0

NaNoWriMo 2017 – debut

Când m-am gândit ce proiect aș putea realiza în acest an, pentru ce anume m-aș strădui și ce anume m-ar motiva să mă mobilizez, nu am știut ce să răspund. Până în momentul în care am cunoscut o desenatoare care m-a întrebat dacă n-aș vrea să lucrăm împreună – din vorbă în vorbă am ajuns la ideea unei cărți cu 365 de povești scurte pentru cei mici, cu desenele de rigoare. Așa da, mi-am zis, aceasta este o provocare. Una atât de mare încât cred că voi fi gata să nu mă las, să fiu perseverentă, chiar dacă nu voi avea niciun cuvânt scris dinainte. Și mai ales în ciuda faptului că eu scriu doar povești de 1500 de cuvinte, îmi este greu să restrâng povestea… Iar poveștile mele au dialog, nu sunt doar o zicere de la un capăt la altul… Am dat o tură prin dicționarul limbii române și am căutat cele mai interesante cuvinte, fiecare cuvânt însemnând câte un subiect de poveste. Am găsit vreo 226, destul de multe, dar nu de ajuns. 🙂 În plus, nicio idee despre intrigă sau personaje.

Priveam în gol, deci într-o parte, pentru că în fața mea era computerul, și nu mă puteam concentra, când ochii mi-au picat pe telefon, care era deschis pe Instagram și au apărut niște desene realizate de un danez. El cerea oricui are curajul să trimită o poveste după imaginile pe care le oferea; sincer, imaginile nu aveau ceva atractiv pentru mine – aveau prea multă ironie pentru gustul meu. În mod normal, nu le-aș fi luat în seamă, dar provocarea mi s-a părut mare: să scriu o scurtă poveste… să scriu o scurtă poveste…

Am început, încet-încet, să concentrez în cât mai puține cuvinte ceea ce vedeam și, după vreo 10 încercări, mi-am dat seama că pot face povești de 130-150 de cuvinte, chiar și din lucruri care nu mă atrag, cu atât mai mult – m-am încurajat eu! – voi reuși când ideile mi se vor părea interesante.

Eu nu cred că e ceva la întâmplare pe pământul acesta – nici dintre bucuriile noastre, nici dintre tristețile noastre… Ce anume a făcut ca exact în momentul în care eu nu mă consideram în stare să îndeplinesc un anume lucru, cineva din Danemarca să deschidă și să arunce în eter pentru prima dată în viață acele schițe? Cum de eu, care nu petrec prea mult timp pe Instagram, am fost chiar atunci lângă telefon și cum de am reacționat atât de rapid – pentru că, de regulă, evit când e vorba despre ceva atât de revoluționar (pfuuu, imaginile chiar nu erau pe gustul meu!!!).

Așa că sunt fericită pentru că, în clipa potrivită, am primit exact ce aveam nevoie, iar acum țes de zor poveștile pe care trebuie să le am la sfârșitul lunii noiembrie. Mda, și dacă voi avea mai mult de 130 de cuvinte la un subiect, m-am gândit să fac un fel de poveste-serial, așa că tot voi reuși! Da, mi-am propus să reușesc!

Țineți-mi pumnii, iar voi, cei care scrieți, încercați totuși să veniți alături de noi, la NaNoWriMo! Nu veți regreta.

Deviza lui este:

Having a deadline + people helping you get there = a finished creative project.

Da, da, haideți cu noi!!!

Anunțuri
0

Septembrie fără zahăr, la jumătate de drum

Este jumătatea drumului în cadrul proiectului #septembriefărăzahăr și tot ce pot să spun eu este că m-am străduit. Lucrul pe care l-am descoperit pe propria-mi piele, fără ajutor de la ceilalți, este că, dacă ești dependet de dulce, dar nu gătești acasă (pentru a pune în practică o rețetă gen Daniela Niculi *Cand te apuca pofta de un desert #farazaharadaugat faci o budinca din branzica dulce si pudra de cacao si o servesti cu rodie si cateva boabe de strugure negru #desezon  *) ești în cel mai mare pericol să te întorci la zahărul tău preferat. Eu vorbesc acum adolescentelor, tinerelor singure, femeilor ocupate care nu se apropie de bucătărie, celor cărora le gătesc ceilalți (și ceilalți gătesc foarte bine prăjituri și nu vor să renunțe la zahăr, așa că dulciurile lor vor fi cu zahăr – acesta este cazul meu!).

