1

Camp NaNoWriMo iulie 2017 Pregătire

Da, cei care scriu și trăiesc doar din asta sunt puțini. Cei mai mulți suntem noi, cei cărora ne place să scriem, dar trebuie să ne câștigăm existența prin altceva decât prin plăcerea noastră profundă. Eu nu am găsit exprimată mai corect dorința pe care o am de a scrie (cu disperări din acelea că, dacă nu stau acum jos pentru a așterne ceva pe computer, îmi pierd *uzul rațiunii* – o prezint așa ca să-i dau o tentă de umor, dar cei care trec prin asta știu că nu e nimic amuzant în a te simți deodată dornic să părăsești compania celorlalți și să intri în transa scrisului!) ca în aceste cuvinte: *Râvna pentru Casa Ta mă mănâncă.* Sunt cuvinte profetice, redau chemarea și disperarea în cazul în care nu te poți ridica la înălțimea așteptărilor. Iar așteptările nu sunt de la noi, ci din altă parte. Cineva care scrie știe despre ce vorbesc: ai impresia că este o persoană căreia trebuie să-i dai socoteală. Da, dacă ar fi după tine, te-ai mai odihni sau ți-ai mai vizita un prieten, dar e după cel căruia îi ești dator. (Cei care nu aveți obsesia scrisului să știți că sunteți fericiți. Și, evident, cei mai nefericiți sunt cei care au această trăire, dar nu-și găsesc segmentul de scriere pe care să meargă, cei care vor să scrie, dar nu știu ce, cei care au cuvintele undeva între vârful limbii și buze, dar și de și-ar pune acolo stiloul tot nu ar putea să le dea jos precum o face simplu țăranul cu paiele lui, pe care le aruncă din pod, cu furca.)

Atunci când ai loc de muncă și vrei să și scrii e dificil să găsești timp, iar dacă ai timp sigur nu ai liniște și dacă ai și timp și liniște sigur nu ai ideea… De aceea, exercițiul principal între două activități care fac parte din munca zilnică ar trebui să fie căutarea de idei, căutarea de lucruri, sentimente, idei care te compleșesc atât de mult cu importanța lor încât ai vrea să le cunoști și mai bine și le-ai dedica un studiu mai atent… o viață…

Ce este dificil la viața noastră e că nu putem să mergem la lucru și să venim acasă, unde ne așezăm pe scaune și scriem. Venim acasă și trebuie să rezolvăm toate treburile casei, apoi pe ale oamenilor casei sau pe ale omuleților casei… 🙂 Uneori, ne luăm și în plus de la serviciu, pentru că nu am reușit în cele 10 ore de trudă.

Se spune că, dacă vrei să-ți faci un obicei din a scrie zilnic, trebuie să-ți iei 10 minute în care să scrii, fără încetare, fără să-ți pese că ai greșit cuvintele, fără să te intereseze logica frazelor. Nu ești în editare. Ești în elaborare. 10 minute zilnic, fără să citești timp de o lună ceea ce ai scris. Dar după cele 4 săptămâni s-ar putea să-ți fi format un obicei. Acum, dacă 10 minute ajung pentru un obicei, cum se poate numi faptul că există posibilitatea să lucrezi de trei ori pe an, implicat, dedicat, devotat, unei scrieri?

Din 4 în 2 luni, 🙂 ai posibilitatea să dedici 30 de zile, 31, scrisului, iar între aceste perioade de așternere pe hârtie sau ecran, ai ceva vreme să citești, meditezi, culegi informații. Noiembrie, aprilie, iulie – lunile de mobilizare, când tot ceea ce ai strâns poate deveni un monolit interesant.

Nu zice nimeni că trebuie să scrii trei cărți pe an. Nu se așteaptă nimeni să faci lucruri mărețe. Dar dacă ție îți place să scrii, să știi că este cel mai bun exercițiu pentru perseverență și mai ales rezultate.

Pentru acest Camp NaNo, m-am pregătit nu atât cu materiale scrise de mine, cât cu 30 de cărți scrise de alții și citite în goană, pentru a surprinde atmosfera, stilul, modul în care conduc acțiunea, personajele – cum apar, cum sunt descrise… Uneori, mai aveam ceva în plus față de idei – propoziții, pasaje. Acum nu numai că nu am scris nimic. Pur și simplu, mi-a fost frică să scriu ceva – pentru că mi se părea că e prea mare pentru mine ceea ce-mi propusesem.

