care povestesc într-o discuție oarecare ce anume i-a tulburat într-o carte. Le mulțumesc celor care împrumută prietenilor o carte pe care aceștia nu o pot găsi în altă parte. Le mulțumesc celor care fotografiază un fragment dintr-o carte și trimit imaginea într-un mesaj privat sau o distribuie pe net. Le mulțumesc celor care transcriu pe net poeziile care li s-au părut impresionante și celor care își dedică timpul căutând prin cărți vechi să scoată la lumină lucruri interesante, cu care se delectează ei, apoi îi bucură și pe ceilalți. Le mulțumesc tuturor celor care au o bibliotecă în casă, dar și celor care suferă pentru că nu au bani să-și cumpere cărțile dorite. Le mulțumesc celor care abia așteaptă să ajungă acasă pentru a termina cartea pe care au început-o cu o zi înainte. Le mulțumesc și celor care întârzie la o întâlnire pentru că au vrut neapărat să știe finalul capitolului. (Deși lipsa de punctualitate mi se pare cel mai urât obicei!)

Mulțumesc.