Cele mai mari probleme ale mele au apărut în momentul în care mi-am dorit ceva dulce, fructele deja le mâncasem și nu aveam vreme să fac rețetele propuse de gospodinele pricepute în #fărăzahăr. Așa că am cumpărat ciocolată fără zahăr – da, rău! sau am cedat la ispitele de la întâlnirile sociale (eu nu poftesc înghețată și bomboane, nu am avut nevoie de sucuri sau alte cocături de la cele mai sofisticate – patiseria franțuzească la cea italiană, dar când văd niște paleuri sau când am descoperit torturile de la întâlnirea de joacă a oamenilor mari…)

Recunosc, în aceste 15 zile, am mâncat de 3 ori cu zahăr. Cineva răutăcios îmi spunea: *așa, și, de ce nu te lași de vreme ce ai dat-o-n bară?* Pentru simplul motiv că atunci când a căzut prima dată copilul tău, când încerca să se ridice în picioare, nu a rămas acolo, ci a mai încercat o dată. Feriți-vă de astfel de persoane care vă descurajează când deja ați pornit pe un drum căruia nici nu credeați că îi veți face față. Feriți-vă de cei care, de ciudă că vă străduiți să vă fie bine, tocmai pentru că ei nu pot, încearcă să vă readucă la starea în care erați înainte.

Ați făcut deja un pas? E mai important acel pas decât orice dispreț pe care-l aruncă spre voi cei care nici măcar nu se gândesc să facă acel pas. Sau care și-ar dori să-l facă, dar sunt prea leneși și prea implicați în aceste chestii și atunci preferă să vă țină în starea voastră, de dinainte.

Cine nu înțelege că a scăpa de un viciu este o luptă și crede că, dacă ai greșit o dată, e un semn că ești făcut pentru așa ceva, că viciu scrie pe fruntea ta, să stea deoparte. Să țineți departe de dv astfel de persoane, indiferent că vă sunt rude sau prieteni intimi. Acești oameni în loc să vă ajute, vă vor în stadiul lor.

Era o poantă pe care am auzit-o de la un bătrânel care nu aerisea niciodată camera. Era decembrie, omul mâncase fasole vreo 3 zile la rând, nu deschisese geamul ca nu cumva să-l invadeze frigul. Îi spune fiica venită în vizită: *Măi, tată, aici pute.* Răspunsul omului: *Pute, pute, da-i călduț.*

Cei care vor nu numai #septembriefărăzahăr, ci și o viață sănătoasă (care implică și fără zahăr) ar trebui să înțeleagă că viața lor va fi cu dușuri scoțiene, uneori (și spune asta una care se simte bine de pe la 40 de grade în sus!). Cei ce vor ceva călduț nu sunt cei mai buni parteneri de drum pentru cei care vor un miros de viață deplină, nu cadaverică.

Ok, nu mi-a ieșit din prima, dar de ce să renunț? De când cu sportul, am învățat perseverența, așa că eu, cea mai delăsătoare dintre toate persoanele, spun că nu-mi pasă că am greșit sau de câte ori am greșit: voi merge înainte, ținând cont de decizia mea.

Fără zahăr!

P.S. După cum spuneam, trebuie să te ocupi de așa ceva în casă, ca să scapi de alternativa din comerț!

http://www.noidoisibebe.ro/pancakes-cu-banane-fara-faina/

http://www.noidoisibebe.ro/5-retete-fara-zahar-de-la-cineva-care-nu-l-mai-consuma-de-mai-bine-de-2-luni/

