Motivația – cum mă pot automotiva

În cartea *O hiperbolă și jumătate*, Allie Brosh povestește și despre cum nu poate fi un bun motivator pentru propria persoană. Singurele arme pe care le folosește, dar oricum nici acelea nu dau rezultate, sunt teama și rușinea – teama de cuvintele urâte pe care și le aruncă și rușinea de ceea ce e în mintea celorlalți cu privire la ea.

Întregul material realizat din cuvinte și imagini, este amuzant și un fel de pamflet, dar  celor care chiar trăiesc acest coșmar – al neputinței de a se mobiliza să facă ceva – râsul le este amar. Și parcă ar vrea să rezolve cumva propria problemă, dacă persoana asta spune că a rămas la nivelul de neputință și s-a obișnuit cu el. Căci, nu, nu e normal să nu te dezvolți, nu e normal să nu te poți mobiliza să faci ceva. A nu duce la capăt o treabă care ți-a fost încredințată, nu e rădăcină de haz, ci de slăbiciune care te va face să rămâi pitic toată viața – unde pitic înseamnă neîmplinit, fără să atingi ținta pe care ți-ai propus-o și la care jinduiești.

Nu excelez în a fi perseverentă, dar pentru că am reușit să trec uneori de anumite bariere pe care mi le punea societatea, pe care le ridica propria-mi minte sau chiar propria-mi genetică, mă gândesc să ofer aici metoda mea. S-ar putea să fie cineva care să se aștepte să găsească acest răspuns în cartea pe care am pomenit-o și să creadă că, de vreme ce nu este acolo, el nu există. Și nu e corect să rămână cu această impresie. Repet: nu sunt bună de scris o carte despre perseverență, pentru că o dau deseori în bară, dar nici să lași omul cu buza impresia că există predestinare spre neputința de automotivare.

Prea multe cuvinte introductive, pentru scurta mea rețetă: am de dus ceva la capăt, ceva care nu-mi place.

1. înainte de a mă apuca de această acțiune, fac ceva care îmi place și îmi acord 15 minute pentru ceea ce nu suport, după care mă apuc din nou 5 minute de ceea ce îmi place. Și tot așa – alternez 15 cu 5 minute.

2. realizez acțiunea enervantă în timp ce verbalizez fiecare etapă pe care o am de făcut – da, uneori, spun *și acum 10 pași până la bucătărie, 1, 2, 3, … 10, aici pun farfuria în chiuvetă și nu fug imediat, ci dau drumul la apă, așa, aud apa cum curge, îmi suflec mânecile și da, iau buretele… * V-ați prins ce urmează, 1, 2, 3 … 20 de vase trebuie spălate (este un exemplu fictiv pentru că vase îmi place să spăl, cu totul altele sunt lucrurile pe care le fac fără chef).

3. vizualizez persoana care se va bucura pentru acțiunea pe care o voi face – deși pentru mine acțiunea respectivă este ca o pedeapsă sau, făcând-o, mă simt de parcă mi-ar curge tot sângele din vene, sunt mulți oameni care au nevoie de faptele mele.

4. îmi imaginez că mă aflu pe un arc și că acesta mă propulsează, mă ridic și mă îndrept spre lucrul pe care îl am de făcut ca o săgeată trasă dintr-un arc, fără să las minții să mai proceseze cât de silă îi e să facă acea activitate.

5. îmi spun că nu pot respira dacă nu duc la capăt un anumit lucru și e necesar chiar să am senzația aceea de lipsă de aer, care mă trezește la realitate – hai, pune-te la birou, altfel aici ți-ai găsit sfârșitul.

Prefer să lucrez asupra neputințelor mele decât să mă jignesc sau să accept rușinea că stau pe loc. Rugămintea mea este, către cei leneși sau delăsători, ca mine, să facă un prim pas. Și fiecare pas ce vine după primul să fie considerat tot primul 🙂 . Pentru unii ca noi, drumul spre capătul misiunii încredințate nu este alcătuit din 1000 de pași, ci din 1000 de primi pași.

Publicitate

Vara lui *92 – Sommeren*s 92

Ce făceați în vara lui *92?

Pentru cei care au impresia că istoria se scrie acum, aș avea un pont: istoria fiecăruia care trăiește azi se scrie azi, dar istoria celor care au trăit s-a scris în fiecare zi care s-a scurs și poate că ar putea să ne ajute să nu ne mai vedem noi cei mai importanți. Ori pur și simplu să-i cunoaștem pe cei de demult… Despre care poate nu am auzit, dar care au potențialul de a ne învăța ceva. Ori, din nou, pur și simplu, de a ne reaminti că pasiunea și perseverența sunt două lucruri de care depind multe. Printre care supraviețuirea emoțională și lidershipul.

Richard Moller Nielsen era asistent la Naționala de Fotbal daneză și, deși antrenorul principal a plecat, el nu a fost luat în seamă ca succesor. Alte nume sau auzit, poate și al bunicii, dar nu al lui. Nu numai Federația nu l-a vrut, dar jucătorii nu-l respectau, era cel care strângea lucrurile după ei, prin vestiare, cum ar fi putut să le dea acum indicații, doar erau băieți care jucau la cluburi în străinătate și el un pârlit.

Trebuia să se califice echipa daneză pentru Euro 1992, dar sub bagheta lui, oricum, nedorită nu s-a putut, a fost a doua după Iugoslavia. Cum Iugoslavia a fost descalificată ca un semn de avertizare pentru situația politică (da, războiul intern), prima echipă care putea să-i ia locul era Danemarca. În 10 zile se poate face o gașcă de impertinenți – un grup care să fie măcar reprezentant onorific? E vorba să te prezinți într-o competiție în care nu ai mai jucat niciodată! Pentru cei care vreți să vedeți filmul, retragerea 🙂

Pentru că voi începe să povestesc, mai ales pentru cei care nu vor vedea filmul (indiferenți față de filmele cu sport(ivi), dar interesați de ceea ce ar putea ieși bun din povestirea lor în 2 minute).

Ești prost, plictisitor și nu-mi place de tine. – îi spune antrenorului un tip de prin federație. Cu 10 zile înainte de Euro. Îți păstrezi încrederea în tine dacă auzi astfel de cuvinte? Și prietenul lui care-i stătea lângă umăr avea ceva să-i reproșeze, dar cu mai multă dragoste: ești un antrenor genial, dar slab lider. Nu știi să-i motivezi.

