9

Să știi că-ți mulțumesc. Ție.

Ai cântat vreodată într-un cor? Ai ajuns vreodată la repetiție, cu sufletul la gură de alergat pentru a ajunge la timp? Te-ai așezat liniștit pe scaun, senin? Te-ai gândit că nu te poate acuza nimeni că din cauza ta va ajunge mai târziu acasă? Și apoi l-ai auzit pe dirijor cum 10 minute a mormăit despre cei care întârzie, pentru că (în vreme ce tu ai fugit vreo 2 stații, dacă tot nu a venit tramvaiul, dar ți-ai propus să fii acolo la fix!!!) totuși sunt vreo 5 care nu s-au prezentat la ora stabilită! După ce ați mai stat 10 minute, fiindcă nu se putea începe cu trei tăuni și două muște, când au intrat cele 5 musculițe de oțet, nimeni n-a mai zis nimic, de teamă că iar se pierde timpul și v-ați apucat de vocalize?

Nu-i așa că cei trei tăuni și cele două muște, cei cumsecade și gata de sacrificiul propriu pentru binele tuturor, încasează pliciul meritat de cele 5 musculițe de oțet care, grațioase, se strecoară pe lângă mustrare? Nu-i așa că uneori te-ai săturat să fii cumințenia pământului și-ai vrea să fii dintre cei care fac boacănele și totuși nu pierd distracția?

Am încercat acest simțământ și atunci când am cântat în cor, dar și atunci când, timp de doi ani, am fost, alături de partenerul meu, perechea centrală din ansamblul de dansuri clasice din liceul meu. Noi ajungeam primii, ceilalți veneau după o jumătate de oră, noi eram martorii furiei profesorului, ei nu prindeau niciun cuvânt plin de nervi, pentru că tot coșul de gunoi era aruncat în capul – sau inima! – noastră.

De curând mi-am adus aminte de situațiile acestea.

Se spune peste tot: tineretul nu mai e interesat de cărți, prea goale sunt bibliotecile, lumea citește prea puțin, nimeni nu mai cumpără o carte… S-a gândit cineva vreodată la cei care sunt interesați de cărți, la cei care merg constant la bibliotecă, la cei ce citesc (nu mult, dar o fac!!!)?

Azi mi-aș dori să spun mulțumesc celor puțini care mai trec pe la bibliotecă. Și celor care deschid cărțile în librărie, chiar dacă nu le cumpără. Le mulțumesc celor care cumpără cărți, chiar dacă asta înseamnă să renunțe la ceva ce-și doresc (da, da, există un fel de martiraj la care se supun: nu mi-am cumpărat desert sau poate am sărit și peste felul doi timp de 2 săptămâni pentru a reuși să intru în posesia volumului preferat!). Le mulțumesc celor care povestesc într-o discuție oarecare ce anume i-a tulburat într-o carte. Le mulțumesc celor care împrumută prietenilor o carte pe care aceștia nu o pot găsi în altă parte. Le mulțumesc celor care fotografiază un fragment dintr-o carte și trimit imaginea într-un mesaj privat sau o distribuie pe net. Le mulțumesc celor care transcriu pe net poeziile care li s-au părut impresionante și celor care își dedică timpul căutând prin cărți vechi să scoată la lumină lucruri interesante, cu care se delectează ei, apoi îi bucură și pe ceilalți. Le mulțumesc tuturor celor care au o bibliotecă în casă, dar și celor care suferă pentru că nu au bani să-și cumpere cărțile dorite. Le mulțumesc celor care abia așteaptă să ajungă acasă pentru a termina cartea pe care au început-o cu o zi înainte. Le mulțumesc și celor care întârzie la o întâlnire pentru că au vrut neapărat să știe finalul capitolului. (Deși lipsa de punctualitate mi se pare cel mai urât obicei!)

Mulțumesc.

Reclame
11

Cum să-l fac pe copil să citească?

Eu am un principiu: sunt sinceră, chiar dacă oamenii aruncă după mine cu pietre. Așa că-mi voi spune foarte clar părerile cu privire la acest subiect sensibil.

Am fost un copil care a citit enorm. Dar niciodată, niciodată, nu-mi pierdeam vremea cu descrierile – de case, de interioare, de natură. Ca atare, primul lucru pe care îl semnalez părintelui este  să încerce să vadă ce tipuri de scriere respinge copilul. Chiar pe toate? Sau nu suportă poezia, poveștile fără dialog sau pe cele foarte lungi (care-l deprimă, spunându-i că niciodată nu va reuși să termine). Soluția mea pentru momentul când descoperiți ce anume nu-i place copilului este să citiți un rând unul, un rând altul. Sau să citească atât cât rezistă și restul să-i povestiți, ori să-i citiți. Cei care nu sunt de acord cu asta au tot dreptul – eu vă voi explica de ce consider că trebuie făcut astfel. Poate copilul nu se deprinde foarte bine cu cititul, dar simte că vă are alături, că nu-l disprețuiți, că aveți încredere în el și că, deși nu se pricepe la o chestie, pe altele le poate face.