1

Camp NaNoWriMo iulie 2017 Pregătire

Da, cei care scriu și trăiesc doar din asta sunt puțini. Cei mai mulți suntem noi, cei cărora ne place să scriem, dar trebuie să ne câștigăm existența prin altceva decât prin plăcerea noastră profundă. Eu nu am găsit exprimată mai corect dorința pe care o am de a scrie (cu disperări din acelea că, dacă nu stau acum jos pentru a așterne ceva pe computer, îmi pierd *uzul rațiunii* – o prezint așa ca să-i dau o tentă de umor, dar cei care trec prin asta știu că nu e nimic amuzant în a te simți deodată dornic să părăsești compania celorlalți și să intri în transa scrisului!) ca în aceste cuvinte: *Râvna pentru Casa Ta mă mănâncă.* Sunt cuvinte profetice, redau chemarea și disperarea în cazul în care nu te poți ridica la înălțimea așteptărilor. Iar așteptările nu sunt de la noi, ci din altă parte. Cineva care scrie știe despre ce vorbesc: ai impresia că este o persoană căreia trebuie să-i dai socoteală. Da, dacă ar fi după tine, te-ai mai odihni sau ți-ai mai vizita un prieten, dar e după cel căruia îi ești dator. (Cei care nu aveți obsesia scrisului să știți că sunteți fericiți. Și, evident, cei mai nefericiți sunt cei care au această trăire, dar nu-și găsesc segmentul de scriere pe care să meargă, cei care vor să scrie, dar nu știu ce, cei care au cuvintele undeva între vârful limbii și buze, dar și de și-ar pune acolo stiloul tot nu ar putea să le dea jos precum o face simplu țăranul cu paiele lui, pe care le aruncă din pod, cu furca.)

Atunci când ai loc de muncă și vrei să și scrii e dificil să găsești timp, iar dacă ai timp sigur nu ai liniște și dacă ai și timp și liniște sigur nu ai ideea… De aceea, exercițiul principal între două activități care fac parte din munca zilnică ar trebui să fie căutarea de idei, căutarea de lucruri, sentimente, idei care te compleșesc atât de mult cu importanța lor încât ai vrea să le cunoști și mai bine și le-ai dedica un studiu mai atent… o viață…

Ce este dificil la viața noastră e că nu putem să mergem la lucru și să venim acasă, unde ne așezăm pe scaune și scriem. Venim acasă și trebuie să rezolvăm toate treburile casei, apoi pe ale oamenilor casei sau pe ale omuleților casei… 🙂 Uneori, ne luăm și în plus de la serviciu, pentru că nu am reușit în cele 10 ore de trudă.

Se spune că, dacă vrei să-ți faci un obicei din a scrie zilnic, trebuie să-ți iei 10 minute în care să scrii, fără încetare, fără să-ți pese că ai greșit cuvintele, fără să te intereseze logica frazelor. Nu ești în editare. Ești în elaborare. 10 minute zilnic, fără să citești timp de o lună ceea ce ai scris. Dar după cele 4 săptămâni s-ar putea să-ți fi format un obicei. Acum, dacă 10 minute ajung pentru un obicei, cum se poate numi faptul că există posibilitatea să lucrezi de trei ori pe an, implicat, dedicat, devotat, unei scrieri?

Din 4 în 2 luni, 🙂 ai posibilitatea să dedici 30 de zile, 31, scrisului, iar între aceste perioade de așternere pe hârtie sau ecran, ai ceva vreme să citești, meditezi, culegi informații. Noiembrie, aprilie, iulie – lunile de mobilizare, când tot ceea ce ai strâns poate deveni un monolit interesant.

Nu zice nimeni că trebuie să scrii trei cărți pe an. Nu se așteaptă nimeni să faci lucruri mărețe. Dar dacă ție îți place să scrii, să știi că este cel mai bun exercițiu pentru perseverență și mai ales rezultate.

Pentru acest Camp NaNo, m-am pregătit nu atât cu materiale scrise de mine, cât cu 30 de cărți scrise de alții și citite în goană, pentru a surprinde atmosfera, stilul, modul în care conduc acțiunea, personajele – cum apar, cum sunt descrise… Uneori, mai aveam ceva în plus față de idei – propoziții, pasaje. Acum nu numai că nu am scris nimic. Pur și simplu, mi-a fost frică să scriu ceva – pentru că mi se părea că e prea mare pentru mine ceea ce-mi propusesem.

