1

Adolescenții și pretențiile părinților lor

Unele lucruri nu pot fi explicate, dar se simt cu inima. Când particip la vreo întâlnire de educație și se vorbește despre copii de vârste care au rămas în urmă pentru copilul meu, nu am nicio emoție. Aceasta pentru că vremurile acelea s-au dus, nu mă mai confrunt cu ele. Când este vorba despre ce se întâmplă acum, îmi este destul de greu să fiu rațională – sunt complet subiectivă, copleșită de sentimente de responsabilitate, mai ales.

Îmi aduc aminte că mama, care a fost de fapt singurul părinte responsabil în casă, avea un mod cu totul irațional de a-și arăta dragostea. Nu ne dădea voie să facem nimic: *voi stați și învățați, să fiți niște doamne, să vă permiteți să vă luați menajere!*

Cum adolescența este vârsta la care copilul simte nevoia să se desprindă de părinți, rebeliunea mea cea mare a fost să încerc să-mi spăl singură hainele (era în epocă, pe când se spăla la mână pentru că, având două ore de apă dimineața și două ore de apă seara, nu știai ce să faci mai repede în acest timp, dacă erai acasă, desigur, dacă nu cumva erai la lucru și atunci mama prefera să uite de mașina de spălat, care oricum și când era pusă la lucru nu făcea mare brânză!). Căutam să arăt că mă pot descurca, dar lucrul acesta i s-a părut atât de agasant mamei încât m-a bătut. M-a bătut e puțin spus, în ziua aceea a șters pe jos cu mine, trăgându-mă de păr, marea ei durere fiind: *Ce, vrei să-mi arăți că poți trăi fără mine? Și eu ce rost mai am pe lumea asta, dacă tu faci așa ceva?*

Irațională, desigur, am cataloga-o noi, cu atât mai mult eu, care de multă vreme îmi las copilul să-și pregătească singur mâncarea, să-și facă singur bagajele la plecarea undeva, să aleagă ce îi place și unde se duce. Da, îi calc acele cămăși albe cu care trebuie să meargă la școală, dar asta pentru ca să mai simt și eu că fac ceva în acea casă, unde el dă cu aspiratorul, întinde rufele, se străduiește să repare tot ceea ce are nevoie de mâna lui. Când eu nu pot, o face singur și nu ripostează, după cum eu nu sufăr când își netezește singur lucrurile pentru că se grăbește și nu mai poate aștepta cât mai am eu 3 minute de vorbit la telefon sau de scris pe net 🙂 .

Probabil că mulți dintre noi trebuie să ne pregătim de plecarea de acasă a copiilor, numită generic astfel, pentru că ei pot sta cu noi în apartament, dar să nu mai fie ai noștri. Desprinderea de părinți nu înseamnă dispreț sau lipsă de respect, ci drumul natural al unui adolescent.

Pretind aceasta și în acest caz, dar și în altele, în care copiii chiar luptă serios cu părinții. Am avut un prieten care la 17 ani era decis să se căsătorească imediat cum termină liceul cu prietena 🙂 lui, o femeie cu 17 ani mai mare decât el, a cărei fată avea… 12 ani. Vă întreb: ca părinte, v-ați lăsa copilul să facă un astfel de pas? După cum vă imaginați, părinții lui au fost complet împotriva deciziei lui, dar tot ce au reușit a fost să îl determine să meargă la facultate (era dintr-un oraș din Moldova) în București, nu însă să se și despartă de ea. De dorul ei mergea în fiecare săptămână acasă, lua trenul și ajungea în orașul natal; cum tată intuia că se va întâmpla asta, stătea în gară de fiecare dată când venea un tren dinspre București, de joi până duminică dimineața – făcând naveta între gară și autogară, în ideea că ar putea sosi și cu vreun microbuz. Nu o dată l-a prins și l-a luat de aripă, l-a vârât în mașina familiei, l-a dus acasă, l-a hrănit și apoi l-a urcat în primul tren, cu mâncare și de toate, dar fără să-i permită această împlinire a visului lui de a-și vedea logodnica.