Dar cum în NaNo îți dau și sugestii cu privire la cum se procedează, am găsit un mesaj în care se cerea pentru o mai bună organizare să împarți pe capitole, să știi cam ce ai vrea să conțină fiecare… Ezitând, am reușit să am o idee despre cele 40 de capitole. Aveam în jurul meu vreo 10 cărți: trebuie să recunosc, atunci când citesc, scot ideile principale din capitol, văd câte linii directoare sunt, unde duce fiecare, unde regăsesc amănuntul acela, care este momentul în care se rezolvă tensiunea declanșată la o anumită pagină… Sigur, asta acum, pentru pregătirea de NaNo. Când parcurg o carte de dragul de a citi și aceasta îmi aparține, scriu direct pe ea ceea ce-mi inspiră. Dar nu mă raportez chiar la toate amănuntele. Pe când, dacă am stabilit că acea carte îmi place ca structură, o disec fără milă și nici nu leșin, cum mi s-ar întâmpla dacă aș fi nevoită să disec un cadavru 🙂 .

Ultima zi înainte de NaNo. Ce dețin?

  • știu ce urmăresc
  • știu câteva personaje (cât de dificil a fost să ajung la ele, nu mai zic: s-au transformat pe măsură ce îmi schimbam părerea despre ceea ce vreau să scot în evidență. De la o clasă de elevi, deci 20 de copii, au rămas 3 copii și vreo 6 animale!)
  • știu ce anume îl caracterizează pe fiecare dintre personaje, i-am găsit ticurile verbale, stilul de adresare (dar, da, nu știu numele decât pentru personajul principal)
  • știu vreo 40 de încercări la care vreau să-i supun (de fapt, nu le știu, 🙂 numai le-am așternut pe laptop și când voi deschide un nou capitol am 3 rânduri cu schiță despre ce urmăresc.

Restul este truda zilelor de iulie, când vreau să termin NaNo cu 35.000 de cuvinte. Această lună este și a teatrului în stradă pe care vreau să-l urmăresc, dar și a renunțării la plastic – iar în cadrul evenimentelor am și eu ceva de realizat cu cei mici. Este luna în care se desfășoară #smforparents17 (puteți solicita o invitație aici ) , pe 19 și în care pe 20, noi, cele care vrem să meargă bine cu educația copiilor, ne întâlnim cu #ParentingPR pentru a afla mai multe despre SEO (dacă ești interesat de lucrul acesta, poți să li te adresezi, s-ar putea să te accepte să participi!)

P. S. Despre renunțarea la plastic au mai scris și

https://www.cristinaotel.ro/iulie-fara-plastic/

https://mamicaurbana.ro/iulie-fara-plastic/

Pe cât de mult îmi place să scriu, pe atât de mult îmi doresc să existe o planetă curată. Lucrăm pentru amândouă împreună?

 

