Posts Tagged ‘nu facem nimic’

O explozie și un furt în Belgia

Îți spui tot timpul că ție nu poate să ți se întâmple ceva rău. Îți spui că nu, nu se poate să nu ai timp să reacționezi, nu se poate să încremenești în clipa dificilă. De fapt, te crezi invincibil, ți se pare că ceilalți au o lene în ei care-i face să piardă sau chiar să piară, pe când tu ai reuși să te transformi pe dată, dintr-un instinct grozav de conservare sau, pur și simplu, pentru că (s-o spunem cu modestie 🙂 ) ești bun rău de tot.

Eu sunt una dintre cei ce se cred fantastici, cu simț de orientare la fața locului și da, am salvat câteva persoane de la a li se fura bani, chiar dacă apoi am avut eu de-a face cu gașca supărată că am întrerupt-o din vânarea banilor ușor câștigați, am intervenit când indivizi loveau și am reușit să-i îndepărtez, salvând sărmana victimă, am scăpat din încleștări dificile, de toate felurile. Păi, nu sunt eu puternică?

Sincer? NU.

Primul exemplu: eram în stația tramvaiului, în Bruxelles, râzând cu cele trei prietene ale mele, când deodată se aude o bubuitură. Dacă era o bombă, cu siguranță că nu mai rămânea nimic din noi, cele care depășisem urechile cu gurile noastre larg deschise de atâta veselie. Relaxat, omul nu se poate gândi că – în gașca de 4 femei musulmane, fiecare cu celebru-i batic pe cap, dar și cu un prunc de câțiva ani sau câteva luni pe lângă – poate exista un *monstru*. Știți cine era monstrul? Bebelușul din cărucior (nu el era monstrul!) avea în mână o … (da, acum aflăm despre monstru) o petardă. Deci copilașul de nici un an, care abia stătea în fund, primise ca jucărie o petardă și, când a aruncat-o nervos că nu știa cum să se mai joace cu ea, a bubuit de toți cei din stație am crezut că gata, vom ajunge … mda, fiecare unde își imaginează că se merge după moarte. Unii în Rai, alții doar în pământ, unii în Iad, alții în Purgatoriu…

Concluzia? Să nu credeți că sunteți cei mai cei – oricând ne poate lua ceva pe nepregătite. Chiar și un bebeluș e mai puternic decât noi când ține în mână altceva decât o jucărie pașnică.

Al doilea episod, la fel de ciudat, a fost într-un magazin din Namur. Tocmai le spusesem prietenelor mele – pentru că mă strecurasem prin oraș în timp ce ele mâncau și văzusem niște mișcări ciudate! – să aibă grijă că sunt oameni dubioși, când… noi am intrat în magazin, iar un tip cu codițe afro a ieșit fără să plătească, pe la intrare, nu pe la case, cu o plasă plină de mâncare. Dar știți ce înseamnă plină? Cu de toate, de la cele mai mici la cele mai mari cutiuțe. Niciun bodyguard, niciun supraveghetor prin magazin, doar noi trei care intram și el care ne-a rânjit, știind că nu avem ce să-i facem. Doar nu era să strigăm – hoțul! De ce să nu strigăm? Simplu: aici la noi, am fost învățați încă din clasele mici de colegi *las* că vezi tu în pauză, ți-o iei tu pentru că m-ai pârât*… Cum am îndrăzni să ne manifestăm acolo, știind că 1. ar putea să nu fie singur și cei care vor vedea că din cauza noastră e ridicat de poliție ne vor urmări. 2. intervenția poliției la care ești singurul martor te obligă să pierzi ceva timp, timp pe care noi nu-l aveam la dispoziție pentru educarea societății belgiene, ci pentru colindarea în lung și în lat a culturii acumulate în timp în Belgia. 3. în fine, dacă, la suma lor de afaceri, cei de acolo chiar nu considerau că e o pierdere ce luase ăla și noi le făceam mai mare deranj cu poliția și scandalul decât banii pierduți?

Întrebări multe, nu? Noi ne-am privit în ochi, ne-am înțeles dintr-o clipire că ne pare rău pentru patron sau pentru vânzătoare, depinde de la cine se vor retrage banii pentru ceea ce a dispărut, și ne-am dus la rafturi să căutăm ceea ce ne lipsea în acel moment – ceva dulce!

Ce să-ți spun! Ai impresia că poți face pe salvatorul sau pe justițiarul în această lume; dar când ești pus față în față cu o astfel de situație… ce se întâmplă? Înghiți în sec de poftă de ciocolată belgiană și te faci că n-a sunat clopoțelul amenințător…

Concluzia? Sunt lucruri pe care nu vei vrea să le scapi printre degete pentru a le fi bine altora, așa că tot mai aproape e maioul decât cămașa.

Din tot ce am debitat eu până acum sper ca fiecare să aibă ceva de învățat și, totuși!, să ne pese de societatea noastră. Că uneori nu facem nimic e una, dar că la momentul potrivit intervenim ca niște eroi e alta. E normalul. Pentru că a face bine celor din jur, a face dreptate, chiar cu prețul vieții tale, este un scop mai mare decât a trăi pentru interesele umane meschine.

Important este să ne dăm seama care sunt momentele când trebuie să stăm deoparte și care sunt momentele acțiunii. Să ne dea Dumnezeu minte să le putem distinge pe acestea două și să ne comportăm în consecință!