1

Castelul de sticlă – Jeannette Walls

Când îi vezi pe toți că vorbesc despre vampiri, vârcolaci și demoni, pe de o parte, sau despre sex, pe de altă parte, te gândești că e normal să se întâmple asta dacă filmele și cărțile doar la asta îi incită. Te întristezi pentru că nu au cum să fie pregătiți pentru viață astfel de copii și mai ales îți pare rău (da, bine, putem fi acuzați de faptul că avem acest gând, cum că ar fi bine dacă ne-ar fi recunoscători, adică, da, suntem puțin dornici să ni se recunoască meritele pentru ceea ce facem pentru ei!!!) pentru că nu au cărți sau filme care să-i tragă de mânecă și să le explice: *Hei, trăiește frumos, pentru că ți se dă ocazia aceasta cu astfel de părinți… Habar n-ai ce înseamnă greul!*

Și tocmai când ești dezamăgit că stafiile și plăcerile carnale din cărți și filme nu le vor îndrepta copiilor mintea spre ceea ce înseamnă parentingul tău de calitate, dai de o carte ca cea de la Editura Art – Castelul de sticlă.

Femeia povestește cum, mergând spre o sindrofie, o vede pe mama ei, o aurolacă, încercând să găsească ceva prin gunoi și simpla ei revedere îi provoacă amintiri despre copilărie… O carte despre o viață reală, în care un tată se descurcă să repare un televizor cu o macaroană, dar nu reușește să-și întrețină familia alcătuită dintr-o soție și trei copii. Sigur, mai aveau și câte o pisică sau un câine, dar în funcție de starea de spirit a animalului, acesta era aruncat – dacă era iritat la un moment dat, era considerat împotriva spiritului aventuriei al familiei (impus de tată) și luat de blană și împins pe geam, din goana mașinii…

Până la 5 ani, rulota lor se mutase de 11 ori, pe care le putea identifica, dar de mult mai multe de care nu-și aducea aminte, focul a ars-o și când își pregătea un cremvuști la 3 ani, urcată pe un scăunel, aplecată asupra mașinii de gătit și mai apoi – când a luat foc un hotel sau când singură s-a supus la astfel de situații, obsedată de puterea de distrugere a focului…

Nu știu de ce, dar despre aceste cărți adolescenții nu află. Ce-ar fi dacă totuși am vorbi despre ele și le-am oferi posibilitatea să le citească?

Reclame
0

Tatăl celuilalt copil – Parinoush Saniee

Rețeta muțeniei pentru un copil? Se ia un tată care vrea să fie respectat, dar nu pentru că iubește, ci pentru că toți îi sunt datori – fiindcă el e … el… Se adaugă o mamă fostă veselă în casa părintească și până să ajungă în zona soțului, unde tot ceea ce contează se reduce la aparențe. Se amestecă apoi un prim copil docil, care vrea să-și satisfacă tatăl, chiar dacă asta îl duce la epuizare și un al treilea care e fetiță, dulce și drăguță, căreia i se permite să facă orice… De ce-am trecut peste cel de-al doilea? Pentru că e de râsul curcilor – nu scoate un cuvânt, deși se apropie de vârsta școlară.

Da, da, vi se pare că e o carte de parenting? Este un roman despre dragostea dintre cei care ar trebui să alcătuiască familiile – familiile care se unesc odată ce se căsătoresc două persoane. Este un roman despre diferențele dintre bărbați și femei, dintre schimbările pe care le fac unii pentru a nu-i deranja pe alții, dar în felul acesta ajung să-și piardă identitatea. Și mai presus de orice este un roman despre comunicare, care nu poate exista decât dacă te simți iubit.

Ca să ajungi să-ți numești tatăl și la maturitate *tatăl celuilalt copil* trebuie să fie o rană, iar rana aceasta poate fi evitată azi, cu atâtea informații, în societatea noastră occidentală – că, na, activitatea din roman se desfășoară în Orient… Poate asta ar fi o scuză!!!!

6

Concurență, competiție versus prietenie în scrierea de toate felurile

Ia să vorbim noi despre un subiect spinos. (Spinos mai este și un purcel, despre care se spune că, atunci când se enervează, își încordează țepii și aruncă în dușmani cu ei. Spusa e falsă, dar în ce privește subiectul nostru cam așa e – trebuie să te ferești de țepi!)

Cât de mult vă place să aveți concurență? Nu în dragoste. Ci concurență în ceea ce faceți!

