0

Perseverență

Sunt cel mai jalnic exemplu de delăsare. Am citit o carte despre unul dintre cei mai renumiți posesori de IQ înalt, care nu a reușit să facă nimic în viață din cauză că nu era ordonat cu timpul lui.

Și oameni cu IQ pe jumătate (sau chiar cu o treime din al lui!) au ajuns mult mai departe decât el, atât în a oferi lumii din capacitatea lor cât și economic.

Eu – și delăsătoare și cu un IQ nedepistat, de teamă că îl voi descoperi a fi foarte mic 🙂 🙂 🙂 .

Perseverența însă am învățat-o în ultima vreme. O dată din plăcere și o dată din obligație. Eu doar voi explica; dacă aceste experiențe vă pot ajuta, mă bucur, dacă nu – străduiți-vă să le veți avea pe ale voastre, absolut originale, pentru că perseverența este una dintre (puținele) trăsături(le) care aduc multă satisfacție în viață.

Voi începe cu obligația: nu am scris ani la rând, deși simțeam nevoia să fac asta, ba chiar (mă) plângeam peste tot pentru că nu o fac. Eram genul de persoană care știe că are o calitate, dar nu o pune în practică pentru că 1. i s-a spus că oricum n-o să aibă succes, 2. i s-a râs în față că nu din așa ceva se trăiește, 3. nu știa de unde să apuce treaba pe care o avea de făcut… Vă regăsiți?

Și deodată mi s-a cerut din programul de lucru să scriu. Povești. Pentru că de 10 ani scriam rubrici motivatoare. Dar acum trebuia să fiu creativă și originală. (Motivator ești din experiența ta, dar și din multe, multe cărți, de la cele de organizare a timpului până la cele spirituale.) Și am început să scriu. 20 de povești pe lună. 40 de povești la 2 luni… La sfârșitul primului an aveam 240 de povești. Și înregistrate.

Ceea ce eu nu am reușit printr-o mobilizare personală, am reușit printr-o cerință urgentă de la locul de muncă. Îmi iubesc locul de muncă – printre altele și pentru că este partenerul meu de 25 de ani, multă fidelitate de partea fiecăruia dintre noi! – iar unul dintre motive este și acesta – că a reușit să dezvolte în mine lucruri pe care singură nu aș fi reușit să le conturez.

Câte povești am acum, după 3 ani? Asta în contextul acela, al locului de muncă, dar pentru că mi-am rodat mâna cu așa ceva, în timpul concursului NaNoWriMo, la care particip de un an – am reușit chiar să scriu 365 de povești într-o singură lună. (sigur, un cu totul alt format, dar creativitatea și originalitatea sunt aceleași!)

Sfatul meu? Nu fugiți de ceea ce vine ca o obligație căreia credeți că nu îi puteți face față. Că nu aveți trăsătura necesară pentru a o pune în practică – în cazul meu perseverența. Nu mă vedeam scriind zilnic, nu mă vedea scoțând la iveală idei noi, atât de multe și atât de amuzante – pentru că, pentru copii, trebuie să ai și umor!

Să pornesc acum cu cea de-a doua situația din care am învățat perseverența – concursul NaNoWriMo. Căutați locuri în care să fiți provocați, fără a vă compara cu ceilalți. Acest concurs nu are câștigători unici – cei care lucrează serios și depășesc 50.000 de cuvinte, toți, toți, toți, intră în marea turmă a învingătorilor. Nimeni nu-ți cere socoteală despre ceea ce faci, ești tu cu tine, cu intențiile tale și programul tău. Ai mult ajutor pentru a te dezvolta, dar nicio pretenție…

Vedeți dacă în domeniile care vă plac vouă există astfel de posibilități. Sincer, în România, nu cred că suntem 50 de oameni care participăm la așa ceva. Dar sunt convinsă că acest lucru ne-a ajutat pe toți să ne cultivăm stilul și personalitatea. Poate pentru unii nici nu contează acest sistem de scriere – pentru că nu au auzit de el sau pentru că îl disprețuiesc. Dar la noi a funcționat.

Nu stați după metodele tradiționaliste nici în domeniile voastre. Scotociți pe internet în căutare de soluții și în interiorul vostru, iar când descoperiți ceva revoluționar nu dați înapoi pentru că *alții n-au mai făcut*. Milionari au devenit cei care-au adus ceva complet altfel decât era pe piață sau au integrat ceva ce alții au ignorat! (Nu cei care au urmat rețetele altora.)

Vă doresc un an cât mai rodnic și, dacă perseverența era problema voastră, să vă ocupați de altceva de acum, pentru că pe aceasta ați rezolvat-o! 🙂 🙂 🙂

Anunțuri
12

Camp NaNoWriMo aprilie 2017

De-a lungul timpului, am fost singura din grupul meu pasionată de scris. Nu numai că nu mai scria nimeni, dar cei mai mulți mă ironizau pentru dorința de a scrie. Acum, eu un pot să-i condamn pe cei care nu pot înțelege pasiunea aceasta, pentru că eu însămi am considerat-o uneori ca un defect: ori trebuia să mă retrag din cursul unui eveniment amuzant pentru că aveam niște idei de scris, ori lăsam omul cu ideea neterminată și mă apucam să scriu pe carnețel, ce-mi trecea atunci prin minte, ori eram o povară pentru cei din jur când le pricepeam imediat gândurile – ce să faci, dacă te pui în pielea oamenilor pentru a scrie despre ei, normal că te pui și-n pielea oamenilor de pe lângă tine…