2

A învăța și a iubi în adolescență

Am un adolescent în familie. Pe cele mai importante subiecte pe care le abordez cu mamele prietenilor lui le-am direcționat către Oana Moraru, pentru a afla și punctul ei de vedere. Poate și voi sunteți interesați de aceleași chestiuni, în cazul în care sunteți părinți sau poate prietenii voștri v-au mărturisit că se confruntă cu așa ceva în această perioadă.
1. Care este rolul părintelui în cele două activități care reprezintă viața adolescentului: învățarea și îndrăgostirea?
În iubire, adolescenții au, de obicei, trăiri furtunoase, capabile să îi consume interior. Partenerii sunt dependenți unul de celălalt, foarte sensibili la dovezile de atașament și suspicioși la cele mai mici semne de posibilă trădare. Iubirea lor este de cele mai multe ori ”disperată”, cu nevoie imediată de prezența celuilalt, cu un slalom tensionat printre posesivitate, onestitate, decepție, gelozie, separare, satisfacție și sacrificiu. E foarte important pentru părinți să prindă din zbor aceste tensiuni și să înțeleagă toată complexitatea jocului, fără să îl ridiculizeze. Avem nevoie să îi luăm în serios și să ne pregătim pentru iubirea adolescenților, ca pentru o perioadă în care a fi îndrăgostit înseamnă și a fi, în același timp, foarte nefericit sau dezechilibrat. Părinții pot încă avea influență asupra acestui dans emoțional și pot fi chiar partenerii de încredere ai tânărului în legătură cu trăirile lui sau alegerile intime, fizice. Relația de încredere se construiește cu mult înainte, de regulă. Părinții apropiați de copil folosesc mediul fizic al casei pentru întâlnirile cu prietenii acestuia, îi ascultă fără să judece; susțin cu atenție perioadele de despărțire, când cei mai mulți se simt respinși, abandonați. Fetele au nevoie să plângă, băieții, de obicei, reprimă sau răspund agresiv durerii. Părinții trebuie să încurajeze exprimarea durerii într-o formă sau alta, fără să o banalizeze, amintind de trecerea timpului sau neseriozitatea iubirii la această vârstă. Orice pierdere trebuie să se vindece sănătos; aici e, de cele mai multe ori, rolul părintelui.
Același lucru se întâmplă și cu școala. Au nevoie de noi, în primul rând pentru că școala este mediul celor mai complexe interacțiuni sociale. Acolo adolescenții resimt nedreptăți, aroganța celor care se cred superiori, abuzuri și umilințe de tot felul. Vin acasă împovărați, pe un fond cu mult mai sensibilizat, cu mult mai puțin predispus să ”înghită”. Copiii noștri au nevoie să își verifice cu noi aceste oglindiri sociale și caută, acasă, un soi de complicitate împotriva lumii, o susținere, un pact al familiei dincolo de tot ce este imprevizibil și instabil în afară. Deși ”cool” la exterior, detașați și cel mai adesea purtători de expresie tip ”poker face”, adolescenții caută acasă confirmări, iubire, apreciere și susținere exact ca un copil de 6-7 ani. Nevoile lor de validare afectivă sunt cu atât mai mari cu cât afară, în lume, haina socială trebuie atent compusă în jurul aparenței de echilibru, nepăsare, stăpânire superioară de sine.
2. E normal, ca părinte, să mai înveți alături de adolescent, să stai lângă el pentru a-și face temele?
Adolescenții de 13-14 ani se află în fața unui examen. Unii încă au nevoie de sprijin concret. Alții, de susținere afectivă. Copiii de clasa a IX-a au luat-o de la capăt cu adaptarea și ritmul zilnic al altei școli. Și aceștia au mare nevoie de sprijin, până își găsesc o rutină de lucru. De prin clasa a XI-a, a XII-a, mai toți au nevoie de susținere pentru stabilirea specializării viitoare. E aproape imposibil să nu fii încă lângă ei, să monitorizezi nu tema, nu sarcina școlară propriu-zisă, ci ritmul zilei, timpul pentru sine și timpul pentru școală. Mai mult, adolescenții au nevoie de susținerea pasiunilor lor; părinții le pot găsi resursele, contextele și oamenii inspiraționali de contact. Tot părinții – dacă nu școala – pot avea inițiativa implicării lor în programe de voluntariat. De pe la 15-16 ani, dacă școala nu le oferă această șansă, e vital ca familia să aducă în viața tânărului experiențe concrete de muncă, inițiativă, dăruire în folosul celuilalt. Cam acestea sunt temele părinților. Apropierea de școală rămâne la fel de mare ca în anii copilăriei, numai modul de operare se schimbă.
3. Cum îi ajutăm pe adolescenți să devină responsabili?
Responsabilitatea se învață organic, de la vârsta de 2 ani cel puțin. În adolescență, chiar dacă există pusee aparent iresponsabile, filtrul creat de familie anterior intră mereu ca un scut de protecție între el și experiențele nepotrivite. Responsabilitatea, după mine, vine odată cu intimitatea relației cu părinții: cu deschiderea emoțională, sinceritatea, simțul umorului care mai există între cele două părți. Dacă până la 10-12 ani copilul încă ”se execută” când părintele tună o comandă sau alta, după 13 ani încolo nu mai este niciun secret că nimeni nu mai suportă atitudinea condescendentă, autoritară și arogantă a părintelui. Dacă responsabilitățile în casă sau la școală sunt încă pretinse, adolescentul va face întotdeauna inversul. Secretul este ca noi, părinții, să ne reinventăm cumva, să domolim vocea și comenzile, să inițiem un soi de parteneriat, cu răspunderi comune și cu mesajul permanent ”te văd, te respect, dau doi pași înapoi ca să îți afirmi identitatea, dincolo de mine”. Adolescenții responsabili sunt copiii care au aceste nevoi împlinite acasă: sunt văzuți, apreciați, li se descrie, literalmente, cu ce sunt ei valoroși și importanți pentru viața de zi cu zi a familiei lor.
Seminarul Oanei Moraru, din București, 28 mai 2017, îi așteaptă pe părinți și dascăli pentru a aprofunda relația cu adolescenții. Oana Moraru este managerul Școlii Helikon, coordonator al Agenției pentru Mentorat Educațional ”Helikon”, publicist pe teme de educație, formator didactic (experiență de 20 de ani în învățământ – ca învățătoare și profesoară).
Pentru bilete cu reducere la seminarul Adolescența – anii identității, trimiteți mail la voceaparintilor@gmail.com cu codul ParentingPR_despresufletulmeu.
Ne vedem acolo.
18