Dar cum în NaNo îți dau și sugestii cu privire la cum se procedează, am găsit un mesaj în care se cerea pentru o mai bună organizare să împarți pe capitole, să știi cam ce ai vrea să conțină fiecare… Ezitând, am reușit să am o idee despre cele 40 de capitole. Aveam în jurul meu vreo 10 cărți: trebuie să recunosc, atunci când citesc, scot ideile principale din capitol, văd câte linii directoare sunt, unde duce fiecare, unde regăsesc amănuntul acela, care este momentul în care se rezolvă tensiunea declanșată la o anumită pagină… Sigur, asta acum, pentru pregătirea de NaNo. Când parcurg o carte de dragul de a citi și aceasta îmi aparține, scriu direct pe ea ceea ce-mi inspiră. Dar nu mă raportez chiar la toate amănuntele. Pe când, dacă am stabilit că acea carte îmi place ca structură, o disec fără milă și nici nu leșin, cum mi s-ar întâmpla dacă aș fi nevoită să disec un cadavru 🙂 .

Ultima zi înainte de NaNo. Ce dețin?

  • știu ce urmăresc
  • știu câteva personaje (cât de dificil a fost să ajung la ele, nu mai zic: s-au transformat pe măsură ce îmi schimbam părerea despre ceea ce vreau să scot în evidență. De la o clasă de elevi, deci 20 de copii, au rămas 3 copii și vreo 6 animale!)
  • știu ce anume îl caracterizează pe fiecare dintre personaje, i-am găsit ticurile verbale, stilul de adresare (dar, da, nu știu numele decât pentru personajul principal)
  • știu vreo 40 de încercări la care vreau să-i supun (de fapt, nu le știu, 🙂 numai le-am așternut pe laptop și când voi deschide un nou capitol am 3 rânduri cu schiță despre ce urmăresc.

Restul este truda zilelor de iulie, când vreau să termin NaNo cu 35.000 de cuvinte. Această lună este și a teatrului în stradă pe care vreau să-l urmăresc, dar și a renunțării la plastic – iar în cadrul evenimentelor am și eu ceva de realizat cu cei mici. Este luna în care se desfășoară #smforparents17 (puteți solicita o invitație aici ) , pe 19 și în care pe 20, noi, cele care vrem să meargă bine cu educația copiilor, ne întâlnim cu #ParentingPR pentru a afla mai multe despre SEO (dacă ești interesat de lucrul acesta, poți să li te adresezi, s-ar putea să te accepte să participi!)

P. S. Despre renunțarea la plastic au mai scris și

https://www.cristinaotel.ro/iulie-fara-plastic/

https://mamicaurbana.ro/iulie-fara-plastic/

Pe cât de mult îmi place să scriu, pe atât de mult îmi doresc să existe o planetă curată. Lucrăm pentru amândouă împreună?

 

6

Micul librar – Printre litere

Am participat azi la cea de-a doua ediție a proiectului Micul librar. (Prima ediție a fost organizată cu ocazia Zilei Internaționale a Cititului Împreună – 16 februarie – eveniment sărbătorit în 100 de țări!)

Scopul proiectului Micul librar este acela de a-i introduce pe copii într-un mediu cultural, pentru a conştientiza importanţa şi plăcerea cititului, dar şi pentru a le dezvolta abilităţile de comunicare şi de interactiune. Micul librar se realizează lunar în librăriile Diverta şi este o campanie subsidiară Clubului de lectură Printre litere, proiect naţional de stimulare a cititului în rândul elevilor.

La cea de-a doua ediție, Charlize, Smaranda, Sofia, Inia, Teo, Diana, Cristian au fost cei care au prezentat cărțile pe care le-au ales pentru a le citi. Laura Frunză a moderat evenimentul.

Pentru învățătoarele și profesorii care încă nu au aflat, Printre litere este un proiect național de stimulare a lecturii destinat elevilor de școală primară, gimnazială și de liceu. În fiecare lună, copiilor li se prezintă cărți menite să-i inspire și să le dezvolte plăcerea de a citi. Unii se nasc având această plăcere, alții pot fi stimulați prin faptul că cineva de vârsta lor le prezintă o carte.