Băiatul, ajuns la 20 de ani, proaspăt despărțit de cea de care era îndrăgostit – pentru că, dacă ea a văzut că nu poate pune mâna pe el, s-a mulțumit cu unul de vârsta ei! – îmi spunea: *Când este vorba despre părinții mei și modul cum au luptat atunci cu mine, pentru a mă împiedica să fac o prostie, am în suflet doar respect. Chiar dacă mă uit la ei de sus în jos, (fiind foarte înalt, îi depășea cu 10 cm pe tată și cu 25 pe mamă!), în fața lor am sentimentul că sunt mic și că ei sunt niște dumnezei; pentru că eu nu știam ce e spre binele meu, dar ei au intervenit și m-au salvat. Le sunt recunoscător și-mi place să simt această senzație, de copil pentru care părinții au luptat să-i fie bine. Chiar dacă atunci i-am urât și aș fi vrut chiar să moară pentru că nu-mi împlineau dorința.*

Părintele este cel care trebuie să poarte de grijă în continuare, ocrotindu-l pe copil pentru a nu lua decizii nesăbuite, dar nu luându-le zi de zi, în locul lui, în lucruri pe care ar trebui să le hotărască el. Părintele este cel care trebuie să guverneze totul, dar așa cum face un președinte care se află în capitală, care luptă pentru binele unui om care se află la 300 de km, la ieșirea din țară, dar care tot acestei țări îi aparține. Ar fi bine dacă distanța aceasta de km nu s-ar simți la nivel emoțional, ar fi bine dacă ar exista înțelegere și comunicare între cele două părți – părinte și adolescent, dar dacă nu există părintele este cel care trebuie să se străduiască pentru ea și să pună creativitatea la lucru.

Cineva din sală întreba *de ce se simt copiii lezați de faptul că părinții lor vorbesc la telefon în timp ce poartă o discuție cu ei?* Adică ce e așa de rău că, deși stau de vorbă cu adolescenții lor, mai răspund la un telefon? Că răspunzi la un telefon în mijlocul unui joc de remy nu e o problemă, pentru că se duce și copilul și bea niște apă sau își pune niște pateu pe o felie de pâine. Poate chiar mai aruncă un ochi pe FB la el sau pe Instagram. Dar când discuția este despre nevoile lui, când el se deschide și tu îl pui în așteptare, deși e lângă tine, nu pentru un telefon ci pentru 5… este normal să fie supărat, nemulțumit, să considere că … îl desconsideri.

Adolescentul este, emoțional, tot un copil. Chiar dacă i-ar plăcea să facă lucruri de adult, să aibă voie să își impună gusturile, când este vorba despre nevoile lui afective, este ca și când ai vorbi despre un pui din cuib. Și, după cum nu îi cerem unui copil de 8 ani să fie rațional și să aștepte să vorbim la telefon 20 de minute din cele 25 pe care le avem de petrecut cu el, este normal ca la fel să-l tratăm și pe adolescent. Să spui: De ce nu mă caută în momentul în care sunt liber? – este dovadă de egoism. El este cel de care ar trebui să aibă cineva grijă și cel pe care ar trebui să îl ai în vedere, nu tu ești cel care trebuie cocoloșit. Asta este: ai copil, ai fericirea de a veni spre tine și a dori să-ți încredințeze ceva, atunci toți ceilalți trebuie să aștepte și tu să profiți de momentul deschiderii. Acesta vine mai rar decât investitorii tăi, cu atât mai mult vine mai rar decât un telefon de la o rudă care te caută doar pentru a-i fi de folos și apoi te uită iar pentru 20 de ani. Copilul ar trebui să aibă întâietate, nu altcineva.

Foarte multe amănunte despre relația cu adolescentul găsiți și la următoarele linkuri:

http://www.blogdefamilie.ro/2017/06/daca-se-simt-iubiti-adolescentii-se-reintorc-catre-noi.html

http://b24kids.blogspot.ro/2017/05/adolescenta-un-taifun-emotional-despre.html

http://meandmymonkeys.ro/index.php/2017/05/31/adolescenta-anii-identitatii-part-1/

https://mamicaurbana.ro/adolescenta/

Pentru cei interesați, recomand oricând o discuție cu Oana Moraru, director Școala Helikon, dar mai ales educator și formator în educație.

 

 