*Cu ce i-aș putea motiva mai mult decât că au o șansă, au 40.000 de oameni, să se uite în jur, la realitate… Ai mult de câștigat, de ce nu ai da totul, de ce ar fi nevoie de o proptea, când ești un stâlp. Cu ce pot eu să te stimulez din exterior, dacă tu nu vezi situația în ansamblul ei?*

În cele din urmă, antrenorul *groaznic* le dă voie fotbaliștilor să nu mai facă pregătire într-o seară, ci să se distreze la un minigolf. Într-o altă situație, îi lasă să coboare din autocar la un fast food… Deodată, orgoliile fiecăruia încep să dispară și se creează o coeziune. Devin o echipă.

Lucruri ciudate? Joacă un singur frate Laudrup, cel mai modest, celălalt rămânând la părerea lui că nu se poate supune unui antrenor slab ca Moeller. Laudrup de pe teren, din vedeta care se dădea, după discuția cu antrenorul, că e importantă echipa, chiar dacă el este cel mai bun fotbalist al lumii – când obosește face semn să fie schimbat. Ca să vină cineva proaspăt și să se câștige meciul. Nu contează orgoliul lui că n-a jucat toată partida, ci trupa!

Antrenorul șoca prin comparațiile lui pe care mintea lui genială le procesa rapid, dar toți cei care îl disprețuiau găseau motive să se ia de el. Parcă nici măcar de glumă nu mai vrei să auzi când gluma e făcută de cineva pe care nu-l suferi. Echipa are balene de oțel care o susțin, precum corsetul mamei mele. (acum suntem și balene?)  Ca antrenor, avea câteva cerințe: ține-te de plan, nu alerga fără rost, suntem 11 pe teren, nu este vorba numai despre tine, relaxează-te și dă tot ce ai, fă ce ți se cere, căci știi schema, stai la locurile fixe, nu atâta improvizație, urmeaza traseul precizat, toți sunteți rotițe, implicați-vă unul pe altul, dați în spate, terenul nu e al unuia singur.

Studia totul, avea schițe și scheme pe care le vedea și noaptea în somn, nu era de acord cu plimbatul mingiilor sau cu păstratul prea mult, chiar și o victorie cu 4-1 poate fi considerată jenantă dacă de fapt nu ai jucat după reguli, ci ai fost ca un lup singuratic pe câmp, strategia contează, precizia e esența, nu e nimic primitiv în a colabora, a fi o echipă. Mi-a plăcut decizia lui: nu jucăm după sistemul meu? Ori faceți asta, ori vă înlocuesc cu cineva care o face. Căci disciplina e totul.

Una dintre ideile lui care m-au câștigat a fost aceea că nu poți fi dezamăgit dacă lupți din greu, nu ai motiv să te lași pradă dezamăgirii, dacă știi că ai dat totul. (sigur, aici intervin, pentru cazurile personale, întrebările: Dar când știi că ai dat totul? Nu ai fi putut face ma mult. De unde știi? – despre asta, în altă discuție!)

În vreme ce la radio se tot spunea împotriva proastei echipe din prezent și a incapabilului antrenor, Moeller le-a cerut să închidă aparatul (să avem grijă pe ce post jucăm noi, cei din media, în astfel de cazuri, cu atotștiința noastră și prezicerile noastre jalnice!) și să se gândească la un singur lucru: Sunteți exact echipa pe care mi-o doresc. Cea a anilor 80 nu mai există. Voi sunteți realitatea. Sunt câini mari și câini mici. Cei mici latră pentru că le e frică, voi sunteți cei mari. Cei care tac. Și fac.

Cu un meci egal cu campionii europeni și învingându-i pe campionii mondiali, Danemarca a luat pentru prima dată cupa și la prima participare … și cu așa vieți varză …

În cadrul filmului am descoperit două melodii de care m-am îndrăgostit aceasta și aceasta.

De asemenea, au fost două personaje urmărite în mod deosebit, în afară de antrenor: Primul, Kim Vilfort, cel a cărei fetiță de 7 ani era în spital și pentru care a și părăsit echipa un meci, dar ea l-a trimis înapoi pe teren, ca să o bucure cu un gol (toți băieții bolnavi, de prin saloare, veneau să o viziteze că are așa un tată tare, iar el lipsea din campionat? 🙂 ). Întors între colegi, le spune: i-am promis lui Line că vom câștiga așa că aveți grijă să jucați bine.

Al doilea, John Faxe Jensen, tot spera să meargă și el la o echipă bună, dar nu avea șanse pentru că se cam copilărea cu mingea. Cum a ascultat îndemnul antrenorului de a da cu putere când are mingea și a se uita la șireturi în clipa aceea, a marcat unul dintre golurile din finală – așa că apoi a zburat la Arsenal.

Deși victoria a fost fantastică, neașteptată, toți ceilalți au considerat că echipa a câștigat pentru că era alcătuită din vedete și nu au acordat niciun merit antrenorului. Da, Moeller nu a primit titlul de antrenorul anului 92 în Danemarca. În schimb l-a primit pe cel ce antrenorul mondial cel mai bun.

Unii nu știu să-și respecte valorile. Nu suntem singurii, vedeți? Avem companie selectă.

Brain Awareness Week 2018 (2)

Într-o lume care plătește de două ori mai mult pe medicamentele pentru bolile psihice decât pentru cancer – parcă se spunea că e boala cea mai grea cancerul, cum se face că nu se vorbește despre realitate? – ar fi bine dacă am lua aminte la modul cum suntem educați sau cum educăm?