Pentru ca cei mici să fie interesați să citească, este bine să

  • îți poată alege singuri cărțile;
  • înțeleagă ideea de dezvoltarea proprie, care se poate face cu ajutorul culturii;
  • simtă necesitatea de a avea un vocabular cuprinzător – acesta se poate forma citind și întâlnind cuvinte noi în anumite contexte sau cuvinte deja cunoscute sub forma unor exprimări interesante, sofisticate, alese;
  • fie încurajați să nu renunțe la cărțile pe care le-au început, chiar dacă sunt ocupați cu teme sau chiar dacă sunt cuvinte pe care nu le înțeleg;
  • aibă alături persoane cu răbdare și perseverență, care îi îndrumă cu blândețe să continue ce au început;
  • le explicați că lectura cărților le formează diverse abilități și îi ajută să devină ceea ce vor să fie;
  • contorizeze timpul dedicat activităților lor: cât dedică școlii, învățatului acasă, televizorului sau internetului, telefonului, lecturii;
  • observe că pentru unele lucruri bune pe care le fac primesc recompense, dar pentru faptul că au citit – deja! – și-au luat recompensa – starea de bine pe care ți-o dă faptul că ai intrat într-o lume nouă, plină de lucruri interesante, la care nu ai fi ajuns dacă nu ți-o descria autorul acelei cărți.

Cum se apropie ziua de 2 aprilie, Ziua Internațională a Cărții pentru Copii, poate n-ar fi rău dacă ați face cadou unui copil care vă e drag (sau care nu vă e apropiat, dar are drag de citit!) o carte – poate îi va schimba viața. Și ce satisfacție mai mare poți să ai decât să vezi că ai influențat spre bine un omuleț? 🙂

 

3

Vieți în vâltoare – Marina Costa

Joi, 23 martie 2017, are loc lansarea romanului în două volume *Vieți în vâltoare*. Sunt fan declarat al scrierilor Marinei Costa, stilul ei fiind neegalat de scriitorii contamporani – se adresează deopotrivă publicului matur și tânăr, oferind plăcerea lecturii și satisfacția informației.

De ce să vii la lansarea romanului „Vieți în vâltoare” sau, dacă nu ajungi, de ce să îl citești?

  1. Pentru că stilul Marinei Costa seamănă cu al lui Alexandre Dumas, reușind să implice cititorul în atmosfera specifică a perioadei. Volumul 1, intitulat „Ținuturi însângerate„, se petrece în republicile italiene dornice de libertate, egalitate și fraternitate, pe teritoriul cărora se confruntau oștile franceze și austriece în războaiele napoleoniene.
  1. Pentru că, dacă ți-e dor de scrierile lui Karl May, găsești personaje ca ale lui, presărate pe ici, pe colo. Volumul 2, intitulat „Lumea Nouă„, te poartă prin Statele Unite, spre Vest, în lumea convoaielor de imigranți și a pionierilor, a indienilor, precum și a fondatorilor orașului Saint Louis.
  1. Pentru că poți descoperi un personaj principal femeie. (Circulă pe net un clip în care mama și fetița ei înlătură toate cărțile care au personaje masculine, în care personajul feminin nu are prea multe de zis etc și rămân atât de puține cărți despre aspirațiile fetelor încât două persoane s-au ambiționat și au scos un volum despre 100 rebele, care în loc să viseze la prinți s-au făcut cercetătoare, femei de știință etc).
  1. Pentru că ai un exemplu bun în personajul principal – dacă a citit toate cărțile pe care le putea găsi, dacă a învățat atâtea limbi străine, dacă a putut lupta alături de bărbați, reușești și tu să faci față zilei de azi.
  1. Pentru că afli o sumedenie de amănunte despre istorie, într-un context relaxat, fără să fii nevoit apoi să dai teză.
  1. Pentru că ajungi să cunoști caracteristici ale tuturor culturilor prin care trece eroina ta preferată.
  1. Pentru că te-ai săturat să fie ridicate în slăvi doar personajele din Occident. Poate și o româncă născută în exil să iasă în evidență și chiar să concureze cu toate eroinele pe care le-ai admirat până acum.
  1. Pentru că ai de-a face cu o fire perseverentă, care nu ține cont de bariere – poate te-ai săturat de romanele care-ți bagă-n cap ideea că împrejurările vieții te pun cu botul pe labe!
  1. Pentru că vrei să încurajezi scriitorii români care-și scot singuri cărțile de valoare, pentru că banii destinați acestui lucru se duc spre alte persoane.
  1. Pentru că și tu scrii și ai dorit să realizezi o trilogie, dar nu prea ai avut exemple în literatura română contemporană – ei bine, al treilea volum al Marinei este în lucru și ai în ea un exemplu de pasiune și trudă pentru ceea ce reprezintă sensul vieții ei! (E drept, acela va fi un roman de sine stătător, așa cum poți citi „Vicontele de Bragelonne” fără să fi citit „Cei trei mușchetari„, dar dacă l-ai citit totuși, conține noi aventuri ale acelorași personaje).
  1. Pentru că prețul unui volum este mai mic decât al unui tricou la reducere de 70%, mai mic decât consumația unei persoane la un fast food, într-o zi obișnuită și cu puțin mai mare decât o prăjitură sau un cocteil fără alcool, dintr-o ceainărie…