La locul de muncă sau în manifestarea talentelor dv. Cât de mult vă doriți să fiți înconjurat de oameni care realizează același lucru, toți dorind să câștigați bani din această activitate?

Cred că nu se repede nimeni cu mâna pe sus. Poate doar cei care au fost învățați că într-un mediu concurențial te poți dezvolta. Dar chiar așa să fie? Comparația te face să te simți nepregătit – ca începător, penibil – dacă realizezi altceva decât marea masă, deși în același domeniu, inadecvat – dacă nu păstrezi ritmul celorlalți. Concurența nu te face mai bun, ci te sperie. Îi vezi pe ceilalți ca pe un Bau-Bau care îți va lua premiul spre care aspiri, căci sunteți mii pe o singură bucățică de tort!

Am participat anul trecut la un cenaclu literar căruia am promis că nu-i voi mai călca pragul. Erau acolo oameni care au publicat sau care doreau să publice, în special poeți. Când unul dintre ei începea să citească, ceilalți nu se puteau abține din critică: *nu trebuia folosit cuvântul ăla, rima aia nu era potrivită, nu îmi spune nimic imaginea creată de tine*. Cei care la început se pupau – că nu se văzuseră de o lună! –  în timpul discuției se bălăcăreau, negăsind nimic frumos în ceea ce auziseră, pentru ca la final să se ia din nou în brațe, la un pahar de vin. Evident că, în luna care urma, niciunul nu-l căuta pe celălalt, pentru că nu erau prieteni și nici nu se ajutau între ei. Dar se pupau și se certau cu ardoare. Interesantă a fost reacția lor față de mine – mi-au aplaudat poveștile citite. Nu că ar fi fost bune sau că i-ar fi mișcat. Pur și simplu, nu concuram cu ei, nu aveam același domeniu. Să fii un neînsemnat de scriitor de povești între poeți e, oricum, o pedeapsă destul de mare așa că ce să mai dea și cu țepi în mine – îi păstrau pentru cei pe care i-ar fi văzut că le-o iau înainte pe domeniul lor, pe tărâmul poeziei (a, cei care visați când citiți o poezie, întrebați-vă cât a fost de urât, de confrații săi!, omul care a scris-o!).

Am vorbit despre lumea celor ce scriu și publică, folosind tiparul. Cum este în lumea celor care scriu și materialul lor nu se materializează în cărți, ci rămâne pe internet, pe un blog, pe un site? Oamenii se invidiază la fel de mult, se urăsc, se ironizează, se lovesc?

Oare cum este în lumea acelei nișe intitulate de *parenting*? Cel mai mult scriu mamele! Fiecare mamă blogger e îngrozită de ideea că cealaltă îi poate lua locul, fiecare se teme de creativitatea celor din jur, fiecare se ascunde de restul, cu realizările sale, pentru ca nu cumva să dea idei și să nu mai poată profita doar ea de ele?

O competiție în acest domeniu ar face ravagii. Comparația într-o lume în care fiecare este unic (inclusiv în slăbiciunile sale care chiar îl recomandă pentru un anumit public – asta este, lumea noastră e diversă, nu suntem toți pe același calapod!) ar fi lipsită de sens. Lucrul acesta a fost conștientizat și de aceea s-a născut ideea #DigitalParentsTalks .

În fiecare lună, toată lumea care scrie despre ce înseamnă să ai copii și ce înseamnă să crești un copil poate participa la seminarele organizate de Parenting PR. Subiectele cele mai interesante sunt dezbătute pentru ca fiecare să fie ajutat să-și ducă la capăt *chemarea*. Unele au nevoie să priceapă cum se rezolvă lucrurile la care s-au înhămat fiind bloggeri. Altele doresc socializare. Oricare ar fi dorința se ține cont de ea și nimeni nu e nemulțumit când se termină o astfel de întâlnire; nemulțumirea este că se termină! 🙂

Mi-ar plăcea dacă și copiii noștri ar crește într-o atmosferă de cooperare, nu în aceea de concurență. Nu, concurența nu aduce nimic bun, ci *tuflește* personalitatea celor mai mici și nesiguri (dar asta nu înseamnă că nu sunt buni de nimic). Prietenia este atitudinea cea mai bună pentru că e loc pentru fiecare pe marele internet, pentru că fiecare are farmecul său și originalitatea sa, pentru că fiecare își va găsi metoda potrivită pentru un contract sau pentru o sponsorizare.

Felicitări celor care au înțeles aceasta și lucrează împreună.