Vreau să vă întreb cât de aproape sau departe vă situați de această provocare a specialiștilor:

*Atunci când te confrunți cu probleme dificile, cea mai bună soluție nu e întotdeauna să zâmbești și să spui că totul e în regulă. Să te minți singur este cea mai periculoasă formă de înșelăciune și este un mesaj periculos de transmis copiilor. Vor învăța să facă la fel. Această autoamăgire generează confuzie pentru că duce la ignorarea sentimentelor reale și ne poate influența să facem alegeri bazate mai mult pe influențe exterioare, și nu pe adevăratele noastre dorințe. Iar asta ne duce în locuri în care, de fapt, nu vrem să ajungem. Și așa ajungem să fim nefericiți. Este acel moment în care mulți își privesc viața și spun: Stai așa – asta e ceea ce vreau cu adevărat? Ori asta e ceea ce credeam că se presupune să vreau?*

Probabil că am învățat din cultura americană să zâmbim, chiar dacă ne-a invitat Țepeș în țeapă, chiar dacă suntem trași pe roată. Sau poate am învățat din moși strămoși că nu ar trebui să arătăm ce prea mult din ceea ce simțim, ca să nu fim folosiți. Poate e un sâmbure de adevăr – dar, dacă aceasta ar fi consecința, ar trebui să ne depărtăm de acei oameni, nu să ne ascundem și de ei și chiar și de noi sentimentele. A-ți tăgădui emoțiile este cel mai nesăbuit lucru pe care îl poți face – îți pierzi autenticitatea și nu știi niciodată cine ești tu și ce te face fericit. Ești cineva dus de val.

…….

Una dintre valorile esențiale ale culturii daneze este smerenia – să fii conștient că o duci atât de bine încât nu ai nevoie ca alții să te facă să te simți important.

În ce ne privește pe noi, cum suntem? Câtă nevoie avem de laudă din partea celorlalți? Vorbesc în nume propriu: aș avea nevoie de multe foci în jur care, la fiecare pas, să mă aplaude 🙂 . În cazul în care nu aud acele aprecieri, mă opresc și sunt absolut lipsită de energie. Eu nu am învățat perseverența tocmai din acestă cauză: depinzând de complimente și neprimindu-le, am ajuns la concluzia că nu prea mă pricep și atunci de ce să mă străduiesc? … Bine, eu am curajul să afirm asta. Alții poate nu-l au. Dar privind la copiii din jurul nostru, la tinerii noștri care îți sar în cap imediat cum ai spus ceva ce nu le convine, mi se pare că există o mare lipsă de *smerenie* și de încredere în sine – indiferent ce-ți zice adultul sau șeful!

Îndurerați că nu avem parte de laude, ar trebui să înțelegem cât de mult rău aduc acestea dezvoltării noastre, dezvoltării creierului nostru. Și nu e o glumă. Iată ce spun cei care au studiat problema (Metoda daneză de creștere a copilului):

Dacă sunt lăudați constant și li se spune că s-au născut inteligenți, talentați și dotați, copiii dezvoltă ceea ce se numește *gândire fixă* – ideea că inteligența este statică și că ei o au deja. Copiii cărora li se spune că inteligența lor se poate dezvolta prin muncă și educație dobândesc o gândire evolutivă – ideea că pot să aibă abilități mai bune cu fiecare zi în care se străduiesc. Copiii cu gândire fixă au tendința să fie preocupați de modul în care vor fi apreciați – ca fiind deștepți sau nu. Lor le este teamă să depună prea mult efort pentru că efortul îi face să pară proști. Și le mai este teamă că, dacă ar fi nevoie să trudească pentru a face ceva anume, și-ar pierde statulul de *deștepți*. Mai mult, copiii cu gândire fixă exagerează cu privire la rezultatele lor, imaginea lor de sine fiind strâns legată de rezultatele obținute, așa că nu vor sub nicio formă să admită eșecul. Spre deosebire de aceștia, cei cu gândirea evolutivă, au avut tendința de a prețui învățarea. cei care au fost încurajați să se concentreze asupra propriilor eforturi și nu asupra inteligenței au considerat că efortul este ceva pozitiv. Aceasta a dus la ascuțirea inteligenței lor. Când s-au confruntat cu eșecuri, au depus eforturi mai mari și au căutat noi strategii de învățare, în loc să renunțe. 

Aceasta este sinteza rezistenței – concluzionează autoarele. (Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl)

Perseverență

Sunt cel mai jalnic exemplu de delăsare. Am citit o carte despre unul dintre cei mai renumiți posesori de IQ înalt, care nu a reușit să facă nimic în viață din cauză că nu era ordonat cu timpul lui.

Și oameni cu IQ pe jumătate (sau chiar cu o treime din al lui!) au ajuns mult mai departe decât el, atât în a oferi lumii din capacitatea lor cât și economic.

Eu – și delăsătoare și cu un IQ nedepistat, de teamă că îl voi descoperi a fi foarte mic 🙂 🙂 🙂 .

Perseverența însă am învățat-o în ultima vreme. O dată din plăcere și o dată din obligație. Eu doar voi explica; dacă aceste experiențe vă pot ajuta, mă bucur, dacă nu – străduiți-vă să le veți avea pe ale voastre, absolut originale, pentru că perseverența este una dintre (puținele) trăsături(le) care aduc multă satisfacție în viață.

Voi începe cu obligația: nu am scris ani la rând, deși simțeam nevoia să fac asta, ba chiar (mă) plângeam peste tot pentru că nu o fac. Eram genul de persoană care știe că are o calitate, dar nu o pune în practică pentru că 1. i s-a spus că oricum n-o să aibă succes, 2. i s-a râs în față că nu din așa ceva se trăiește, 3. nu știa de unde să apuce treaba pe care o avea de făcut… Vă regăsiți?

Și deodată mi s-a cerut din programul de lucru să scriu. Povești. Pentru că de 10 ani scriam rubrici motivatoare. Dar acum trebuia să fiu creativă și originală. (Motivator ești din experiența ta, dar și din multe, multe cărți, de la cele de organizare a timpului până la cele spirituale.) Și am început să scriu. 20 de povești pe lună. 40 de povești la 2 luni… La sfârșitul primului an aveam 240 de povești. Și înregistrate.

Ceea ce eu nu am reușit printr-o mobilizare personală, am reușit printr-o cerință urgentă de la locul de muncă. Îmi iubesc locul de muncă – printre altele și pentru că este partenerul meu de 25 de ani, multă fidelitate de partea fiecăruia dintre noi! – iar unul dintre motive este și acesta – că a reușit să dezvolte în mine lucruri pe care singură nu aș fi reușit să le conturez.

Câte povești am acum, după 3 ani? Asta în contextul acela, al locului de muncă, dar pentru că mi-am rodat mâna cu așa ceva, în timpul concursului NaNoWriMo, la care particip de un an – am reușit chiar să scriu 365 de povești într-o singură lună. (sigur, un cu totul alt format, dar creativitatea și originalitatea sunt aceleași!)