…..

Dacă reușiți să ajungeți joi, 23 martie 2017, la 16.30, în strada Jean Louis Calderon, nr. 39 (sector 2, pe lângă fosta Ambasadă a SUA), mă veți putea recunoaște ușor: sunt cea mai fericită dintre participanți – în afară de scriitoare, evident! 🙂

….

Cei cărora au visul de a publica, au întrebări despre cum se scrie o carte, despre scrierea creativă și despre cum se dezvoltă un scriitor.

Cum răspunde Marina Costa la toate aceste curiozități care pot încuraja adolescenții, tinerii în formare și pe cei maturi să nu lase deoparte visul lor de a-și vedea numele pe o carte:

*Întotdeauna m-a pasionat genul istoric de aventuri. Primele cărți de Jules Verne mi-au căzut în mână încă din clasa a doua.

Am început să scriu romane de aventuri din clasa a șasea. Nu comentez calitatea, ci doar perseverența, și faptul că era un roman western, având în vedere pasiunea mea pentru Karl May și Fenimore Cooper.

Între timp am citit, am învățat, m-am îndrăgostit, pe rând, de diferite țări, culturi, perioade istorice și… am continuat să scriu. (Am avut și câteva povestiri abandonate din lipsă de inspirație – acum aș spune că motivul a fost lipsa unui plan inițial și cercetarea insuficientă. Era în anii 1980, fără internet, doar cu câteva biblioteci la îndemână.) Din nou, nu comentez calitatea unora, fiindcă o adolescentă este în perpetuă formare, învățare, dezvoltare a logicii. Au existat totuși câteva povestiri scrise între anii 1983 – 1988 care au putut fi, la aproape două decenii mai târziu, transcrise pe computer, revizuite și adăugite pentru a forma romane pentru tineret cu nimic mai prejos decât unele dintre cele existente pe piață în ultimii ani. (Desigur, există întotdeauna altele mai bune!)

Primele douăsprezece capitole din „Vieți în vâltoare” au fost scrise în vacanța dintre clasele a zecea și a unsprezecea, pe un caiet dictando care, terminându-se înainte de a se sfârși inspirația mea, a primit adaosuri de foi cusute. Nu a fost, bineînțeles, varianta pe care o puteți citi acum. Pe vremea aceea nu era împărțită în capitole, finalul era puțin diferit, stilul de asemenea.

Prima revizuire, după vreo cincisprezece ani, a adus revelația că povestea Roxanei nu se putea sfârși atunci și așa, ci era menită să continue în noi orizonturi. Aceasta a implicat noi teme de cercetare. Cred că fiecare din șirul de revizuiri și completări a reflectat câte ceva din progresul meu ca scriitor, maturizarea logicii în gândire, precum și posibilitățile de documentare extinsă oferite de apariția internetului.*

Succes, Marinei și vouă spor la lectură!

0

Copilul meu nu învață – ceva care poate motiva

Această soluție nu este pentru părinții din orașele mari, ci pentru cei care locuiesc în orașe mici, de unde se pleacă duminică de duminică spre facultăți.

Eu nu am luat din primul an la facultate și am stat acasă pentru a învăța, pentru vara următoare. După două luni de tocit, mi-a scăzut complet entuziasmul și nu îmi mai doream să ajuns studentă. Era prea departe luna iulie; intangibil un rezultat bun, dacă implica o perseverență de 10 luni.

Locuiam într-un oraș de provincie neînsemnat, unde niciodată nu se întâmpla nimic. O prietenă venită acasă de la facultate m-a rugat să merg cu ea la tren duminică seara. Ne era greu să ne despărțim. Și-așa nu aveam ce face.