Atelier de shopping personalizat cu Gabi Urda

12 aprilie, ziua pentru care am primit invitația Anei, de la #ParentingPR, pentru a participa la o astfel de întâlnire. Am plecat de acasă cu 90 de minute înainte, pentru a reuși să ajung la #AuchanTitan, locul unde se desfășura interesantul eveniment. După ce am schimbat 3 mijloace de transport în comun, după care am alergat la fel ca leopardul înfometat după pradă, am străbătut întreg centrul pentru a găsi scaunele pe care să mă odihnesc în următoarele 90 de minute. Ei, se pare că știau organizatorii ce știau! Dacă m-ar fi adus la shopping personalizat așa cum a fost cazul 1 și 2, după aventura mea de luat tot orașul la stat într-un picior în troleu, autobuz și tramvai, nu-mi mai făcea față corpul. Se pare că lucrurile se cunosc (nu neapărat de către cel care le trăiește, ci de către cei din exterior 🙂 ), așa că am primit cadoul de a mă odihni, ascultând ceea ce avea să spună consultantul de imagine Gabi Urda.

Haideți să intrăm în subiect: câte haine aveți în dulap? Pe vremuri, surorile mai mari le lăsau celor mai mici (sau frații mai mari, celor mai mici), hainele care le/îi strângeau. Acum lucrurile nu mai pot sta astfel pentru că la joacă sau la aniversări, cămașa, bluza, pantalonul, una dintre piesele costumației, se strică și ceea ce oferi e o simplă piesă, care nu se asortează cu nimic din ce are ruda ta; ori asta înseamnă că o va ține de muzeu în casă sau că e obligată să cumpere ceva care să se potrivească… Ei, când eram eu și mică și adolescentă și tânără, până pe la vreo 35 de ani, nu mă întreba nimeni dacă mă asortez și nici eu nu-mi dădeam seama că lucrul acesta este necesar, ținând cont că ochii mei erau mai degrabă îndreptați spre cărți decât spre oglindă. Acum, însă, este o adevărată artă să apari în societate, la școală sau la serbări, așa că toată lumea trebuie să fie informată cu privire la ce și cum să poarte, cum și când să facă acele cumpărături necesare.

