1

Parenting PR – de 15 luni pentru educația celor ce educă părinți

Lucrez de 26 de ani în radio, iar lucrul acesta este o mare bucurie pentru că simt mereu că sunt aproape de oameni. Da, sunt jurnaliști care lucrează pe teren și jurnaliști care stau la birou – fac parte dintre cei din ultima categorie. Oare cum pot să simt astfel că sunt aproape de oameni? Prin simplul fapt că merg în grupuri pe care le respect sau de care sunt interesată. În felul acesta, cunosc gândirea unora și am despre ce să scriu mai apoi.

Unul dintre evenimentele care mi-au dat posibilitatea să cunosc oameni, dar și să înțeleg ce înseamnă bloggingul și social media este cel organizat de Parenting PR – pentru comunitatea Digital Parents Talks: Scrierea textelor care generează engagement.

În cadrul ediției cu numărul 15 (da, atât de multe au fost, lunar se desfășoară!), au fost mai multe invitate care să vorbească decât de obicei pentru că a fost vorba despre două dezbateri: din prima am aflat cum se scrie, din cea de-a doua – cum să fii pentru a putea să scrii pentru social media.

Subiectele abordate au fost interesante, dar și foarte multe, așa că nu poți să te referi la toate acele lucruri într-un articol simplu – mai ales că, pe lângă gândurile celor care vorbesc în față, le mai ai și pe ale tale care vin să confirme sau să infirme ceea ce auzi.

Cum ne place nouă să alcătuim sau să citim liste cu număr de ordine – de parcă nu ne-am săturat să fim niște numere și-n viața de toate zilele, vrem să fim și formați în doi timpi și trei mișcări, prin etape clare și ordonate, am ales să scriu despre 5 idei. Și să vă invit să le citiți pe toate celelalte prietene care au participat la evenimentul organizat de Parenting PR.

  1. A avea blog înseamnă a scrie. De ce scrii? Pentru că îți place, pentru că dorești să transformi pasiunea într-o posibilitate de a face bani. Uneori, îți iese, alteori, nu. Te-ai împăcat cu ideea că, de cele mai multe ori, nu? Atunci fă lucrul acesta cu talent – dacă nu-l ai, e dificil (dacă nu ai studii, nu e mare lucru, dar talentul trebuie să existe!) și vei fi fericit pentru că, și dacă nu ai bani din ce scrii, sigur îți faci prieteni. Și prietenii sunt mai valoroși decât banii.
  2. Întotdeauna vei avea success dacă vei înțelege vremurile pe care le trăiești – lumea nu are răbdare să citească un milion de cuvinte pentru ca tu să ajungi la miez. Blogul cere să scrii scurt și pe înțelesul omului – nu te gândi că te citesc doar doamnele rasate dintr-un oraș mare; pe lângă ele pot fi 39878 de puștoaice de la țară, că și ele au net.
  3. Articolele care apar pe aceeași nișă pornesc de la aceleași nevoi – a crește un copil este într-adevăr un lucru unic – pentru părinte, dar foarte comun – pentru societate! E minunat să fii prietenă cu toate celelalte mame care scriu despre educație, dar dacă vrei să fii citită trebuie să ai ceva aparte. (Că e vorba despre stilul de-a scrie, despre umor sau despre imagini, că e vorba despre emoție sau despre scurtimea textului ori despre rubrici Știați că… e decizia ta!)
  4. De unde iei idei? Sigur că din experiența ta, dar trebuie să fii atentă și la ceea ce e în jur, la ceea ce dezbate pe forumuri, la ceea ce spun știrile că se mai întâmplă prin țară – cam care sunt problemele oamenilor.
  5. Te ajută sau nu cariera din jurnalism? A fost o întrebare. Eu nu am făcut Jurnalism, ci Filologie, dar am urmat o sumedenie de cursuri. Voi spune că dacă e ceva care îi determină pe oameni să arunce cu pietre în cei din nișa de parenting este tocmai întrebarea: ce-mi pasă mie ce-mi spune X, dacă nu e documentată. Ori jurnalismul îți spune că trebuie să existe surse – și nu una, ci trei – care să confirme. Atunci când vorbești doar ca mamă și nu ai un specialist (a, nu, trei!) care să te secondeze – lasă-i pe ei să se bată cap în cap și cele ce vor citi se vor dumiri ce vor să aleagă! – s-ar putea să fii considerată apă de ploaie.