Anunțuri
2

A învăța și a iubi în adolescență

Am un adolescent în familie. Pe cele mai importante subiecte pe care le abordez cu mamele prietenilor lui le-am direcționat către Oana Moraru, pentru a afla și punctul ei de vedere. Poate și voi sunteți interesați de aceleași chestiuni, în cazul în care sunteți părinți sau poate prietenii voștri v-au mărturisit că se confruntă cu așa ceva în această perioadă.
1. Care este rolul părintelui în cele două activități care reprezintă viața adolescentului: învățarea și îndrăgostirea?
În iubire, adolescenții au, de obicei, trăiri furtunoase, capabile să îi consume interior. Partenerii sunt dependenți unul de celălalt, foarte sensibili la dovezile de atașament și suspicioși la cele mai mici semne de posibilă trădare. Iubirea lor este de cele mai multe ori ”disperată”, cu nevoie imediată de prezența celuilalt, cu un slalom tensionat printre posesivitate, onestitate, decepție, gelozie, separare, satisfacție și sacrificiu. E foarte important pentru părinți să prindă din zbor aceste tensiuni și să înțeleagă toată complexitatea jocului, fără să îl ridiculizeze. Avem nevoie să îi luăm în serios și să ne pregătim pentru iubirea adolescenților, ca pentru o perioadă în care a fi îndrăgostit înseamnă și a fi, în același timp, foarte nefericit sau dezechilibrat. Părinții pot încă avea influență asupra acestui dans emoțional și pot fi chiar partenerii de încredere ai tânărului în legătură cu trăirile lui sau alegerile intime, fizice. Relația de încredere se construiește cu mult înainte, de regulă. Părinții apropiați de copil folosesc mediul fizic al casei pentru întâlnirile cu prietenii acestuia, îi ascultă fără să judece; susțin cu atenție perioadele de despărțire, când cei mai mulți se simt respinși, abandonați. Fetele au nevoie să plângă, băieții, de obicei, reprimă sau răspund agresiv durerii. Părinții trebuie să încurajeze exprimarea durerii într-o formă sau alta, fără să o banalizeze, amintind de trecerea timpului sau neseriozitatea iubirii la această vârstă. Orice pierdere trebuie să se vindece sănătos; aici e, de cele mai multe ori, rolul părintelui.
Același lucru se întâmplă și cu școala. Au nevoie de noi, în primul rând pentru că școala este mediul celor mai complexe interacțiuni sociale. Acolo adolescenții resimt nedreptăți, aroganța celor care se cred superiori, abuzuri și umilințe de tot felul. Vin acasă împovărați, pe un fond cu mult mai sensibilizat, cu mult mai puțin predispus să ”înghită”. Copiii noștri au nevoie să își verifice cu noi aceste oglindiri sociale și caută, acasă, un soi de complicitate împotriva lumii, o susținere, un pact al familiei dincolo de tot ce este imprevizibil și instabil în afară. Deși ”cool” la exterior, detașați și cel mai adesea purtători de expresie tip ”poker face”, adolescenții caută acasă confirmări, iubire, apreciere și susținere exact ca un copil de 6-7 ani. Nevoile lor de validare afectivă sunt cu atât mai mari cu cât afară, în lume, haina socială trebuie atent compusă în jurul aparenței de echilibru, nepăsare, stăpânire superioară de sine.
2. E normal, ca părinte, să mai înveți alături de adolescent, să stai lângă el pentru a-și face temele?
Adolescenții de 13-14 ani se află în fața unui examen. Unii încă au nevoie de sprijin concret. Alții, de susținere afectivă. Copiii de clasa a IX-a au luat-o de la capăt cu adaptarea și ritmul zilnic al altei școli. Și aceștia au mare nevoie de sprijin, până își găsesc o rutină de lucru. De prin clasa a XI-a, a XII-a, mai toți au nevoie de susținere pentru stabilirea specializării viitoare. E aproape imposibil să nu fii încă lângă ei, să monitorizezi nu tema, nu sarcina școlară propriu-zisă, ci ritmul zilei, timpul pentru sine și timpul pentru școală. Mai mult, adolescenții au nevoie de susținerea pasiunilor lor; părinții le pot găsi resursele, contextele și oamenii inspiraționali de contact. Tot părinții – dacă nu școala – pot avea inițiativa implicării lor în programe de voluntariat. De pe la 15-16 ani, dacă școala nu le oferă această șansă, e vital ca familia să aducă în viața tânărului experiențe concrete de muncă, inițiativă, dăruire în folosul celuilalt. Cam acestea sunt temele părinților. Apropierea de școală rămâne la fel de mare ca în anii copilăriei, numai modul de operare se schimbă.
3. Cum îi ajutăm pe adolescenți să devină responsabili?
Responsabilitatea se învață organic, de la vârsta de 2 ani cel puțin. În adolescență, chiar dacă există pusee aparent iresponsabile, filtrul creat de familie anterior intră mereu ca un scut de protecție între el și experiențele nepotrivite. Responsabilitatea, după mine, vine odată cu intimitatea relației cu părinții: cu deschiderea emoțională, sinceritatea, simțul umorului care mai există între cele două părți. Dacă până la 10-12 ani copilul încă ”se execută” când părintele tună o comandă sau alta, după 13 ani încolo nu mai este niciun secret că nimeni nu mai suportă atitudinea condescendentă, autoritară și arogantă a părintelui. Dacă responsabilitățile în casă sau la școală sunt încă pretinse, adolescentul va face întotdeauna inversul. Secretul este ca noi, părinții, să ne reinventăm cumva, să domolim vocea și comenzile, să inițiem un soi de parteneriat, cu răspunderi comune și cu mesajul permanent ”te văd, te respect, dau doi pași înapoi ca să îți afirmi identitatea, dincolo de mine”. Adolescenții responsabili sunt copiii care au aceste nevoi împlinite acasă: sunt văzuți, apreciați, li se descrie, literalmente, cu ce sunt ei valoroși și importanți pentru viața de zi cu zi a familiei lor.
Seminarul Oanei Moraru, din București, 28 mai 2017, îi așteaptă pe părinți și dascăli pentru a aprofunda relația cu adolescenții. Oana Moraru este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic (experiență de 20 de ani în învățământ – ca învățătoare și profesoară).
Pentru bilete cu reducere la seminarul Adolescența – anii identității, trimiteți mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_despresufletulmeu.
Ne vedem acolo.
4