Câteva idei care mi s-au părut mie esențiale (restul le găsit pe FB la Gabi sau pe site):

  1. Stilul nu se poate crea de la o vârstă mică, atunci impune turma sau oferă magazinele din care cumpără toată lumea, pentru că-s *la modă*. Stilul este ceva care vine odată cu trecerea anilor și acumularea de experiențe care-ți spun cine ești și ce vrei să știe cei din jur despre tine.
  2. La cumpărături nu se merge însoțit de cineva, ci se merge singur – o dată pentru că cine este alături de tine poate să insiste să-ți iei un lucru care să nu ți se potrivească doar pentru că și l-ar dori și nu și-l poate permite și atunci simte că-l are măcar prin faptul că este în garderoba ta, de unde îl poate împrumuta oricând, a doua oară pentru că persoana de alături se poate grăbi, iar tu, pentru a nu o ține din treaba ei, vei lua decizii nepotrivite (de regulă, cele nepotrivite sunt când cumperi ceva de care nu ai nevoie sau nu ți-e necesar, nu simplul fapt că pui marfa la loc pe umeraș)
  3. Hainele nepurtate din garderoba noastră au proveniență interesantă: a. le-am cumpărat pentru că ne-au plăcut, dar nu le-am probat ca să vedem că nu ne stau bine (aici intervine modelul bărbătesc de a proba haine – bărbatul se așază, se întinde, face mișcări dintre cele mai naturale, pentru că e conștient că o haină trebuie să facă față oricăror situații. O femeie se uită în oglindă, se admiră și nici măcar nu ridică mâinile, ca o gâscă ce dă din aripi, pentru a descoperi dacă nu cumva o strânge obiectul pe care a pus ochii.) b. am uitat de ele (vă dați seama ce dragi ne sunt dacă am uitat de ele, când criteriul adevăratului interes pentru o haină este: aș vrea să plec îmbrăcată cu ea acum acasă sau mâine sigur o port!) c. am cumpărat prea multe deodată și pentru unele am făcut pasiune, pentru altele, nu – de unde și uitarea lor într-un colț oarecare. d. le-am primit cadou de la persoane care nu ne plac sau care nu ne cunosc.

Necesar când pleci la cumpărături, în afară de amintitul principiu (fii singură), este să:

  1. faci cumpărături cu banii jos – dacă ai card, faci cu 25% mai multe cheltuieli
  2. probează
  3. nu ai nevoie numai de prima impresie – haina de pe umeraș, ci și de cea de-a doua – când umerașul devii tu
  4. fie timpul favorabil pentru această activitate – ești odihnită, ca să nu dai înapoi de la a proba, ești pozitivă, ești atentă, ajungi la deschiderea magazinului, când e puțină lume și vânzătoarele se vor ocupa cu atenție de tine
  5. ai o listă de necesități la tine, pe care le urmărești
  6. te relaxezi, nu să fii obsedată să vânezi ceva, că nu te așteaptă nimeni acasă cu prada, ci este destul că ai observat lucruri de care nu ai nevoie sau lucruri care ți-ar fi plăcut, dar chiar nu se potriveau pentru tine
  7. știi cât de mult îți place să calci – da, da, altfel vei cumpăra lucruri dificil de călcat și îți vei blestema alegerile făcute; dar dacă e o pasiune să stai cu fierul în mână, de ce să nu iei cele mai șifonabile lucruri (acum, fără glumă, eu calc cel mai mult la unele dintre cămășile pe care scrie non iron, deci trebuie să fii circumspectă și cu etichetele care-ți promit relaxare totală!)
  8. nu te temi de oglindă și de lumina proastă care cade în cabina de probă, ceea ce înseamnă că va trebui să ieși de acolo și să te plimbi prin magazin pentru a mai găsi vreo oglindă, două
  9. te privești și din spate, pentru că puțini ne văd doar din față, unii ne mai observă și din spate – iar lucrurile pentru care optăm pentru că-s minunate pentru ochii noștri din față pot fi așa pentru că le tragem pe spate și acolo fac mii de cute. 🙂 Haide, nu mii, dar vreo câteva sute tot fac! 🙂
  10. nu cumperi toate lucrurile tale din aceleași magazine – chiar dacă ai o pasiune pentru respectivul loc, s-ar putea ca acolo să găsești lucruri asemănătoare, nu dintre cele care să se completeze și să formeze un tot.

Mulțumesc, Gabi, mulțumesc, #ParentingPR pentru invitație.

