0

Mamma mia 2

Când ai de-a face cu *monștrii* sacri ai ecranului și ai muzicii nu poate ieși decât ceva bun. Așa am sperat, așa a fost și în acest caz (că la Ocean 8 nu a fost pe măsura așteptărilor. A fost așa, să treacă vremea, dar nu să te ducă în vârtejul pasiunii).

De regulă merg la cinema la Mall, dar de data aceasta am fost la un cinema de cartier. Ca o paranteză, biletul costă 10 lei la 2D și 15 lei la 3D, iar marți – țineți-vă bine, prețul este de 7, respectiv 10 lei. Dacă vă numărați printre cei care jinduiesc după filme și au impresia că prețurile sunt prea mari (la fițe!), căutați prin alte părți pentru că veți găsi, cu siguranță.

Altă regulă: filmele de acest gen sunt parcă destinate femeilor (ca și Book Club). În sală din 30 de persoane, doar 2 erau bărbați și aceia cred că veniseră unul de gura nevestei și celălalt pentru că se plictisise în casă în această duminică – locuia deasupra cinematografului, cred că nu iartă nimic, la cei 80 de ani ai lui…

Amănunte despre cum a fost realizat filmul aici.

Filmul este mai interesant decât primul, chiar dacă lipsește Meryl Streep; sunt alte lucruri care pot să te acapareze, nu mai e nevoie de o asemenea prezență impunătoare. În sine, faptul că e muzica legendară a celor de la ABBA, era imposibil să nu-ți placă, dar să mai vezi și atâta tinerețe și nesăbuință, recunoscându-te sau gândindu-te că tu n-ai fost așa la vârsta aceea și te-a apucat acum, la bătrânețe… 🙂

Eu o ador pe Cher, îmi place cum cântă, este dintre cântărețele mele preferate, rolul ei are farmecul lui, însă – cu atâtea operații – părea un fel de momâie superbă (cool!) . Dar, da, a avut farmecul ei, iar de când am văzut filmul ascult Fernando doar în interpretarea ei, bye, bye, ABBA… 🙂

Partea fantastică, de excepție, vine prin două dintre melodiile pe care le știam mai puțin și care sunt dedicate relațiilor foarte intime, ceea ce evident că te emoționează: prima și a doua. (a, nu știu la ce v-ați gândit când am spus despre relații foarte intime, dar 🙂 eu știu o singură astfel de relație – cea dintre mamă și copil! 🙂 ) Cea dintre bărbat și femeie poartă alt nume.

Acestea fiind zise, dacă vă e dor de tinerețe sau dacă nu știți cum să struniți tinerețea – nu faptele ei v-ar putea atrage atenția, ci consecințele și responsabilitatea de care a dat dovadă!, dacă vă e dor de copilul care a crescut și a ajuns la 19 ani, iar în el nu se mai vede nimic din bebelușul de altădată… dați fuga la cinema 🙂 🙂 🙂 ….

Reclame
0

Goodbye Christopher Robin!

Am stat o vreme și-am cumpănit dacă acest film s-ar încadra la categoria Despre scris sau Despre depresie. Îl are în centrul atenției pe scriitorul A. A. Milne, tatăl lui Winnie the Pooh. S-ar potrivi la scris. Și-apoi cum să pui un film despre un scriitor care a dat lumii cea mai îndrăgită carte pentru copii între subiectele despre depresie? Dacă-l veți vedea, veți înțelege că era la fel de potrivit acolo, dar nu aș vrea să insist pe urmele războiului sau pe atitudinea de răceală părintească a celor din 1930 sau pe stilul britanic de a-ți înăbuși sentimentele.
Eu vreau să vorbesc despre … intimitatea copilului. Despre cunoașterea propriului copil, relația pe care o ai cu cel mic și faptul că o dai tuturor, poate pentru bani, poate crezând că poți fi de folos prin exemplul propriu, poate doar pentru a face conversație. Îmi aduc și eu aminte câteva momente în care l-am stânjenit pe copilul meu prin ceea ce am povestit despre el sau prin ceea ce am concluzionat datorită experiențelor lui.

De-a lungul anilor, copiii care au crescut citind poveștile mele sau ascultându-le la radio, au rămas în umbră, fără să existe o isterie fantastică. Aceasta și pentru că depinde foarte mult de mediul în care promovezi ceea ce realizezi și de felul în care procedezi.

Cele mai haioase situații erau când copiii veneau și mi se aruncau în brațe și-mi spuneau că mi-au citit cărțile. Cea mai duioasă acuzație era *cum nu-i știu eu pe ei, cei care mi-au citit cărțile, de vreme ce-i culc în fiecare seară*? Pentru că, da, eu i-am făcut să adoarmă ani de-a rândul, ori prin vocea proprie, ori prin vocea părinților, dar prin intermediul poveștilor mele.

Interesant este că niciun băiat nu s-a luat de fiul meu așa cum s-au luat cei din jur de Christopher – dar aceasta și pentru simplul fapt că acolo era multă invidie, pe când aici nu aveau de ce să-l invidieze și nici de ce să-l urască. În schimb, fetele-l înconjurau și-l întrebau despre mama lui, cea care a scris cărțile sau dacă el este personajul unei anumite povești… *Cum este să fii fiul unei povestitoare?* a întrebat cineva odată. *Te distrezi foarte bine, a răspuns fiul meu, dar nu ești niciodată sigur dacă nu cumva prostia pe care o faci nu va ajunge la urechile tuturor. Pentru că nu e numai povestitoare, e și culegătoare, e un fel de spion, care duce totul mai departe.*

Despre băiețelul din Pădurea celor 100 de acri nici măcar nu s-au scris lucruri reale; toate erau fantezii. Pe când noi spunem despre copiii noștri, peste tot pe unde mergem sau pe unde scriem, despre ceea ce trăiesc.

Am stat și eu la masă cu fiul meu, așa cum Milne a stat cu fiul său, înainte ca acesta să plece la război, și l-am auzit pe copilul meu dându-mi iertarea de care aveam nevoie pentru nesăbuința de a trăda intimitatea lui: *Te iert, mami, și-ți dau chiar voie să vorbești în continuare despre mine. Dar măcar nu mai pune numele meu acelor personaje.*

Filmul Goodbye CR  are multe piste pe care poți  merge într-o discuție profundă, dar vă las să le descoperiți singuri. Ceea ce aș vrea să subliniez este că, în mod ciudat?, fiul celebru al scriitorului a refuzat toată viața averea făcută de pe urma cărților scrise despre el și cea cu care a păstrat o relație de prietenie și de dragoste profundă toată viața a fost bona lui, Nou…

Da, cred că e un film care vorbește despre scriere și parentaj, la fel de mult ca și despre depresie – pentru că prezintă spaimele scriitorului proaspăt întors de pe front, care nu suporta nici zgomotul de muște, fiindcă-și amintea cum stăteau muștele pe cadavrele tovarășilor săi morți…

P.S. Nu mă pot abține. Soția lui Milne (aș numi-o jalnică făptură, dar nu vreau să vă influențez sau să intrăm în polemici) rostește o frază memorabilă, una singură, în tot filmul: *A scrie o carte antirăzboi e ca și când ai scrie o carte antimiercuri. Poate nu-ți place miercuri, dar  nu o poți opri pentru că sigur va veni. Dacă azi nu e miercuri, va fi curând.*