Mai jos aveți articole foarte cuprinzătoare despre ce înseamnă a scrie, a avea blog, a putea ieși în social media cu rezultatul creațiilor voastre:

https://prescolar.ro/cum-a-fost-la-digital-parents-talks-15/

https://mamicaurbana.ro/social-media-si-comunitati/

https://mamicaurbana.ro/cum-sa-scrii-articole-care-sa-genereze-engagement/

https://meritopoveste.ro/2018/07/22/cum-a-fost-la-digital-parents-talks-15/

http://iulianaroca.ro/scriu-pentru-voi-din-suflet-nu-dupa-o-reteta/

https://www.revistamargot.ro/digital-parents-talks-15-o-captivanta-calatorie-informationala/

https://casutaoliviei.ro/2018/07/25/cum-sa-scrii-texte-care-sa-genereze-engagement/

https://plecinlume.ro/2018/07/despre-texte-frumoase-si-povesti-la-scoala-de-blogging-pentru-parinti-digitali/

https://carmenradu.ro/recomandari/cum-si-pentru-cine-scriem/

http://www.simoneciel.ro/digital-parents-talks-15/

Evenimentul la care au participat peste 50 de bloggeri a fost sponsorizat de Lidl, Lupilu și OK Center.

 

Reclame
1

Atelier aplicat pentru părinți și învățători – Oana Moraru

Eram profesoară de limba română. Când elevii mi se păreau prea agitați, îi încolonam frumos și în liniște ne strecuram spre terenul de fotbal, jucam 5 minute orice joc în care se folosea o minge, energia negativă era împrăștiată și, în aceeași liniște, ne întorceam în clasă, unde continuam ora. Evident, ca soluție de moment, ideea era sclipitoare. Doar că, din punct de vedere al educației din România, nu se face așa ceva și în 2 săptămâni eram pârâtă la Inspectorat și cu inspecția efectuată. Pentru că s-a constatat că sunt clinic sănătoasă și că mă pricep la predat, nu am fost dată afară, dar am primit o sancțiune la salariu. Din toamnă, am plecat din Învățământ. Mi-am dat seama că, dacă vreau să fac ceva pentru copii, nu din sistem voi putea influența, ci din afara lui. Faptul că am terminat masterul în Arta Predării este o dovadă că educația mă interesează, chiar dacă nu sunt la catedră. Cu aproape o mie de emisiuni de educație și cu 400 de povești scrise, cred că am fost mai de folos oamenilor decât dacă stăteam acolo și renunțam permanent la o jumătate de salariu pentru că cine știe ce soluții de detensionare a copiilor aș mai fi găsit…

Îi admir pe cei care pot rămâne în Învățământ și pot schimba ceva, prin simpla lor prezență. Oameni de acest fel merită cunoscuți și scoși în evidență, așa cum se întâmplă în această campanie.

De aceea vă rog pe toți cei care sunteți părinți și aveți ceva bun de zis despre metodele învățătoarei voastre să participați, să vorbiți, să scrieți, să dați un semnal.

Pe de altă parte, nu pot să nu-mi amintesc atitudinea fiului meu, care, când îi explicam câte ceva, îmi zicea: înghite-ți vorba! N-am priceput de unde vine această replică și l-am tras de limbă. Educatoarea le zicea la orice făceau negativ: înghite-ți … Adică dacă plângeau: înghite-ți plânsul, dacă încercau să riposteze: înghite-ți replica, dacă încercau să explice: înghite-ți vorba.

Eu încercam să-l fac pe copil să se deschidă și să fie cât mai dornic de comunicare cu mine. Lui i se sugera că tăcerea e mai bună decât comunicarea, iar el însuși devenea un purtător de idei pe care încerca să mi le imprime mie.