Anii au trecut, patima a rămas. Butonam într-o seară pe net și am descoperit NaNoWriMo, dar era atât de departe de România… 🙂 Nici nu-mi trecea prin cap că voi reuși vreodată să particip la un astfel de concurs. Cu trecerea anilor, s-a rezolvat să fie inclusă și România în acest program și în noiembrie 2016 am participat la primul NaNo din viață. Ce mi se pare ciudat este faptul că nu am scris nimic despre aceasta pe blog. A fost atât de important pentru mine că am reușit nu numai să particip, dar și să-mi ating ținta – am început și terminat un roman pentru adolescenți, cel de-al doilea volum din… 13, câte programasem eu, mai acum vreo 8 ani, dar nu găseam timp pentru așa ceva. Însă ideea de program, de organizare a zilelor m-a ajutat nu numai să schițez câte ceva, ci și să termin o carte de 79.544 cuvinte. (Poate vă mirați că o caracterizez prin așa ceva, dar în concursul acesta contează cuvintele – trebuie să scrii cel puțin 50.000 într-o lună. Cum am fost entuziasmată de proiect și, trebuie să recunosc, și de faptul că am fost un grup, am reușit să duc totul la bun sfârșit.)

NaNoWriMo din noiembrie a curs cam așa – vă spun că poate vreți să vă înscrieți și voi pentru noiembrie 2017 și atunci ar fi bine să aveți timp de gândire! –

  1. Ne-am întâlnit la începutul lunii, toate persoanele din București care doream să participăm la proiect.
  2. Ne-am prezentat și fiecare a vorbit despre cartea pe care vrea să o scrie.
  3. Eram foarte diferite, de la stilul de scriere la vârstă – da, eram de genul feminin toate (au mai dorit și alți doi aspiranți să participe, dar timpul și alte probleme le-au dat de furcă, așa că am rămas doar noi!).
  4. Ne întâlneam în fiecare duminică la o ceainărie, ba scriam, ba discutam, fiecare punea câte o întrebare, când avea o nevoie, cu privire la conținutul cărții ei sau când trebuia conturat un personaj, fiecare punea câte un link despre scriere pe grupul privat NaNo București.

Noiembrie s-a sfârșit. Marina a scris despre program și a pus poze aici.

Ne-am văzut de viață, grupul a rămas și am mai schimbat câte-o vorbă, după care la începutul lui aprilie ne-am înrolat în camp NaNoWriMo. Fiu al lui NaNoWriMo din noiembrie, campul este însă altfel structurat. Tu alegi cât scrii, de la câteva cuvinte, la câteva pagini sau chiar rânduri pe zi. Ideea e de organizare și de planificare, de ordonare a vieții de scriitor. Cei care reușesc să participe la tabere de scris de acest fel sunt fericiți, noi, ceilalți, nu mai prejos pentru că avem posibilitatea unei *cabine* în care ne sunt puse la dispoziție – mail, comunicarea între noi, cu oricine dintre organizatori, articole necesare pentru pornirea unui proiect literar…

A fost o experiență excelentă – dacă noiembrie m-a luat prin surprindere și abia am reușit să mă strecor, cu scrisul, pentru aprilie a fost bine că aveam deja emisiunile realizate în avans, au fost și 8 zile de pauză la lucru și, cel mai important, am fost înțeleasă și mi s-a lăsat răgazul necesar pentru a scrie.

Ieri, sătulă de scris, am zis că renunț la a mai continua cartea tocmai pentru că am stors din mine și ultima idee. 73643 de cuvinte – numărătoarea mea arăta ceva la 68.000, dar mergem pe contorul lor, nu? Îmi propusesem 50.000. Partea uluitoare la acest modul NaNo – desigur, pentru mine! – este că am încercat un alt stil decât până acum. Dacă eu scriu de felul meu povești pentru copii și comentarii sociale, de data aceasta am scris o comedie romantică, de care sunt foarte mândră. Mai țineți minte când v-am povestit fantastica aventură cu proful de scris din Australia? Ei bine, am luat cursuri special să văd ce implică *romance*, nu puteam să mă apuc de ceva fără să fiu instruită. Aceasta-s eu!

Povestea mea nu se încadrează în stilul romance, după anumite criterii întâlnite în cursurile respective, dar în altele, da. Deocamdată stă la dospit: mi s-a întâmplat ca în urmă cu mulți ani… Am vrut să țin Postul de Crăciun, mâncând un singur compot de piersici pe zi, de 800 gr.

40 de zile am făcut lucrul acesta, iar, după încheierea postului, 7 ani nu am vrut să mai aud de compot de piersici. Mi se făcea rău când auzeam cuvântul piersică, în schimb acum a redevenit preferatul meu.

Niciun exces nu e bun, nici chiar cel de litere și cuvinte. Mi-am dorit eu să fiu doar o mână care scrie, dar se pare că și ceea ce-ți place mai mult devine plictisitor, când exagerezi.

Pe Sii Kei, șefa NaNo București, o găsiți pe blogul ei. Despre Marina Costa am scris aici. Scriind, o puteți descoperi pe blogul personal (incitant și inedit) – aici. Dar și ca admin la http://beforethemast.jcink.net/ – încercați!!!

Dacă sunteți interesați de scris, încercați și-un NaNo… Un alt pui de-al lui va mai fi în iulie.

Camp-2017-Winner-Profile-Photo