Adolescenții de lângă și din noi

Mă întreb, uneori, copil de bărbat alcoolic și violent fiind, ce s-ar fi ales de mine dacă aș fi avut un tată căruia să-i pese de mine. Și în copilărie și în adolescență.

Am descoperit zilele acestea un sistem al unui tată și soț care, fără a avea vicii, punea chemarea meseriei deasupra familiei și atunci era tot ca și când distanțe infinite se puneau între el și familia lui.

Inima lui nu putea să tânjească la dragoste și dor pentru familie decât atunci când el îi îngăduia. Mi-a dezvăluit și mie procedeul. În munca pe care o îndeplinea, nu-și putea permite nicio clipă ca atenția să-i fie abătută sau sustrasă de sentimentul iubirii; și își crease o metodă proprie.

Dimineața, numai dacă nu era smuls din somn de vreo alarmă militară, își consacra gândurile și sufletul familiei sale. Se gândea la fiecare, pe rând: îi vedea ca și când i-ar fi avut în față; îi mângâia, asigurându-i de toată dragostea lui. Parcă ar fi scos dintr-o vitrină niște lucruri de mare preț, unul câte unul, privindu-l pe fiecare, pipăindu-l, sărutându-l, așezându-l la loc; în cele din urmă, le adresa un scurt rămas-bun și încuia vitrina. Totul dura o jumătate de oră, dacă avea atâta timp. După aceea nu mai trebuia să se gândească la ei toată ziua. În felul acesta putea netulburat de gânduri și sentimente contradictorii să-și dedice întreaga capacitate muncii pe care trebuia s-o îndeplinească: uciderea oamenilor. Era cel mai capabil ofițer pe care l-am avut.* (John Steinbeck – Iarna vrajbei noastre)

Că ai pe cineva căruia nu-i pasă de tine, că ai pe cineva care nu-și poate permite să-i pese de tine și se gândește la tine ca la un bibelou, dar în absența ta, iar tu nu vei afla niciodată despre iubirea lui – este același lucru. Iubirea tot lipsește, iubirea tot nu se demonstrează.

Îmi imaginez că unii dintre noi nu suntem nici alcoolici, nici căpitani. Suntem doar timorați de faptul că nu știm să ne arătăm sentimentele față de cei din jurul nostru – și să nu uităm că fiecare dintre noi are în interiorul său un adolescent, poate nu am rămas la mintea copilului de grădi, dar sigur suntem suspendați într-o perioadă a anilor 14-20. E nevoie să ni se dea voie să plecăm de acolo, iar lucrul acesta se poate face doar dacă ne cunoaștem bine.

Cursul pe care îl propune Oana Moraru, deci, nu este numai pentru părinții cu adolescenți sau cu perspectiva adolescenței la un an distanță, ci și pentru cei ca mine care nu se pot desprinde de cei 16 ani la care s-au întâmplat toate lucrurile frumoase și pe care nu-i poți lăsa în urmă pentru că ți se pare că acum nu mai este distracția de acum. Cursul Oanei  (organizat de Vocea Părinților) este despre maturizare proprie sau despre cum să ne ajutăm copiii să se maturizeze din timp, nu peste 58 de ani.