Se poate foarte bine să descoperiți că aveți un copil care nu suportă să citească deloc. E trist. Dar sunt destui copii care, când erau mici nu au citit nimic, și, după 15 ani, au început să recupereze, ajungând chiar oameni de cultură. Așa că important este să păstrați legătura cu el, să-l respectați așa cum este și să alegeți între următoarele acțiuni:

  1. îi citiți dv.
  2. îl rugați să citească alternativ, mai ales în locurile unde vi se pare că acțiunea l-ar prinde, iar el a refuzat să citească pentru că nu-și imagina că există și lucruri așa drăguțe.
  3. scoateți rezumate de pe net și îi citiți sau, pornind de la ideea că nu are de citit un roman, ci doar 3 pagini, îl poftiți să citească acest puțin – tot în tandem, dacă e necesar.
  4. citiți cărțile singuri, rețineți expresii, cuvinte pe care le împărtășiți cu el, le îmbrăcați frumos și dacă vă va spune că îi place să vorbiți despre așa ceva îi explicați de unde ați luat acele minunate idei și poate-l faceți curios.

Aceste soluții cer atenția dv și timpul dv. Niciun părinte al cărui copil care citește din proprie plăcere nu se poate lăuda cu faptul că a avut vreun aport la educarea copilului. 🙂 În schimb cel care-și va face copilul să citească prin răbdare și înțelepciune, este părintele care are voie să deschidă gura în fața altora. Cel de care copiii se roagă să nu le ia cartea din mână sau să nu le stingă lumina, că încă mai vor să citească, nu au niciun merit în dezvoltarea copiilor lor. Doar că, genetic, le-au transmis interesul.

Pe de altă parte, și acum mă pregătesc să încasez palme și pumni: ceea ce li se cere copiilor noștri să citească nu prea e relevant pentru viața lor sau nu prea e accesibil pentru modul în care sunt formați, modelați de societatea noastră. Ar trebui să predau româna, dacă n-aș face ceea ce fac acum, deci am tocit literatura noastră, dar ceea ce sunt obligați copiii să învețe la vârsta lor, nu răspunde nevoilor lor imediate, ori ei așa sunt crescuți – să primească lucruri care să le fie de folos, nu idei.

Și ca să fiu și mai enervantă – Ion Creangă scris în limba română i-ar atrage pe copii, dar Ion Creangă în moldoveneasca lui îi determină să-l respingă. Eu știu că am citit Amintirile cu dicționarul lângă mine și eram fericită să învăț toate acele cuvinte, mă fascina să-mi adaug cuvânt după cuvânt la dicționarul din mintea mea, dar în zilele noastre am auzit doar disperările mamelor care nu pricep de ce nu le place Creangă copiilor lor.

Pentru că nu e nimic de plăcut dacă nu te simți stăpân pe ceea ce faci: ori, citind capitole în care din 5 cuvinte 2 nu sunt de înțeles, te simți neputincios, simți un disconfort care te determină să arunci cartea.

Copiii nu mai sunt ca noi, odată. Ajutor le putem da, dar în modul în care au ei nevoie, nu cum ne imaginăm noi – să-i batem la cap, să le batem obrazul, să-i facem de râs în fața cunoscuților, să-i umilim…

Dacă veți reuși să-i ajutați să găsească un stil de carte care le e drag și le dați o mână de ajutor cu ceea ce e în programă, rezolvați mai mult decât dacă trageți oblonul pe motiv că *e prost* sau *nu e făcut pentru citit*.

Nu se știe dacă nu cumva prin răbdarea dv îi veți ajuta să ajungă acolo unde, oricum, învățătorii sau profesorii nu le dau nicio șansă – pentru că dv vă iubiți cu adevărat copilul, nu are rost să vă dați bătuți, chiar dacă profesorii ridică din umeri și spun: caz pierdut!

Un penultim gând: când copiii încep să citească, puneți-i să citească folosind vocea, pentru ca să îi auziți și să-i ajutați la pronunțarea literelor, jucați-vă cu ei – propuneți-le să aibă un creion în gură când citesc, pentru dicție și nu vă dați înapoi să faceți același lucru, imprimați-le însemnătatea semnelor de punctuație, prin modul în care dv citiți. Poate la început va fi mai greu, poate chiar ia timp mult și copilul are de citit o tonă. Important este să citească tare, cât poate, iar cu restul îl veți ajuta dv. Decât să nu aibă intonație, să nu se concentreze, mai bine rezolvați toate lucrurile în acest timp și apoi îi dați o mână de ajutor cu povestirea romanului sau fragmentului…

Și-acum ultimul gând: există cărți potrivite pentru anumite vârste, dar într-un mod ciudat nu sunt cunoscute sau copiilor le sunt recomandate unele care îi disperă prin lungime sau subiect trist. Faceți rost de o listă de cărți realiste pentru vârstele copiilor dv și mergeți pe aceea. Repet: cu ce e necesar, să le fiți suport; cu ce le place, lăsați-i să se desfete.

Pentru o astfel de listă, în caz că nu rezolvați, voi reveni la sfârșitul lui noiembrie.

Ok, acum aștept criticile! 🙂