Vorbesc despre toate aceste lucruri, privind spre evenimentele care vor avea loc în curând în București:

25 martie 2017 – Copiii între 6 și 12 ani – anii formativi

26 martie 2017 – Copiii sub 6 ani – anii de grație

Pentru oricare dintre aceste 2 seminare, puteți obține o reducere de 25%, dacă scrieți un mail pentru a afla parola, pe adresa despresufletulmeu@yahoo.com.

Pe 26 martie sper să mă văd acolo cu cât mai mulți dintre voi.

 

 

 

 

1

Copiii ne aparțin până încep școala

Da, este părerea mea. Chiar dacă merg la grădi, tot ai noștri sunt. Odată cu începerea școlii, au făcut un pas prin care se depărtează de noi. Pasul poate fi mare sau mic, în funcție de relația pe care am stabilit-o cu ei, în cei 6 ani de acasă (pentru că al șaptelea, care era tot al familiei, a fost furat tot de școală!).

Eu nu mi-am dorit copii. Când auzi în fiecare zi: *Din cauza voastră stau cu nenorocitul ăsta, dar, dacă ar fi după mine, mâine aș pleca*, îți imaginezi că un copil este o piatră de moară pe care ți-o legi de gât după ce te căsătorești!

Unii s-au trezit părinți prea devreme – voiau copii, dar nu chiar acum. Nu sunt deloc pregătiți pentru așa ceva.

Alții au avut o copilărie tristă, dar și-au jurat că nu vor fi ca părinții lor. Însă sunt oameni atât de nepricepuți – ce să facă ei pentru copilul care apare și pentru care simt o responsabilitate așa de mare?

Soluții există și pentru educatoarele care au crezut că a crește copiii altora este un lucru nobil, dar s-au trezit în fața unor pretenții exagerate din partea părinților și înaintea unor copiii lipsiți de bună creștere, cărora nu li se acordă atenție acasă și care la grădi vor să fie cei mai importanți. Educatoarele pot fi mame sau nu, pot fi învățat pedagogie (sau nu – cu atât mai rău!), cert este că au un șoc în câmpul unde *panseluțele și trandafirii, rodul iubirii* devin teroriști.

Soluții pentru oricare dintre aceste categorii se pot găsi pe 26 martie, în cadrul seminarului prezentat de Oana Moraru.

La ce anume se va referi fondatoarea Școlii Helikon și cea care susține cu mult curaj și forță Vocea Părinților

  • Informații documentate științific despre cele mai importante pietre de hotar în dezvoltarea preșcolarului
  • Tehnici de conștientizare a obiectivelor pentru fiecare interval de vârstă care marchează un salt cognitiv, fizic sau emoțional;
  • Strategii, jocuri și activități pentru stimularea inteligențelor, a atitudinii față de învățare și a operațiilor gândirii;
  • Modalități specifice de a coopera cu cel mic, de a regla comportamentele nedorite și a le întări pe cele pozitive.

Lucrul cel mai interesant pe care îl veți putea primi este setul de 7 scenarii zilnice pentru stimularea tuturor ariilor de dezvoltare hotărâtoare pentru succesul școlar de mai târziu.

Cum spune Irina Schmitz în articolul ei în care prezintă Seminarul Oanei Moraru pentru părinții cu copii care au între 6-12 ani este foarte important un detaliu financiar: presupune o investiție de o.14 bani/zi în viitorul copilului, pentru următorii 6 ani. Irina a participat la cursul Oanei pentru copiii până în 6 ani, acum un an, și a scris despre lucrul acesta aici.

Pentru cei interesați de participarea la acest curs, există posibilitatea unei reduceri de 25%.

Primele 9 persoane care îmi scriu în particular vor primi  codul de reducere. Adresa blogului – despresufletulmeu@yahoo.com

De asemenea, grupurile, cuplurile și cadrele didactice – care vor să plătească prețul integral! – se pot înscrie pe adresa: voceaparintilor@gmail.com.

În cazul în care mai aveți un copil, în afară de cel până în 6 ani, și vă interesează și aspecte ale educației pentru această vârstă, puteți găsi interviuri cu Oana Moraru aici , aici și aici.