Sfatul meu? Nu fugiți de ceea ce vine ca o obligație căreia credeți că nu îi puteți face față. Că nu aveți trăsătura necesară pentru a o pune în practică – în cazul meu perseverența. Nu mă vedeam scriind zilnic, nu mă vedea scoțând la iveală idei noi, atât de multe și atât de amuzante – pentru că, pentru copii, trebuie să ai și umor!

Să pornesc acum cu cea de-a doua situația din care am învățat perseverența – concursul NaNoWriMo. Căutați locuri în care să fiți provocați, fără a vă compara cu ceilalți. Acest concurs nu are câștigători unici – cei care lucrează serios și depășesc 50.000 de cuvinte, toți, toți, toți, intră în marea turmă a învingătorilor. Nimeni nu-ți cere socoteală despre ceea ce faci, ești tu cu tine, cu intențiile tale și programul tău. Ai mult ajutor pentru a te dezvolta, dar nicio pretenție…

Vedeți dacă în domeniile care vă plac vouă există astfel de posibilități. Sincer, în România, nu cred că suntem 50 de oameni care participăm la așa ceva. Dar sunt convinsă că acest lucru ne-a ajutat pe toți să ne cultivăm stilul și personalitatea. Poate pentru unii nici nu contează acest sistem de scriere – pentru că nu au auzit de el sau pentru că îl disprețuiesc. Dar la noi a funcționat.

Nu stați după metodele tradiționaliste nici în domeniile voastre. Scotociți pe internet în căutare de soluții și în interiorul vostru, iar când descoperiți ceva revoluționar nu dați înapoi pentru că *alții n-au mai făcut*. Milionari au devenit cei care-au adus ceva complet altfel decât era pe piață sau au integrat ceva ce alții au ignorat! (Nu cei care au urmat rețetele altora.)

Vă doresc un an cât mai rodnic și, dacă perseverența era problema voastră, să vă ocupați de altceva de acum, pentru că pe aceasta ați rezolvat-o! 🙂 🙂 🙂

NaNoWriMo 2017 – debut

Când m-am gândit ce proiect aș putea realiza în acest an, pentru ce anume m-aș strădui și ce anume m-ar motiva să mă mobilizez, nu am știut ce să răspund. Până în momentul în care am cunoscut o desenatoare care m-a întrebat dacă n-aș vrea să lucrăm împreună – din vorbă în vorbă am ajuns la ideea unei cărți cu 365 de povești scurte pentru cei mici, cu desenele de rigoare. Așa da, mi-am zis, aceasta este o provocare. Una atât de mare încât cred că voi fi gata să nu mă las, să fiu perseverentă, chiar dacă nu voi avea niciun cuvânt scris dinainte. Și mai ales în ciuda faptului că eu scriu doar povești de 1500 de cuvinte, îmi este greu să restrâng povestea… Iar poveștile mele au dialog, nu sunt doar o zicere de la un capăt la altul… Am dat o tură prin dicționarul limbii române și am căutat cele mai interesante cuvinte, fiecare cuvânt însemnând câte un subiect de poveste. Am găsit vreo 226, destul de multe, dar nu de ajuns. 🙂 În plus, nicio idee despre intrigă sau personaje.

Priveam în gol, deci într-o parte, pentru că în fața mea era computerul, și nu mă puteam concentra, când ochii mi-au picat pe telefon, care era deschis pe Instagram și au apărut niște desene realizate de un danez. El cerea oricui are curajul să trimită o poveste după imaginile pe care le oferea; sincer, imaginile nu aveau ceva atractiv pentru mine – aveau prea multă ironie pentru gustul meu. În mod normal, nu le-aș fi luat în seamă, dar provocarea mi s-a părut mare: să scriu o scurtă poveste… să scriu o scurtă poveste…

Am început, încet-încet, să concentrez în cât mai puține cuvinte ceea ce vedeam și, după vreo 10 încercări, mi-am dat seama că pot face povești de 130-150 de cuvinte, chiar și din lucruri care nu mă atrag, cu atât mai mult – m-am încurajat eu! – voi reuși când ideile mi se vor părea interesante.

Eu nu cred că e ceva la întâmplare pe pământul acesta – nici dintre bucuriile noastre, nici dintre tristețile noastre… Ce anume a făcut ca exact în momentul în care eu nu mă consideram în stare să îndeplinesc un anume lucru, cineva din Danemarca să deschidă și să arunce în eter pentru prima dată în viață acele schițe? Cum de eu, care nu petrec prea mult timp pe Instagram, am fost chiar atunci lângă telefon și cum de am reacționat atât de rapid – pentru că, de regulă, evit când e vorba despre ceva atât de revoluționar (pfuuu, imaginile chiar nu erau pe gustul meu!!!).

Așa că sunt fericită pentru că, în clipa potrivită, am primit exact ce aveam nevoie, iar acum țes de zor poveștile pe care trebuie să le am la sfârșitul lunii noiembrie. Mda, și dacă voi avea mai mult de 130 de cuvinte la un subiect, m-am gândit să fac un fel de poveste-serial, așa că tot voi reuși! Da, mi-am propus să reușesc!

Țineți-mi pumnii, iar voi, cei care scrieți, încercați totuși să veniți alături de noi, la NaNoWriMo! Nu veți regreta.

Deviza lui este:

Having a deadline + people helping you get there = a finished creative project.

Da, da, haideți cu noi!!!

Septembrie fără zahăr, la jumătate de drum

Este jumătatea drumului în cadrul proiectului #septembriefărăzahăr și tot ce pot să spun eu este că m-am străduit. Lucrul pe care l-am descoperit pe propria-mi piele, fără ajutor de la ceilalți, este că, dacă ești dependet de dulce, dar nu gătești acasă (pentru a pune în practică o rețetă gen Daniela Niculi *Cand te apuca pofta de un desert #farazaharadaugat faci o budinca din branzica dulce si pudra de cacao si o servesti cu rodie si cateva boabe de strugure negru #desezon  *) ești în cel mai mare pericol să te întorci la zahărul tău preferat. Eu vorbesc acum adolescentelor, tinerelor singure, femeilor ocupate care nu se apropie de bucătărie, celor cărora le gătesc ceilalți (și ceilalți gătesc foarte bine prăjituri și nu vor să renunțe la zahăr, așa că dulciurile lor vor fi cu zahăr – acesta este cazul meu!).