Dintre subiectele abordate duminică, 28 mai, când avem posibilitatea să ne întâlnim, lucru care mie mi se pare excelent:

Este adolescența doar un mit?
– să am sau nu încredere în copilul meu?
– cum mă apropii de el când nu mai comunică?
– cum să îl ajut să evite excesele?
– cum mă asigur că încă îi pot ghida alegerile?
– cum îl ajut dacă nu mai învață, dacă a renunțat la școală?
– cum îl ajut să aibă încredere în el?
– cum îl sprijin într-o lume a presiunii sexului comercial, a snobismului, a influențelor proaste și a manipulării?
– ce rol are școala în viața lui și ce tip de profesor i se potrivește adolescentului?
– care sunt, cu adevărat, nevoile lui la școală? Cum arată o școală pentru mintea și inima tânărului în formare?
– cum îl ajut să își găseasă vocația?

Evenimentul se desfășoară între orele 10 – 15, la DoubleTree by Hilton Bucharest Unirii Square. 3A Nerva Traian Street, 031041 București. (incluzând prezentările și masa de prânz)

Cei care se înscriu prin intermediul acestui articol, vor trimite mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_despresufletulmeu.

În acest caz, prețul biletului se va reduce la 200 lei.

0

Ce contează, ce ajută, ce strică?

răspunde Oana Moraru.

Acesta este titlul sub care astăzi Oana a răspuns întrebărilor celor care au intrat la evenimentul organizat de Ioana Chicet-Macoveiciuc, sponsorizat de o mână de firme care au oferit participanților tot felul de suprize care au depășit cu mult biletul de intrare.

Dintre răspunsurile care mi-au atras atenția, voi menționa câteva care poate vă vor amuza sau vă vor liniști. Oricum, dacă vi se pare că ceva e în neregulă din ceea ce spun, nu considerați că e o problemă cu prezentatoarea. Poate ideea a fost scoasă de mine din context sau poate nu se pliază pe ceea ce ați experimentat. (Încercați prima dată să cunoașteți mai multe despre cel ce vorbește și apoi ripostați. – chiar dacă nu e cazul acum, e un principiu de care ar trebui să ținem cont, în general, pentru că am auzit despre oameni care au intentat proces pentru ceva ce chipurile! s-ar fi zis când de fapt ei doar se gândiseră că s-a zis asta… 🙂 )

Din 600 de întrebări, unele repetate, au fost formulate 60 (ori se repetau, ori se înglobau), dar cele mai importante au fost:

  1. la ce vârstă e cel mai bine să trimit copilul în colectivitate? Când vârsta emoțională a mamei o permite. Pentru că un copil poate să se desprindă de ea, dacă ea se comportă natural, demonstrând că nu îl lasă acolo pentru totdeauna și arătând prin comportament că cei alături de care rămâne copilul sunt persoane de încredere. Dar, dacă mamele nu reușesc să facă acest transfer de autoritate spre grădi, copiii nu vor accepta să rămână și vor face celebrele crize. Există adulți care chiar suferă când văd că cei mici iubesc educatoarele sau că se simt bine la grădiniță, emoțiile lor fiind nematurizate – au senzația că își pierd copiii dacă aceștia încep să se atașeze și de alți maturi.

Ca mamă care mi-am lăsat copilul la grădi și parcă mă satisfăcea dorința lui de a nu rămâne, care mă gândeam să mă duc pe la el în timpul zilei, recunosc – părinții au nevoie de maturizare emoțională pentru a putea lăsa copiii să se dezvolte în comunitate.

2. ce facem cu crizele de furie și tantrum?

Există două tipuri de crize, unele care intervin ca reacții la o criză de moment, altele care încearcă în mod voit să manipuleze părintele.

În cazul primului tip de criză, vreau să aduc în discuție o soluție din străbuni – am găsit-o într-o veche pildă din popor. Părinții strigau la copil, copilul striga la ei și în cele din urmă mama a întrebat: Și ce vrei, în fond și la urma urmei? Răspunsul a fost scurt: Nu știu nici eu, dar aș avea nevoie să mă iei în brațe.

Ei bine, când copilul are o spaimă sau o durere neașteptată, este nevoie de liniște și de echilibru din partea părintelui. În primele 90 de secunde, se rezolvă acest tip de criză prin păstrarea calmului, prin încetinirea tensiunii, prin îndepărtarea lucrurilor care acutizează starea de energie negativă. Specialiștii vorbesc despre faptul că părinții ar trebui să fie ca o fereastră deschisă către un lac, natura fiind cea care eliberează de orice spaimă. Această (din nou!) maturizare a adultului, care reușește să fie senin în răbufnirile iraționale fără motive clare este cheia succesului. Tehnicile prin care adultul reușește să fie astfel trebuie dezvoltate (mă rog, mai întâi însușite, dacă există pe undeva, în funcție de stilul fiecăruia! Și da, fericiți cei care au un temperament adecvat unei astfel de situații…). Dacă nu vă place să le ziceți tehnici, puteți să spuneți despre faptul că așa cum există dezvoltare personală – în vederea unui loc de muncă mai bun, așa ar trebui să ne preocupe să fim persoane echilibrate în vederea creșterii unor copii cu o igienă excelentă a minții