 

 

 

 

 

1

Să-ți păstrezi copilul

Când ai copil mic, știi cum poți să petreci timpul cu el: permanent trage el de tine să te joci, așa că nu trebuie să fii creativ pentru a-l atrage de partea ta. E destul să fii manechinul pe care îl folosește scenaristul și regizorul de copil.

Când mai crește copilul, nu prea mai ai modalități prin care să fii interesant pentru el. Distracția e în afara casei sau în camera lui. Singur, ok?

Eu am găsit un mod prin care știu sigur că vom petrece cel puțin 10 minute râzând împreună – acesta e cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru copilul tău, să-i crești gradul de încredere în tine, prin umor în doi sau trei – în funcție de câți părinți are!

Uitându-mă pe FB – el nu are; adică avea, dar i-a uitat parola și atunci nu are cum să-l mai folosească – adun în timpul zilei cele mai interesante filmulețe după gustul lui – cu bebeluși veseli, cu animale deștepte sau haioase, cu materiale de cultură, de scurtă durată și, când vine să mă salute că s-a întors de la școală, mă întreabă: Ai ceva pentru mine? Sigur, îi răspund. Vin imediat, mă asigură el.

Și începe privitul, încep comentariile, discuțiile, hohotele de râs…

Când ai un copil mare, nu-l mai simți ca fiind al tău, din cauză că cel mai mult timp îi este ocupat cu școala, tinerii de seama lui și cu temele… Nu mai depinde de tine la orice pas, își aduce aminte de tine, dacă nu i te pui tu în cale, doar din an în Paște, când îl mustră conștiința – eu ce cadou fac celor din familie?

Dacă găsești un truc prin care poți totuși să-l păstrezi, să mai ai influență asupra lui, ești un om fericit.

0

Paradis Land – Neptun

Știam de parc de anul trecut, de cand a fost deschis, dar am reușit să ajung abia azi. Deschide la 10, nu veniți mai devreme, dar veniți să fiți primii pentru *înhămare* și instructaj, pentru că altfel sunteți printre ultimii pe trasee și aveți de așteptat foarte mult. Mda, depinde și pe ce trasee mergeți. Cele patru, mai dificile, nu au fost prea interesante, așa că nu avea cine să ne grăbească sau să ne oprească din drum; dar sunt simpatice și provocatoare și traseele verzi, portocalii și galbene, chiar dacă par simple – doar par – mai ales dacă nu ești obișnuit cu mișcarea fizică și echilibrul…

Ce pot spune – oferta traseelor e generoasă. Dar ar trebui să fie populate și de alte varste decat copiii și adolescenții; părinții nu fac altceva decat să privească din fața unei sticle de bere sau de jos, urland la copiii care nu reușesc să pună piciorul – și parcă toți au același refren: *Ce faci, mă, mă faci de ras?* (de parcă eu i-aș și cunoaște și imediat i-aș judeca după îndemanarea copiilor, nu după lipsa lor de empatie în criză – de la apelative: *grasule*, *dacă mananci mult* – bine, nu vă puteți imagina cat manca mama, după cum arăta, dar acum nu era judecată plăcerea ei de-a manca, ci a fetei, care cel puțin se străduise să urce pe franghii!, *mai bine nu dădeam banii, dacă tot nu ești în stare de nimic*… Nu mai înșir acele replici că nu vreau să le dau idei celor care pană acum nu știau cum să-și jignească odraslele – și de față cu zeci de persoane!).

Mai pot spune că *salvatorii* nu prea sunt atenți – cel puțin la Șapte Scări erau inexistenți pe parcursul tirolianei, pentru că nu necesită explicații – dar aici erau prezenți și nu dădeau niciun ajutor, niciun sfat, nicio idee, ba mai mult, fumau și nu mergeau cu scara, să salveze pe cineva decat după ce terminau țigărușa… Acum, na: nimic nu e perfect, iar oamenii, în general, sunt cei care întunecă imaginea atractivă a obiectelor! – din nefericire.