Cele mai mari probleme ale mele au apărut în momentul în care mi-am dorit ceva dulce, fructele deja le mâncasem și nu aveam vreme să fac rețetele propuse de gospodinele pricepute în #fărăzahăr. Așa că am cumpărat ciocolată fără zahăr – da, rău! sau am cedat la ispitele de la întâlnirile sociale (eu nu poftesc înghețată și bomboane, nu am avut nevoie de sucuri sau alte cocături de la cele mai sofisticate – patiseria franțuzească la cea italiană, dar când văd niște paleuri sau când am descoperit torturile de la întâlnirea de joacă a oamenilor mari…)

Recunosc, în aceste 15 zile, am mâncat de 3 ori cu zahăr. Cineva răutăcios îmi spunea: *așa, și, de ce nu te lași de vreme ce ai dat-o-n bară?* Pentru simplul motiv că atunci când a căzut prima dată copilul tău, când încerca să se ridice în picioare, nu a rămas acolo, ci a mai încercat o dată. Feriți-vă de astfel de persoane care vă descurajează când deja ați pornit pe un drum căruia nici nu credeați că îi veți face față. Feriți-vă de cei care, de ciudă că vă străduiți să vă fie bine, tocmai pentru că ei nu pot, încearcă să vă readucă la starea în care erați înainte.

Ați făcut deja un pas? E mai important acel pas decât orice dispreț pe care-l aruncă spre voi cei care nici măcar nu se gândesc să facă acel pas. Sau care și-ar dori să-l facă, dar sunt prea leneși și prea implicați în aceste chestii și atunci preferă să vă țină în starea voastră, de dinainte.

Cine nu înțelege că a scăpa de un viciu este o luptă și crede că, dacă ai greșit o dată, e un semn că ești făcut pentru așa ceva, că viciu scrie pe fruntea ta, să stea deoparte. Să țineți departe de dv astfel de persoane, indiferent că vă sunt rude sau prieteni intimi. Acești oameni în loc să vă ajute, vă vor în stadiul lor.

Era o poantă pe care am auzit-o de la un bătrânel care nu aerisea niciodată camera. Era decembrie, omul mâncase fasole vreo 3 zile la rând, nu deschisese geamul ca nu cumva să-l invadeze frigul. Îi spune fiica venită în vizită: *Măi, tată, aici pute.* Răspunsul omului: *Pute, pute, da-i călduț.*

Cei care vor nu numai #septembriefărăzahăr, ci și o viață sănătoasă (care implică și fără zahăr) ar trebui să înțeleagă că viața lor va fi cu dușuri scoțiene, uneori (și spune asta una care se simte bine de pe la 40 de grade în sus!). Cei ce vor ceva călduț nu sunt cei mai buni parteneri de drum pentru cei care vor un miros de viață deplină, nu cadaverică.

Ok, nu mi-a ieșit din prima, dar de ce să renunț? De când cu sportul, am învățat perseverența, așa că eu, cea mai delăsătoare dintre toate persoanele, spun că nu-mi pasă că am greșit sau de câte ori am greșit: voi merge înainte, ținând cont de decizia mea.

Fără zahăr!

P.S. După cum spuneam, trebuie să te ocupi de așa ceva în casă, ca să scapi de alternativa din comerț!

http://www.noidoisibebe.ro/pancakes-cu-banane-fara-faina/

http://www.noidoisibebe.ro/5-retete-fara-zahar-de-la-cineva-care-nu-l-mai-consuma-de-mai-bine-de-2-luni/

Camp NaNoWriMo iulie 2017 Pregătire

Da, cei care scriu și trăiesc doar din asta sunt puțini. Cei mai mulți suntem noi, cei cărora ne place să scriem, dar trebuie să ne câștigăm existența prin altceva decât prin plăcerea noastră profundă. Eu nu am găsit exprimată mai corect dorința pe care o am de a scrie (cu disperări din acelea că, dacă nu stau acum jos pentru a așterne ceva pe computer, îmi pierd *uzul rațiunii* – o prezint așa ca să-i dau o tentă de umor, dar cei care trec prin asta știu că nu e nimic amuzant în a te simți deodată dornic să părăsești compania celorlalți și să intri în transa scrisului!) ca în aceste cuvinte: *Râvna pentru Casa Ta mă mănâncă.* Sunt cuvinte profetice, redau chemarea și disperarea în cazul în care nu te poți ridica la înălțimea așteptărilor. Iar așteptările nu sunt de la noi, ci din altă parte. Cineva care scrie știe despre ce vorbesc: ai impresia că este o persoană căreia trebuie să-i dai socoteală. Da, dacă ar fi după tine, te-ai mai odihni sau ți-ai mai vizita un prieten, dar e după cel căruia îi ești dator. (Cei care nu aveți obsesia scrisului să știți că sunteți fericiți. Și, evident, cei mai nefericiți sunt cei care au această trăire, dar nu-și găsesc segmentul de scriere pe care să meargă, cei care vor să scrie, dar nu știu ce, cei care au cuvintele undeva între vârful limbii și buze, dar și de și-ar pune acolo stiloul tot nu ar putea să le dea jos precum o face simplu țăranul cu paiele lui, pe care le aruncă din pod, cu furca.)

Atunci când ai loc de muncă și vrei să și scrii e dificil să găsești timp, iar dacă ai timp sigur nu ai liniște și dacă ai și timp și liniște sigur nu ai ideea… De aceea, exercițiul principal între două activități care fac parte din munca zilnică ar trebui să fie căutarea de idei, căutarea de lucruri, sentimente, idei care te compleșesc atât de mult cu importanța lor încât ai vrea să le cunoști și mai bine și le-ai dedica un studiu mai atent… o viață…

Ce este dificil la viața noastră e că nu putem să mergem la lucru și să venim acasă, unde ne așezăm pe scaune și scriem. Venim acasă și trebuie să rezolvăm toate treburile casei, apoi pe ale oamenilor casei sau pe ale omuleților casei… 🙂 Uneori, ne luăm și în plus de la serviciu, pentru că nu am reușit în cele 10 ore de trudă.