Când am ajuns în gară, emoția despărțirii de ea a dispărut. Nu, nu mai eram fata cu sentimente pentru prietena ei din clasa 1, ci eram tânăra care descoperise un motiv pentru a se reapuca de învățat. Peronul era plin de tineri care plecau la facultate. Drumurile lor erau cam așa: Pitești-București, Craiova-Timișoara. Cum trenurile erau apropiate unele de altele, ca orar, pe peron era forfotă, se regăseau foști colegi de gimnaziu, liceu, se invitau unii pe la alții, în căminele din același oraș sau în orașul diferit unde erau studenți. Mă simțeam ca o persoană exclusă din această elită – ei, de-o seamă cu mine, alcătuiau o pătură cu totul aparte a societății: cei care se vor dezvolta, în vreme ce eu eram… cea care rămâne mereu în urmă.

N-am mai avut timp de prietena mea – e drept că nici ea de mine, la câte persoane cunoscute a întâlnit (adică, serios, bine că am devenit filosoafă și a început să lucreze motivația în interiorul meu, pentru că altfel aș fi devenit și mai depresivă: ea, oricât de mult ar fi ținut la mine, trebuia să îi bage și pe ei în seamă, adică aș fi fost ignorată. Așa, ea se bucura alături de ei, iar eu respiram adânc din parfumul încurajării – și tu trebuie să fii dintre aceștia, din toamnă…)

Copiilor nu le va trece prin cap să facă lucrul acesta. Dar părinții ar putea să se intereseze cum mai e cu plecatul studenților – din gară sau de la autogara microbuzelor? Da, știu, o sumedenie pleacă în mașinile părinților și altă sumedenie cu mașinile proprii. Vă asigur, însă, că mai mulți sunt cei care-și iau viața în piept fără ajutor de la părinți, așa că sigur vor mai fi personaje pe care să le descoperiți pe peron.

Luați copilul de mână și plimbați-vă cu el printre studenți și bagaje. Veselia lor chicotită, temerile lor cu privire la examene (împărtășite cu voce tare, fără pic de jenă!), zâmbetele sau limbajul corpului, toate vor fi de neuitat pentru copilul care spune că nu e interesat de școală, că el vrea altceva. Nu lucrați la ambiția lui, la mândria lui, ci la eliberarea lui de sub mediocritatea în care se zbat cei care nu știu că mai există și altceva decât ceea ce trăiesc ei.

Uneori, unii copii nu învață pentru că nici cei din jurul lor nu o fac. Pentru că nu au un model. Tinerii din gară pot fi niște modele.

Așa cum mersul cu cei ce refuză să învețe într-o universitate este un alt mijloc prin care se pot mobiliza. Există și altceva decât curtea în care sunt ei închiși – o școală cu elevi nemotivați, cu profesori răzbunători sau nervoși, materii care nu le spun nimic și nu-i provoacă la dezvoltare personală!

Motivarea copilului pentru a învăța nu constă numai în îndemnuri: *pune mâna pe carte*, ci și în trezirea lor la realitatea care este viața. Viața de după liceu, nu viața de acum. Căci există viață după liceu, chiar dacă lor li se pare că acolo se împotmolește totul.

0

Romanaș din Italia

A fost cel mai simpatic dintre olimpicii pe care i-am cunoscut în această săptămană, în tabăra dedicată lor. Are 10 ani. *Eu nu prea vorbesc. Încep un cuvant în romană și-l termin în italiană. Eu acolo m-am născut. Sunt cel mai bun din clasa mea și al doilea pe școală. Nu e mare lucru. Doar învăț, atat fac. Citesc de 5 ori ce am de învățat și nu înțeleg nimic. Apoi încep să spun pe dinafară. La început nu nimeresc în ordine, dar dacă am răbdare ajung să știu totul. Dintre cei 22 de colegi pe care îi mai am, 8 sunt romani. Dar mai sunt și polaci, nemți… Da, sunt și cațiva italieni…*

Am priceput ce este perseverența – chiar dacă nu te descurci în primele 15 minute, să insiști. Din al 20-lea minut, vei străluci, așa cum a străluci micuțul nu numai în ochii mei, ci și în ochii celorlalte 99 de persoane din tabără…