Cel de-al doilea tip de criză este cel în care copilul vrea să manipuleze pentru că urmărește ceva și în care chiar aruncă invective părintelui, parcă pentru a-l provoca (de la cei mici care spun *reao ce ești!* până la cei mari care urlă *m-am săturat de părinți ca voi, de ce m-am născut în familia asta?*). Sigur că reacția părintelui poate fi de furie și atunci *lovește și fuge* – cu alte cuvinte, se poartă la fel de acuzator și apoi se retrage, după ce a jignit sau lovit. Sau poate fi de om matur (of, maturitatea asta emoțională!) care nu se lasă impresionat de plâns, de logică, de vorbe aruncate ca niște bombe sau ca niște palme și păstrează discuția pornind de la motivul care a provocat criza.

  • vei face ceea ce trebuie, nu ceea ce ți se pare ție corect
  • termină-ți de mâncat supa, apoi desertul
  • nu discutăm despre lucrurile pe care deja le-am hotărât, când ai văzut de mai multe ori unde s-a ajuns după ce ai făcut asta
  • cunoști limitele și între ele rămâi

În acest caz nu există negociere, ci menținerea controlului asupra subiectului respectiv.

 

Multe alte lucruri importante au fost precizate. Activitatea Oanei Moraru poate fi urmărită aici, ea având prezentări în toată țara. Cei interesați pot afla orarul seminarelor ei și se pot bucura de a o asculta și a o întreba în direct.

În București, pe 27 mai 2017, ea va susține o prelegere adresată părinților ai căror copii sunt adolescenți, deci ne vom întâlni acolo. Până atunci, bucurați-vă de copiii sau de nepoții voștri, dând dovadă de maturitate emoțională.

 

1

Povestiri terapeutice pentru mângâierea adolescenților

Când Oana Moraru a vorbit în martie despre #aniidegratie, am păstrat în minte o idee pe care ea a avansat-o cu multă siguranță: basmele sunt povești terapeutice din care, de la mic la mare, avem ce învăța.

Pe Oana o puteți reîntâlni în cadrul unui eveniment organizat de Prințesa Urbană, dar și pe 27 mai 2017, când va fi un seminar dedicat părinților sau profesorilor de adolescenți.

Pornind de la această idee, am scotocit prin Biblioteca Municipală Hașdeu și-am găsit o carte din 1995, intitulată Basme din lumea întreagă. Da, da, există și basmele frumos ilustrate, cartonate, pe care dai 70 de lei, dar sunt prea stilizate pentru a mai ajunge mesajul neaoș la *consumator*.

Recomand această carte  de la Editura Niculescu (nu, nu cred că mai există pe piață, dar sigur o găsiți la bibliotecă, asemenea mie) tuturor copiilor de la clasa a III-a, pentru că are povestirile scurte, concise, literele sunt mari, personajele te amuză sau te învață fără să te simți amenințat cu bățul (așa cum mai fac, uneori, părinții, din păcate!)

Faptul că se specifică de unde este luat basmul respectiv, țara de proveniență, dă posibilitatea părinților să explice copiilor și ceva geografie, atâta câtă pot pricepe copiii lor (educație personalizată, nu?). Eroii principali sunt în strânsă legătură cu țările din care vin – nu se vorbește despre urs în Africa, ci în Suedia! Desenele, fiind alb-negru, nu perfecte ca la desene animate 7D 🙂 , oferă încurajarea copilului de a reda prin propria mână ideea principală a basmului.

O carte simplă, de acum 22 de ani, pe care poate o mai găsiți la un anticariat, poate fi mai de folos decât multe dintre cărțile moderne, care izbesc ochii copiilor, fără a-i ajuta în dezvoltarea personală.