Se spune că, dacă vrei să-ți faci un obicei din a scrie zilnic, trebuie să-ți iei 10 minute în care să scrii, fără încetare, fără să-ți pese că ai greșit cuvintele, fără să te intereseze logica frazelor. Nu ești în editare. Ești în elaborare. 10 minute zilnic, fără să citești timp de o lună ceea ce ai scris. Dar după cele 4 săptămâni s-ar putea să-ți fi format un obicei. Acum, dacă 10 minute ajung pentru un obicei, cum se poate numi faptul că există posibilitatea să lucrezi de trei ori pe an, implicat, dedicat, devotat, unei scrieri?

Din 4 în 2 luni, 🙂 ai posibilitatea să dedici 30 de zile, 31, scrisului, iar între aceste perioade de așternere pe hârtie sau ecran, ai ceva vreme să citești, meditezi, culegi informații. Noiembrie, aprilie, iulie – lunile de mobilizare, când tot ceea ce ai strâns poate deveni un monolit interesant.

Nu zice nimeni că trebuie să scrii trei cărți pe an. Nu se așteaptă nimeni să faci lucruri mărețe. Dar dacă ție îți place să scrii, să știi că este cel mai bun exercițiu pentru perseverență și mai ales rezultate.

Pentru acest Camp NaNo, m-am pregătit nu atât cu materiale scrise de mine, cât cu 30 de cărți scrise de alții și citite în goană, pentru a surprinde atmosfera, stilul, modul în care conduc acțiunea, personajele – cum apar, cum sunt descrise… Uneori, mai aveam ceva în plus față de idei – propoziții, pasaje. Acum nu numai că nu am scris nimic. Pur și simplu, mi-a fost frică să scriu ceva – pentru că mi se părea că e prea mare pentru mine ceea ce-mi propusesem.

Dar cum în NaNo îți dau și sugestii cu privire la cum se procedează, am găsit un mesaj în care se cerea pentru o mai bună organizare să împarți pe capitole, să știi cam ce ai vrea să conțină fiecare… Ezitând, am reușit să am o idee despre cele 40 de capitole. Aveam în jurul meu vreo 10 cărți: trebuie să recunosc, atunci când citesc, scot ideile principale din capitol, văd câte linii directoare sunt, unde duce fiecare, unde regăsesc amănuntul acela, care este momentul în care se rezolvă tensiunea declanșată la o anumită pagină… Sigur, asta acum, pentru pregătirea de NaNo. Când parcurg o carte de dragul de a citi și aceasta îmi aparține, scriu direct pe ea ceea ce-mi inspiră. Dar nu mă raportez chiar la toate amănuntele. Pe când, dacă am stabilit că acea carte îmi place ca structură, o disec fără milă și nici nu leșin, cum mi s-ar întâmpla dacă aș fi nevoită să disec un cadavru 🙂 .

Ultima zi înainte de NaNo. Ce dețin?

• știu ce urmăresc
• știu câteva personaje (cât de dificil a fost să ajung la ele, nu mai zic: s-au transformat pe măsură ce îmi schimbam părerea despre ceea ce vreau să scot în evidență. De la o clasă de elevi, deci 20 de copii, au rămas 3 copii și vreo 6 animale!)
• știu ce anume îl caracterizează pe fiecare dintre personaje, i-am găsit ticurile verbale, stilul de adresare (dar, da, nu știu numele decât pentru personajul principal)
• știu vreo 40 de încercări la care vreau să-i supun (de fapt, nu le știu, 🙂 numai le-am așternut pe laptop și când voi deschide un nou capitol am 3 rânduri cu schiță despre ce urmăresc.

Restul este truda zilelor de iulie, când vreau să termin NaNo cu 35.000 de cuvinte. Această lună este și a teatrului în stradă pe care vreau să-l urmăresc, dar și a renunțării la plastic – iar în cadrul evenimentelor am și eu ceva de realizat cu cei mici. Este luna în care se desfășoară #smforparents17 (puteți solicita o invitație aici ) , pe 19 și în care pe 20, noi, cele care vrem să meargă bine cu educația copiilor, ne întâlnim cu #ParentingPR pentru a afla mai multe despre SEO (dacă ești interesat de lucrul acesta, poți să li te adresezi, s-ar putea să te accepte să participi!)

P. S. Despre renunțarea la plastic au mai scris și

https://www.cristinaotel.ro/iulie-fara-plastic/

https://mamicaurbana.ro/iulie-fara-plastic/

Pe cât de mult îmi place să scriu, pe atât de mult îmi doresc să existe o planetă curată. Lucrăm pentru amândouă împreună?

 

Micul librar – Printre litere

Am participat azi la cea de-a doua ediție a proiectului Micul librar. (Prima ediție a fost organizată cu ocazia Zilei Internaționale a Cititului Împreună – 16 februarie – eveniment sărbătorit în 100 de țări!)

Scopul proiectului Micul librar este acela de a-i introduce pe copii într-un mediu cultural, pentru a conştientiza importanţa şi plăcerea cititului, dar şi pentru a le dezvolta abilităţile de comunicare şi de interactiune. Micul librar se realizează lunar în librăriile Diverta şi este o campanie subsidiară Clubului de lectură Printre litere, proiect naţional de stimulare a cititului în rândul elevilor.

La cea de-a doua ediție, Charlize, Smaranda, Sofia, Inia, Teo, Diana, Cristian au fost cei care au prezentat cărțile pe care le-au ales pentru a le citi. Laura Frunză a moderat evenimentul.

Pentru învățătoarele și profesorii care încă nu au aflat, Printre litere este un proiect național de stimulare a lecturii destinat elevilor de școală primară, gimnazială și de liceu. În fiecare lună, copiilor li se prezintă cărți menite să-i inspire și să le dezvolte plăcerea de a citi. Unii se nasc având această plăcere, alții pot fi stimulați prin faptul că cineva de vârsta lor le prezintă o carte.