Acum să le vorbesc și eu puțin celor care sunt ca mine, adică nu și-ar cumpăra sub nicio formă culorile neutre recomandate pentru a fi purtate cu orice altceva. Suntem câteva care nu ne-am atinge de crem, bej, bleumarin, gri. Suntem câteva care optăm pentru culori puternice și nu ne pasă că nu suntem în tendințe sau că izbim privirea celor din jur. 🙂 Suntem destul de puține, aș zice eu, pentru că dintre prietenele mele doar pe mine mă știu așa, însă asta nu mă determină să renunț la stilul meu. Chiar dacă se spune că, odată cu înaintarea în vârstă există piese la care ar fi bine să renunți, nu voi asculta niciodată acest sfat și, așa cum port căciulă cu urechi de bufniță, portocaliu și violet sau muștar și verde, mă voi bucura de ceea ce pun pe mine.

Probabil că stilul clasic sau elegant este pentru anumite persoane, dar mai sunt și trăznite ca mine, care trec prin viață bucurându-se de lucrurile original-amuzante, un fel de *operă bufă* a vestimentației. Dacă, adolescentă fiind te cunoști destul de bine, dacă tânără fiind nu poți lupta cu părerea cunoștințelor, dacă spre maturitate ajungând te temi de penibil, când ești tu însuți/însăți, nu-ți mai pasă cine te privește și ce gândește. Te bucuri să fii cu tine și să duci culoarea/culorile tale peste tot, așa că nu vei da înapoi de la a te prezenta oamenilor în ținute care pun în valoare ceea ce gândești.

Dacă faceți parte dintre aceste persoane, dacă semănați măcar puțin cu mine, lăsați-mi un mesaj, să facem schimb de idei, pentru că m-aș bucura să-mi găsesc parteneri de discuție pe această temă.

Pe de altă parte, voi încheia cu un sfat oferit de Gabi Urda

Nu-ți cunoști stilul? Fă-ți cont pe Piterest și dă căutare pe fashion. Urmărește 2 săptămâni imaginile de acolo și vezi cu care te identifici mai bine, de ce și apoi încearcă să cauți prin magazine ceea ce ai descoperit că te reprezintă.

Hm, știți ce nu s-a amintit deloc? Despre hainele făcute pentru tine, la croitorie. Asta pentru că cele mai bune croitorese ale noastre au plecat în străinătate, ca să facă bani mulți stând cu bătrânii popoarelor din Vest sau pentru că  e o coaliție împotriva acestei bresle? 🙂 Era o glumă! S-a amintit un singur lucru: când cumpărați ceva, nu luați obiecte care să necesite prea multe transformări pentru că vi se face lehamite de atâtea intervenții și nu veți căuta croitoreasă, nici nu vă va mai interesa haina respectivă, ci o veți arunca într-un colț al dulapului.

Mda, sunt multe de spus despre personalizarea garderobei. Apelați la specialiști sau căutați o gașcă în care să vă manifestați așa cum sunteți, chiar dacă nu aveți nimic de-a face cu vreun stil. Evident, după ce treceți prin faza a doua, amintită anterior, înaintând în vârstă, tot la prima fază ajungeți.

Deci este nevoie de persoane ca Gabi Urda.

0

La mulți ani, Sportule dragă!

La 5 ani mergeam la balet. Un accident m-a făcut să nu mai pot merge o perioadă, apoi am folosit un baston timp de un an… De la 7 ani nu se mai face balet, ți-a trecut tinerețea 🙂 . Am vrut să merg la atletism, singură nu prea aveam curaj, iar mama nu avea timp să bage în seamă faptul că mie îmi place … să alerg… Am încercat cu handbalul. Nu, merci, un antrenor care mă face *vacă* nu mă stimulează să dau ce am mai bun din mine. Și uite-așa a rămas talentul meu sportiv nedezvoltat. În urmă cu 4 luni, când am început să mergem în gașcă ( #ParentingPR ) la spinning, m-am întors la vechea iubire. Și nu mă mai desparte nimeni de ea.

Andreea m-a rugat să scriu un articol despre cel care ne păstrează în formă, dacă suntem înțelepți și-l integrăm în viața noastră. L-am scris și ea l-a publicat aici.

Citiți-l pentru a afla care au fost cele 8 scuze ale mele de a nu face sport, de-a lungul anilor, evident!, și spuneți-mi care este scuza voastră. Iar dacă faceți sport – ce sport practicați?

La mulți ani, Mișcare Fizicăăăă!