6

Anii de acasă (unde casa înseamnă și grădi)

Credeți că în timp de pace nu există asuprire? 🙂 Vă dau un exemplu: pe vremea când eu eram studentă, era o libertate deplină în România, dar aveam colege care plăteau scump ceea ce erau…

Curioși? 🙂

Cum venea un profesor în sală întreba: *Care dintre voi sunt educatoarea sau învățătoare?* Fetele se ridicau stinghere, disperate. Erau cele care aveau să primească întotdeauna un punct în minus (sau chiar 3) la lucrările scrise și de multe ori erau chemate la examene în toamnă. Spuneau profii universitari: *Să împărțiți cu noi banii pe care-i luați pe nemeritate.*

Nu știți la ce se refereau? Poate că și acum este valabil, dar sper că, între timp, profii au ieșit la pensie și nu se mai răzbună pe sărmanele ființe: educatoarele și învățătoarele care făceau facultate erau plătite ca profesorii, ceea ce era de neacceptat pentru invidioșii formatori de personal pentru Ministerul Învățământului.

Astăzi, la cursul Oanei Moraru, dedicat copiilor între o zi și 6 ani, #aniidegrație, am auzit un cu totul alt discurs: *Educatorii ar trebui să fie plătiți cu salariul chirurgilor pe creier (desigur, din Occident! 🙂 ) pentru că ei sunt cei care modelează creierul copilului, în perioada cea mai importantă din viața lui.*

Câteva lucruri interesante aflate pe parcursul celor 8 ore:

(pe care le recomand cu căldură oricui își dorește să se îmbogățească într-un timp scurt cu experiența de 25 de ani a unui dascăl important în România de azi: părinți sau educatori!)

1.Copiii lăsați să se plictisească în doze normale, ajung buni cititori.

2. Când copilul nu reușește să-și însușească ceva, se dă vina pe profesioniști, pentru că părinții sunt mai aproape de cei cărora le-au dat viață decât de educatori, nu? Însă ar fi bine dacă părinții ar ține cont nu numai de faptul că vor să-și împlinească golul prin realizările copiilor lor, ci mai ales de faptul că educatorii îi cunosc altfel pe copii decât îi cunosc ei! (sunt alte condiții, alte situații în care îi văd aceste două categorii)

3. Părinții trec ușor de la o extremă la cealaltă când e vorba despre copiii lor: ori îi văd ca pe cei care vor ajunge curând la cufărul cu aur, cei care vor rupe gura târgului, ori se tem că vor ajunge homeless, imediat ce află că nu au reușit să deseneze, să execute o mișcare sau să asculte instrucțiunile date de  educatori.

4. Reproșul pe care îl facem copiilor noștri – că le-am luat atât de multe! – este complet neîntemeiat: noi le-am luat mai mult decât ne-au cerut ei, iar când ei și-au dorit ceva nu eram obligați să le spunem Da, am făcut-o din proprie decizie. A le cumpăra nu înseamnă că au o datorie față de noi, iar faptul că le scoatem ochii nu-i ajută să ne iubească mai mult, ci să ne ceară mai mult! (e un cerc vicios pe care îl vom conștientiza la un moment dat, dar ar fi bine să facem aceasta mai devreme, nu după ce se scurg anii!)

5. Pentru ca atenția copilului să nu fie distrasă de la activitățile pe care le are de făcut, în țările din Nordul Europei, aspectul hotelier al grădinițelor este bej-neutru, în vreme ce la noi totul trebuie să fie cât mai colorat (lucru care strigă copiilor 🙂 și le atrage atenția spre altceva decât lucrurile pe care ar trebui să se concentreze. (Pentru că subiectele din această întâlnire nu sunt rețete simple, ce să faci, ce să nu faci, am să redau și unul dintre subiectele atinse în mod tangențial: Într-un mod care poate fi ciudat pentru cei care privesc din exterior, în locurile unde există cea mai bună educație există cea mai mare rată de sinucideri – există un fel de fericire, dar Fericirea nu este atinsă. Fericirea înseamnă mai mult decât să ai de toate sau să fii educat înseamnă a-ți fi bine cu tine însuți, nu a depinde de ceilalți, așa că lipsa ei este eșecul personal, nu al unui sistem de învățământ! Educația te formează pentru viitor; ceea ce trăiești este rezultatul a ceea ce faci tu din tine, în împrejurările în care ești pus.)

6. Cei 6 ani ai începutului sunt importanți pentru dezvoltarea celor 3 CO ai multinaționalei care este viața umană: autoreglarea impulsurilor, autoreglarea emoțiilor și atenția. (În materialele primite odată cu prezența la curs primiți o sumedenie de idei sau de soluții. Toate acestea nu sunt dezbătute, de vreme ce le putem citi acasă. Subiecte întâlnite în viața de zi cu zi sunt disecate și analizate!)