Pentru ca cei mici să fie interesați să citească, este bine să

• îți poată alege singuri cărțile;
• înțeleagă ideea de dezvoltarea proprie, care se poate face cu ajutorul culturii;
• simtă necesitatea de a avea un vocabular cuprinzător – acesta se poate forma citind și întâlnind cuvinte noi în anumite contexte sau cuvinte deja cunoscute sub forma unor exprimări interesante, sofisticate, alese;
• fie încurajați să nu renunțe la cărțile pe care le-au început, chiar dacă sunt ocupați cu teme sau chiar dacă sunt cuvinte pe care nu le înțeleg;
• aibă alături persoane cu răbdare și perseverență, care îi îndrumă cu blândețe să continue ce au început;
• le explicați că lectura cărților le formează diverse abilități și îi ajută să devină ceea ce vor să fie;
• contorizeze timpul dedicat activităților lor: cât dedică școlii, învățatului acasă, televizorului sau internetului, telefonului, lecturii;
• observe că pentru unele lucruri bune pe care le fac primesc recompense, dar pentru faptul că au citit – deja! – și-au luat recompensa – starea de bine pe care ți-o dă faptul că ai intrat într-o lume nouă, plină de lucruri interesante, la care nu ai fi ajuns dacă nu ți-o descria autorul acelei cărți.

Cum se apropie ziua de 2 aprilie, Ziua Internațională a Cărții pentru Copii, poate n-ar fi rău dacă ați face cadou unui copil care vă e drag (sau care nu vă e apropiat, dar are drag de citit!) o carte – poate îi va schimba viața. Și ce satisfacție mai mare poți să ai decât să vezi că ai influențat spre bine un omuleț? 🙂

 

Vieți în vâltoare – Marina Costa

Joi, 23 martie 2017, are loc lansarea romanului în două volume *Vieți în vâltoare*. Sunt fan declarat al scrierilor Marinei Costa, stilul ei fiind neegalat de scriitorii contamporani – se adresează deopotrivă publicului matur și tânăr, oferind plăcerea lecturii și satisfacția informației.

De ce să vii la lansarea romanului „Vieți în vâltoare” sau, dacă nu ajungi, de ce să îl citești?

1. Pentru că stilul Marinei Costa seamănă cu al lui Alexandre Dumas, reușind să implice cititorul în atmosfera specifică a perioadei. Volumul 1, intitulat „Ținuturi însângerate„, se petrece în republicile italiene dornice de libertate, egalitate și fraternitate, pe teritoriul cărora se confruntau oștile franceze și austriece în războaiele napoleoniene.

2. Pentru că, dacă ți-e dor de scrierile lui Karl May, găsești personaje ca ale lui, presărate pe ici, pe colo. Volumul 2, intitulat „Lumea Nouă„, te poartă prin Statele Unite, spre Vest, în lumea convoaielor de imigranți și a pionierilor, a indienilor, precum și a fondatorilor orașului Saint Louis.

3. Pentru că poți descoperi un personaj principal femeie. (Circulă pe net un clip în care mama și fetița ei înlătură toate cărțile care au personaje masculine, în care personajul feminin nu are prea multe de zis etc și rămân atât de puține cărți despre aspirațiile fetelor încât două persoane s-au ambiționat și au scos un volum despre 100 rebele, care în loc să viseze la prinți s-au făcut cercetătoare, femei de știință etc).

4. Pentru că ai un exemplu bun în personajul principal – dacă a citit toate cărțile pe care le putea găsi, dacă a învățat atâtea limbi străine, dacă a putut lupta alături de bărbați, reușești și tu să faci față zilei de azi.

5. Pentru că afli o sumedenie de amănunte despre istorie, într-un context relaxat, fără să fii nevoit apoi să dai teză.

6. Pentru că ajungi să cunoști caracteristici ale tuturor culturilor prin care trece eroina ta preferată.

7. Pentru că te-ai săturat să fie ridicate în slăvi doar personajele din Occident. Poate și o româncă născută în exil să iasă în evidență și chiar să concureze cu toate eroinele pe care le-ai admirat până acum.

8. Pentru că ai de-a face cu o fire perseverentă, care nu ține cont de bariere – poate te-ai săturat de romanele care-ți bagă-n cap ideea că împrejurările vieții te pun cu botul pe labe!

9. Pentru că vrei să încurajezi scriitorii români care-și scot singuri cărțile de valoare, pentru că banii destinați acestui lucru se duc spre alte persoane.

10. Pentru că și tu scrii și ai dorit să realizezi o trilogie, dar nu prea ai avut exemple în literatura română contemporană – ei bine, al treilea volum al Marinei este în lucru și ai în ea un exemplu de pasiune și trudă pentru ceea ce reprezintă sensul vieții ei! (E drept, acela va fi un roman de sine stătător, așa cum poți citi „Vicontele de Bragelonne” fără să fi citit „Cei trei mușchetari„, dar dacă l-ai citit totuși, conține noi aventuri ale acelorași personaje).

11. Pentru că prețul unui volum este mai mic decât al unui tricou la reducere de 70%, mai mic decât consumația unei persoane la un fast food, într-o zi obișnuită și cu puțin mai mare decât o prăjitură sau un cocteil fără alcool, dintr-o ceainărie…

…..

Dacă reușiți să ajungeți joi, 23 martie 2017, la 16.30, în strada Jean Louis Calderon, nr. 39 (sector 2, pe lângă fosta Ambasadă a SUA), mă veți putea recunoaște ușor: sunt cea mai fericită dintre participanți – în afară de scriitoare, evident! 🙂

….

Cei cărora au visul de a publica, au întrebări despre cum se scrie o carte, despre scrierea creativă și despre cum se dezvoltă un scriitor.

Cum răspunde Marina Costa la toate aceste curiozități care pot încuraja adolescenții, tinerii în formare și pe cei maturi să nu lase deoparte visul lor de a-și vedea numele pe o carte:

*Întotdeauna m-a pasionat genul istoric de aventuri. Primele cărți de Jules Verne mi-au căzut în mână încă din clasa a doua.

Am început să scriu romane de aventuri din clasa a șasea. Nu comentez calitatea, ci doar perseverența, și faptul că era un roman western, având în vedere pasiunea mea pentru Karl May și Fenimore Cooper.

Între timp am citit, am învățat, m-am îndrăgostit, pe rând, de diferite țări, culturi, perioade istorice și… am continuat să scriu. (Am avut și câteva povestiri abandonate din lipsă de inspirație – acum aș spune că motivul a fost lipsa unui plan inițial și cercetarea insuficientă. Era în anii 1980, fără internet, doar cu câteva biblioteci la îndemână.) Din nou, nu comentez calitatea unora, fiindcă o adolescentă este în perpetuă formare, învățare, dezvoltare a logicii. Au existat totuși câteva povestiri scrise între anii 1983 – 1988 care au putut fi, la aproape două decenii mai târziu, transcrise pe computer, revizuite și adăugite pentru a forma romane pentru tineret cu nimic mai prejos decât unele dintre cele existente pe piață în ultimii ani. (Desigur, există întotdeauna altele mai bune!)