Traseul de tiroliene este separat, costă doar 10 lei și ar merita să stai în parc o zi pentru a te simți Tarzan – sau Jane… 🙂

Pe scurt, a petrece timp în Paradis Land e o plăcere (doar să fiți bine antrenați și să nu aveți nevoie de salvatori sau să nu vă pese de cei care sunt în jur, să vă lăsați în hamuri și să atarnați în gol și să vă bucurați de peisaj – pentru că, în funcție de cat de bine ați așezat carabinele, sunteți în siguranță!).

P. S. Dacă sună cumva periculos ce spun aici, să știți că nu e: prima dată cand m-am urcat pe un traseu, acum 10 ani urlam: cine m-a pus să fac asta?, pentru ca apoi să devină cea mai relaxantă activitate. Acum, sigur, depinde și pe cine aveți alături, dacă e cineva ca părinții, s-ar putea să preferați scara salvatorilor, dar dacă e cineva care vă încurajează și vă explică – ne vedem la următorul parc de aventuri! 🙂

Pont 1: mergeți cu mănuși de acasă. Acolo costă 20 lei. Și e nevoie de ele, pentru că trebuie să folosești mainile… cu generozitate. De la mers în patru labe la prinsul franghiei, de la a te trage spre capăt cand ești prea ușor și tiroliana te duce înapoi pană la cățăratul pe stalpii de lemn, plini de așchii.

Pont 2: traseul indigo este considerat în lista organizatorilor mai dificil decat cel albastru. Nu este dificil, pentru cei obișnuiți cu cățăratul. Însă traseul albastru, are o ciudățenie – deși scrie că este accesibil celor peste 1.50, pe al treilea tronson de joc, efectiv este o provocare înfiorătoare, fiind necesar să-ți folosești picioarele pentru a-ți aduce puntea și a trece mai departe. Dacă reușiți să treceți de acesta, restul drumului nu e îngrozitor, dar am văzut și persoane care au abandonat din cauza lui. Așa că atenție la abordarea lui!

2

Atitudine de învingător

Pentru că am lucrat cu cei mici de-a lungul timpului, știu și eu cate ceva despre comportamentul lor. Din experiența mea, niciun copil de pană în 7 ani, mai ales într-un oraș ca București, nu e prietenos cu un străin. De fapt, nici după 7… Poate după 10, cand mama i-a vorbit deja despre vecina X sau l-a văzut pe vecinul Y că le-a reparat mașina… 🙂 Dar pană în 7 ani, nu, nu am întalnit un copil care să fie deschis cu străinii.

Într-o zi, am ieșit din scara blocului meu, scara B, și am trecut foarte aproape de scara A. Un băiețel de 6 ani și ceva, care nu mă văzuse în viața lui, îmi ține ușa pe care o deschisese cu greu, folosind o cheie, în vreme ce avea și cumpărături în mană, iar ușa era dificil de împins la greutatea ei, și pentru că vede că nu dau semne să urc pe scări îmi zice: Haideți, veniți?

Era așa de protocolar, așa de minunat să auzi din partea unui puști această invitație încat am întors capul să văd cu cine vorbește. Nimeni după mine.

*A, eu? am întrebat. Eu nu intru, eu merg mai departe.*

Puțin dezamăgit, a tras ușa după el.

Am rămas cu întrebarea: cu cine m-a confundat de s-a purtat așa de prietenos cu mine? Ce temperament are, dacă nu m-a confundat și totuși s-a gandit la mine? Ce educație a primit de la părinți, de s-a comportat astfel?

Ca orice bucureștean care se respectă, eu nu-mi cunosc nici vecinii de pe scară, nici pe cei de la etaj, cu atat mai puțin pe cei de la altă scară… Dar mi-am propus să îl urmăresc pe micuț și să îi felicit pe cei care s-au ocupat de bună lui creștere… A, desigur că la final le voi atrage atenția că n-ar trebui să pună copilul la cumpărat lucruri cu un volum așa de mare încat să nu prea poată deschide ușa nici pentru el, cu atat mai puțin să o țină la infinit și pentru altul … 🙂