7. Copilul este ca… cititorul de carduri. Scanează emoțiile părinților și știu exact ce e în interior (suma pe care o are cardul! :)). Așa că emoțiile negative ale celor mari sunt ușor de intuit și de … manipulat…

Sunt foarte multe de spus cu privire la lucrul acesta, dar nu vreau să vă lipsesc de oportunitatea pe care o veți avea, peste ceva timp, de a afla de la sursă despre toate amănuntele importante ale anilor de grație. Urmăriți-i activitatea Oanei Moraru și veți putea să o ascultați personal.

Participând la seminarul ei primiți 7 scenarii diferite, pentru cele 7 zile ale săptămânii!
• Informații documentate științific despre cele mai importante pietre de hotar în dezvoltarea preșcolarului;
• Tehnici de conștientizare a obiectivelor pentru fiecare interval de vârstă care marchează un salt cognitiv, fizic sau emoțional;
• Strategii, jocuri și activități pentru stimularea inteligențelor, a atitudinii față de învățare și a operațiilor gândirii;
• Modalități specifice de a coopera cu cel mic, de a regla comportamentele nedorite și a le întări pe cele pozitive;
• Setul de 7 scenarii zilnice pentru stimularea tuturor ariilor de dezvoltare hotărâtoare pentru succesul școlar de mai târziu;

Suportul de curs conține toate informațiile, grafice și orare posibile ale activităților cu copiii – atât pentru educatoare, cât și pentru părinți. Plecați acasă cu un portofoliu și bibliografie pe termen lung!

Nu ezitați să o contactați sau să vă informați de la sursă cu privire la activitatea ei.

Eu vă pot spune că este liniștitor să nu regreți, privind în urmă, modul cum ți-ai crescut copiii!!!

1

Atelier aplicat pentru părinți și învățători – Oana Moraru

Eram profesoară de limba română. Când elevii mi se păreau prea agitați, îi încolonam frumos și în liniște ne strecuram spre terenul de fotbal, jucam 5 minute orice joc în care se folosea o minge, energia negativă era împrăștiată și, în aceeași liniște, ne întorceam în clasă, unde continuam ora. Evident, ca soluție de moment, ideea era sclipitoare. Doar că, din punct de vedere al educației din România, nu se face așa ceva și în 2 săptămâni eram pârâtă la Inspectorat și cu inspecția efectuată. Pentru că s-a constatat că sunt clinic sănătoasă și că mă pricep la predat, nu am fost dată afară, dar am primit o sancțiune la salariu. Din toamnă, am plecat din Învățământ. Mi-am dat seama că, dacă vreau să fac ceva pentru copii, nu din sistem voi putea influența, ci din afara lui. Faptul că am terminat masterul în Arta Predării este o dovadă că educația mă interesează, chiar dacă nu sunt la catedră. Cu aproape o mie de emisiuni de educație și cu 400 de povești scrise, cred că am fost mai de folos oamenilor decât dacă stăteam acolo și renunțam permanent la o jumătate de salariu pentru că cine știe ce soluții de detensionare a copiilor aș mai fi găsit…

Îi admir pe cei care pot rămâne în Învățământ și pot schimba ceva, prin simpla lor prezență. Oameni de acest fel merită cunoscuți și scoși în evidență, așa cum se întâmplă în această campanie.

De aceea vă rog pe toți cei care sunteți părinți și aveți ceva bun de zis despre metodele învățătoarei voastre să participați, să vorbiți, să scrieți, să dați un semnal.

Pe de altă parte, nu pot să nu-mi amintesc atitudinea fiului meu, care, când îi explicam câte ceva, îmi zicea: înghite-ți vorba! N-am priceput de unde vine această replică și l-am tras de limbă. Educatoarea le zicea la orice făceau negativ: înghite-ți … Adică dacă plângeau: înghite-ți plânsul, dacă încercau să riposteze: înghite-ți replica, dacă încercau să explice: înghite-ți vorba.

Eu încercam să-l fac pe copil să se deschidă și să fie cât mai dornic de comunicare cu mine. Lui i se sugera că tăcerea e mai bună decât comunicarea, iar el însuși devenea un purtător de idei pe care încerca să mi le imprime mie.

Vorbesc despre toate aceste lucruri, privind spre evenimentele care vor avea loc în curând în București:

25 martie 2017 – Copiii între 6 și 12 ani – anii formativi

26 martie 2017 – Copiii sub 6 ani – anii de grație

Pentru oricare dintre aceste 2 seminare, puteți obține o reducere de 25%, dacă scrieți un mail pentru a afla parola, pe adresa despresufletulmeu@yahoo.com.

Pe 26 martie sper să mă văd acolo cu cât mai mulți dintre voi.