Primele douăsprezece capitole din „Vieți în vâltoare” au fost scrise în vacanța dintre clasele a zecea și a unsprezecea, pe un caiet dictando care, terminându-se înainte de a se sfârși inspirația mea, a primit adaosuri de foi cusute. Nu a fost, bineînțeles, varianta pe care o puteți citi acum. Pe vremea aceea nu era împărțită în capitole, finalul era puțin diferit, stilul de asemenea.

Prima revizuire, după vreo cincisprezece ani, a adus revelația că povestea Roxanei nu se putea sfârși atunci și așa, ci era menită să continue în noi orizonturi. Aceasta a implicat noi teme de cercetare. Cred că fiecare din șirul de revizuiri și completări a reflectat câte ceva din progresul meu ca scriitor, maturizarea logicii în gândire, precum și posibilitățile de documentare extinsă oferite de apariția internetului.*

Succes, Marinei și vouă spor la lectură!

Copilul meu nu învață – ceva care poate motiva

Această soluție nu este pentru părinții din orașele mari, ci pentru cei care locuiesc în orașe mici, de unde se pleacă duminică de duminică spre facultăți.

Eu nu am luat din primul an la facultate și am stat acasă pentru a învăța, pentru vara următoare. După două luni de tocit, mi-a scăzut complet entuziasmul și nu îmi mai doream să ajuns studentă. Era prea departe luna iulie; intangibil un rezultat bun, dacă implica o perseverență de 10 luni.

Locuiam într-un oraș de provincie neînsemnat, unde niciodată nu se întâmpla nimic. O prietenă venită acasă de la facultate m-a rugat să merg cu ea la tren duminică seara. Ne era greu să ne despărțim. Și-așa nu aveam ce face.

Când am ajuns în gară, emoția despărțirii de ea a dispărut. Nu, nu mai eram fata cu sentimente pentru prietena ei din clasa 1, ci eram tânăra care descoperise un motiv pentru a se reapuca de învățat. Peronul era plin de tineri care plecau la facultate. Drumurile lor erau cam așa: Pitești-București, Craiova-Timișoara. Cum trenurile erau apropiate unele de altele, ca orar, pe peron era forfotă, se regăseau foști colegi de gimnaziu, liceu, se invitau unii pe la alții, în căminele din același oraș sau în orașul diferit unde erau studenți. Mă simțeam ca o persoană exclusă din această elită – ei, de-o seamă cu mine, alcătuiau o pătură cu totul aparte a societății: cei care se vor dezvolta, în vreme ce eu eram… cea care rămâne mereu în urmă.

N-am mai avut timp de prietena mea – e drept că nici ea de mine, la câte persoane cunoscute a întâlnit (adică, serios, bine că am devenit filosoafă și a început să lucreze motivația în interiorul meu, pentru că altfel aș fi devenit și mai depresivă: ea, oricât de mult ar fi ținut la mine, trebuia să îi bage și pe ei în seamă, adică aș fi fost ignorată. Așa, ea se bucura alături de ei, iar eu respiram adânc din parfumul încurajării – și tu trebuie să fii dintre aceștia, din toamnă…)

Copiilor nu le va trece prin cap să facă lucrul acesta. Dar părinții ar putea să se intereseze cum mai e cu plecatul studenților – din gară sau de la autogara microbuzelor? Da, știu, o sumedenie pleacă în mașinile părinților și altă sumedenie cu mașinile proprii. Vă asigur, însă, că mai mulți sunt cei care-și iau viața în piept fără ajutor de la părinți, așa că sigur vor mai fi personaje pe care să le descoperiți pe peron.

Luați copilul de mână și plimbați-vă cu el printre studenți și bagaje. Veselia lor chicotită, temerile lor cu privire la examene (împărtășite cu voce tare, fără pic de jenă!), zâmbetele sau limbajul corpului, toate vor fi de neuitat pentru copilul care spune că nu e interesat de școală, că el vrea altceva. Nu lucrați la ambiția lui, la mândria lui, ci la eliberarea lui de sub mediocritatea în care se zbat cei care nu știu că mai există și altceva decât ceea ce trăiesc ei.

Uneori, unii copii nu învață pentru că nici cei din jurul lor nu o fac. Pentru că nu au un model. Tinerii din gară pot fi niște modele.

Așa cum mersul cu cei ce refuză să învețe într-o universitate este un alt mijloc prin care se pot mobiliza. Există și altceva decât curtea în care sunt ei închiși – o școală cu elevi nemotivați, cu profesori răzbunători sau nervoși, materii care nu le spun nimic și nu-i provoacă la dezvoltare personală!

Motivarea copilului pentru a învăța nu constă numai în îndemnuri: *pune mâna pe carte*, ci și în trezirea lor la realitatea care este viața. Viața de după liceu, nu viața de acum. Căci există viață după liceu, chiar dacă lor li se pare că acolo se împotmolește totul.

Romanaș din Italia

A fost cel mai simpatic dintre olimpicii pe care i-am cunoscut în această săptămană, în tabăra dedicată lor. Are 10 ani. *Eu nu prea vorbesc. Încep un cuvant în romană și-l termin în italiană. Eu acolo m-am născut. Sunt cel mai bun din clasa mea și al doilea pe școală. Nu e mare lucru. Doar învăț, atat fac. Citesc de 5 ori ce am de învățat și nu înțeleg nimic. Apoi încep să spun pe dinafară. La început nu nimeresc în ordine, dar dacă am răbdare ajung să știu totul. Dintre cei 22 de colegi pe care îi mai am, 8 sunt romani. Dar mai sunt și polaci, nemți… Da, sunt și cațiva italieni…*

Am priceput ce este perseverența – chiar dacă nu te descurci în primele 15 minute, să insiști. Din al 20-lea minut, vei străluci, așa cum a străluci micuțul nu numai în ochii mei, ci și în ochii celorlalte 99 de persoane din tabără…